Miercuri, 30 mai, ora 19.00, invitatul nostru special din cadrul serilor „Literatura la zi” este Cristian Fulaş.
Cum v-am obişnuit, iată un scurt interviu „telegrafic”.
Credit foto: Cristian Crisbășan
Nici nu ştiu de unde să te iau. Spune-mi pe unde ai copilărit?
În Oltenia. Încă mai copilăresc pe acolo, dar povestesc asta mai rar pentru că știi tu, oltenii e proști. Mai ales când sunt de la Caracal, atunci e și mai grav.
Mereu mi s-a părut că oamenii cu ochelari au fost elevi buni. Ai fost un elev „sîrguincios”?
Nici gând. Am fost un golan, de fapt. Un golan și un bețiv ce nu s-a pomenit. Știam câteva lucruri, le știam bine, dar spre sfârșitul liceului aproape că nu mai treceam deloc pe la școală. Ca dovadă, în primul an am picat la facultate și am ajuns să lucrez în București la 19 ani.
Ce ţi-a rămas din lecturile copilăriei? Ai nişte preferinţe?
Cuore, inimă de copil. Și apoi Greuceanu și Moromeții, nu știu dacă exact în ordinea asta.
Cum a decurs adolescenţă ta? Ce preocupări aveai în acea perioadă?
Îmi spune nevastă-mea că până în clasa a șasea am fost premiant. Apoi, nici nu știu dacă dă bine să spun. Sport, băutură, distracție. Nu chiar în ordinea asta, dar în mod sigur nu-ți pot oferi vreo biografie de intelectual obsedat de cărți, pentru că nu a existat așa ceva. Mai citeam, dar nu mare lucru.
Cîteva cărţi care ţi-au marcat adolescenţa?
Martin Eden. Asta a fost cartea adolescenței mele, fără îndoială. Demonii, citită la o vârstă de neînțeles, apoi din nou Moromeții, Balzac ce nimeream, Zola, în general clasici ai literaturii mari.
Nu ştiu nimic despre studenţia ta. Ai avut aşa ceva? Ce a rămas din ea?
Am fost student la litere. Română-engleză. Mediocru, dacă asta contează. Prea bețiv pentru a mă apuca vreodată de ceva serios. Pretins poet, am și publicat câteva lucruri, dar foarte slabe. Am rămas din studenție, însă, cu o pasiune greu digerabilă pentru filosofie, structuralism, deconstrucție, lucruri obscure și greu identificabile azi.
Ştiu că traduci destul de mult. E o muncă atît de grea că eu mă minunez de oamenii care pot face asta. Cum e pentru tine această muncă?
Grea, cum spui și tu. Perfecționismul mă omoară, de fapt. Lucrez ca apucatul, uneori ore întregi la o pagină, încerc să fac cel mai bun lucru cu putință chiar și când, aproape neplătit fiind, nu ar fi cazul. Dar de, apucături de miniaturist. Munca e obositoare, cum să fie? Aș vrea să-ți spun și că e frumoasă, dar e în atât de mică măsură frumoasă, încât mai bine mă abțin.
Cînd ai hotărît să devii scriitor?
Nu am hotărât niciodată așa ceva. Nu putea eu să iau asemenea decizii, pentru că până la 30 de ani am fost cel mai iresponsabil (și beat și altfeldintre pământeni). Și nu luam decizii, eu pur și simplu trăiam cum se nimerea, fără să-mi pun întrebări existențiale majore și fără să vreau să fiu ceva. Și, oricum, nu prea mi se pare că sunt scriitor, dar explic altădată asta.
Ce preferi: proza scurtă sau romanul? De poezie nu te întreb…
Romanul, evident. Ba ar trebui să mă întrebi și de poezie, pentru că citesc și din asta destul de multă și uneori chiar știu despre ce vorbesc, chiar dacă atitudinea de frondeur, adică hater, adică 8ter într-o grafie care ne scapă de social media, ar lăsa să se înțeleagă așa ceva. Dar, și aici, se pare că sunt suma neînțelegerilor legate de mine.
