Îmi plac saloanele vechilor case, acele locuri deschise, dar de dimensiuni mici, deloc întâmplător așezare la intersecția căilor de acces ale spațiului de locuit (sau locuibil, cum preferați). Nu mă gândesc acum la saloanele de bal, cele care tot apar în filmele de epocă, unde se țineau balurile și alte festivități ce presupuneau ritualuri și ținute somptuoase, ci am în minte saloanele de muzică cum e cel de la Vila Luminiș, una din casele de care numele lui George Enescu va rămâne mereu legat. Poate că nu e deloc întâmplător că scriu astăzi, la o zi după aniversarea nașterii compozitorului și nu imediat după ce am fost acasă la Peter Jecza. Adică la Galeria Jecza și Fundația Triade. Două entități culturale pe cât de diferite, pe atât de complementare, care se hrănesc una din cealaltă pe principiul vaselor comunicante. Nu știi de unde își trage seva creatoare galeria până nu pătrunzi un pic în intimitatea casei-muzeu, sediul Fundației Triade, casa unde a locuit Peter Jecza și care astăzi este sub oblăduirea Sorinei Jecza. În același timp, dacă alegi să ieși din casa Jecza trecând prin galerie, îți dai seama că infuzia de tinerețe și forță creatoare vine direct din acel spațiu unde memoria este respectată, conservată și la fel de vie precum un prezent continuu din care nu prea vrei să ieși.
Anul trecut am vizitat Timișoara de două ori și de fiecare dată am plecat spre București cu regretul că n-am reușit să ajung la Fundația Triade. La final de februarie m-am reîntâlnit cu o parte din bronzurile lui Peter Jecza la Baia Turcească, unde o sală întreagă adăpostea lucrările artistului, aranjate după o logică firească, pe care o înțelegeai dacă-ți luai timp suficient. Era singura sală din toată clădirea unde găseai fișe cu numele și numerele lucrărilor, ba chiar și un catalog al lucrărilor, semn de profesionalism și atenție pentru detaliu. Expoziția Contemporary Flag a făcut parte din Luna Sculptorilor Români, un eveniment de artă care s-a desfășurat în diverse locuri din Iași în perioada 19 februarie – 19 martie 2024 și a fost dedicat celebrării artei sculpturii și a artiștilor români contemporani și istorici. Când am revăzut bronzurile, mi-au revenit în minte secvențe din reportatul realizat pentru TVR, în care Sorina Jecza făcea un mic tur al casei și mi-am dat seama că toate acele sculpturi alcătuiesc, în fapt, un parcurs existențial greu de cuprins în cuvinte, ceea ce mi-a alimentat și mai mult regretul că nu văzusem încă acel acasă.
A venit finalul de august, canicular de-a dreptul, aproape îmi luasem gândul de la vizita pe care mi-o tot promisesem în gând, când iată că Timișoara mi se arată în toată splendoarea în fața ochilor. I-am scris un e-mail Sorinei Jecza și după ce am rezolvat problema unei cifre buclucașe (cât pe ce să ratez și acum vizita, nici nu i-am mai povestit gazdei istoria) iată-mă că mă plimb în spațiul răcoros al Galeriei Jecza, căci pe acolo am pătruns în universul Jecza. Un spațiu expozițional care ar face invidios și pe cel mai cârcotaș dintre galeriști, unde lumina naturală este suficient de multă, încât să pună în valoare atât de lucrările de mari dimensiuni. Systems | East-West – Iosif Király & Grey Crawford și Vladiana Ghiulvess – Walking the Labyrinth sunt cele două expoziții găzduite de Galeria Jecza până pe 5 septembrie; iată că spațiul este atât de generos și bine compartimentat, încât poate găzdui în același timp două expoziții. Am rămas un pic “agățată” de fotografiile lui Iosif Király, pe care-l urmăresc de ceva timp, mi-a plăcut imersiunea aceea pe cât de bruscă, pe atât de plăcută într-un univers paralel cu cel din care veneam. În schimb, labirinturile Vladianei Ghiulvess mi-au spulberat o prejudecată: tinerii de astăzi pot fi (și chiar sunt) la fel de meticuloși pe cât am fost noi la vremea lor, pot lucra cu detaliul și pot stăpâni forța de atracție de a figurilor geometrice fără nicio problemă. Arta lor va rezista timpului și asaltului AI-ului, m-am convins de asta în timp ce admiram instalațiile labirintice ale tinerei artiste.
După un scurt popas în bucătăria casei, în sfârșit îmi văd visul împlinit: sunt în fața lucrărilor lui Peter Jecza, le pot pipăi, fotografia și admira în voie. Îmi dau seama foarte repede – încă nu eram plecată din bucătăria și salonul alăturat – că e un loc unde memoria este celebrată fără mult fast, un loc unde firescul este pus în slujba conservării amintirii unui om fără să se piardă din vedere un aspect foarte important: familia și neamul. Obiecte vechi, aduse din locurile de baștină ale artistului, colecțiile adunate de cei doi – Sorina și Peter Jecza – de-a lungul anilor, fotografiile de familie și-au găsit locul, sunt la ele acasă. Nici nu prea mai contează care sunt realizate de artist și care nu, se îmbină perfect în memoria locului, concură deopotrivă la crearea unui portret unic. E un respect aici, în spatele tuturor acestor obiecte, care este mai presus de un simplu omagiu, tocmai pentru că este însoțit de un sentiment al viului și prospețimii rarisim. Locul e departe de a fi bântuit, în schimb simți prezența (vie) a artistului, el e aici, cu noi. Sorina Jecza a îmbinat perfect lucrările studenților artistului cu cele ale mentorului acestuia, Romulus Ladea, ba chiar și-au găsit locul și câteva lucrări ale unor prieteni de familie (tabloul lui Constantin Flondor din camera de oaspeți de la etaj mi-a adus aminte de stampele japoneze, atât este de delicat și de potrivit cu locul acela). Tot despre memorie este vorba și în acel spațiu de sub acoperiș, unde pe vremuri se juca Andrei, fiul celor doi, împreună cu prietenii. O memorie perfectă, dacă ne luăm după formele din lemn perfect șlefuit, cu contururi perfect rotunjite, semn că timpul alunecă pe lângă amintiri, nu contribuie la estomparea acestora, din contra.
Moise veghează dintr-o firidă amplasată deasupra scării, îl recunoști imediat, n-ai cum să-l confuzi. Sunt multe mulaje realizate de studenții lui Peter Jecza, le găsești peste tot, semn că a fost importantă pentru el activitatea didactică. Bustul lui Andrei, pe când era copil, îl găsești în fața unei biblioteci, iar genealogia familiei o poți afla simplu, admirând busturile realizate de Jecza pe când era student. Admiri în toată splendoarea lucrarea lui Paul Neagu (o văzusem și anul trecut, în cadrul expoziției găzduită de Muzeul Național de Artă Timișoara), după cum te bucuri de armata de soldăței a lui Doru Covrig – e o perspectivă foarte interesantă acolo, în spatele acelor mici sculpturi se văd acoperișuri de case, unele mai noi, altele mai vechi, care împreună spun povestea evoluției unui loc. Mâinile lui Doru Covrig le găsești la parter, într-o firidă, unde și-au găsit locul și alte câteva obiecte de artă. La etaj, un suport de mașină de cusut s-a transformat într-o măsuță de cafea (sau de orice vreți voi) grație talentului unei artiste; nudul lui Ladea se împacă bine cu lucrările de licență ale lui Peter Jecza, iar colecția de măști japoneze te face să stai câteva minute pe scară, căci altfel nu le poți vedea în toată splendoarea.
Via Dolorosa este în inima casei, cum altfel. Dar ca să ajungi să-i înțelegi cu adevărat valoarea, faci un mic ocol pe la mansarda (deschisă) a casei, o cameră mică, unde pe colțul pianului găsești albumul dedicat bisericii de la Orșova, iar deasupra albumului admiri un mulaj al crucii „în ape” (așa-i spun eu, pentru că așa mi s-a arătat mie); ce loc potrivit pianul pentru această evocare. Pereții poartă și ei câteva mulaje folosite pentru realizarea elementelor de ornamentică a bisericii din Orșova. Când cobori și te oprești pe holul de la etaj, dacă te uiți în jos, vezi salonul de muzică. Unde un alt pian este înconjurat de scaune tapițate într-un verde catifea foarte îmbietor și de sculpturile artistului. De jur împrejur, cele douăsprezece piese care alcătuiesc Via Dolorosa, iar în fața mesei cea de-a treisprezecea piesă, un Iisus răstignit. Ce închidere potrivită pentru această imersiune în viața și arta lui Peter Jecza. Este meritul integral al Sorinei Jecza! Sufletul locului, cea care reușește să nu piardă din vedere nimic, niciun detaliu relevant, astfel încât să pleci de acolo încărcat, dar și determinat să revii.
Acolo, în salonul de muzică, mi-am dat seama, că locul are o sinergie aparte. Arta lui Jecza își capătă forța și extrage valoarea din felul cum sunetele casei participă la crearea unui sound specific. Nu-ți auzi pașii când treci dintr-o cameră într-alta, nu auzi nici zgomotul orașului – ți se pare atât de departe Timișoara! -, și asta pentru că sculpturile creează un univers sonor specific. Comunică între ele, iar la acest dialog participă și celelalte obiecte de colecție. Așa se face că povestea locului devine sinestezică. Încă o dovadă că arta nu e doar despre simțuri, ci și despre ascultare. Deloc întâmplător să pătrund în acest loc trecând prin labirinturile Vladianei Ghiulvess, memoria locului e asemenea unui labirint și participă la construcția ei toți cei de care Peter Jecza a rămas pentru totdeauna legat – familie, studenți, prieteni, colaboratori.
Mulțumesc, Sorina Jecza, pentru răbdare și pentru însoțire!
