Păstrătoarea memoriei. „Tăcerea Șeherezadei”, Defne Suman

Romanul acesta – Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, 2024, în traducerea din engleză a Irinei Bojin – este despre istorie, memorie, naștere și moarte, despre subtila diferență dintre adevărata esență a morții și aparența ei aneantizatoare, despre distrugerea provocată în numele vieții și despre lungul răstimp, asemeni unei morți (din nou), care îi trebuie unei povești pentru a ajunge de la momentul în care încolțește în interiorul cotidianului celui mai obișnuit, la a prinde contur în mintea povestitorului și la a ieși la lumină pentru ascultător. Ceea ce determină tăcerea Șeherezadei este faptul că nu se întrevede un rost al dezvăluirii adevărului, pentru că nimeni nu vrea să-și amintească, nimeni nu vrea să știe. În clipa în care există interes pentru poveste, Șeherezada își regăsește vocea, iar soarta ei se împlinește – nu prin moarte, ci prin întoarcerea spre viață, prin renaștere. Care este rostul tragediei, al morții, al sălbăticiei omului în vreme de război, a distrugerii unei istorii milenare? Simpla supraviețuire a Șeherezadei/Panagiota/fiica lui Edith/fiica lui Akis și a Katinei este răspunsul – de a demonstra că, fie numai prin salvarea unui singur om dintre sute de mii de morți, frumusețea încă există, umanitatea omului încă rezistă. Acesta este motivul pentru care ea își spune povestea nepoatei salvatorilor ei: nu pentru a-i transmite o lecție de istorie, nu pentru triumful adevărului istoric – ideile care au nevoie de război și de moarte pentru a se materializa dezvăluie latura umană sau inumană a individului, indiferent de care parte a baricadei se află – și personal, nu pentru a cere socoteală pentru cei pe care i-a pierdut, ci pentru că a supraviețuit, iar acest simplu fapt este o victorie în sine împotriva uitării, a războiului și a istoriei scrise de barbari. Șeherezada nu-i spune lui Ipek, în prezent, povestea morții unui oraș în focul infernului provocat de omul preschimbat, după expresia altui personaj, „într-un monstru scăpat din lanțuri, o creatură josnică, înrobită poftelor, lăcomiei, furiei și cruzimii” (p. 467), ci „povestea unei fete care s-a născut de trei ori înainte să împlinească optsprezece ani”, a unei femei care, după patruzeci de ani de când povestea a prins contur, mărturisește că: „Pe cheiul orașului meu pierdut, din cenușa tăcutei Șeherezada, asemenea Păsării Phoenix, m-am născut încă o dată” (p. 502). Acesta este principalul motiv pentru care protagonista acestui roman lasă povestea să ajungă la ascultător. Acestea sunt motivele pentru care, timp de patruzeci de ani, Șeherezada/Panagiota a trăit în afara timpului, asemeni unei fantome, asemeni fantomelor din fosta casă a mamei a cărei fiică nu a știut că este. Întoarcerea vieții, a vocii este și întoarcerea în lume, ieșirea din turnul cu încărcătură simbolică în care își așteptase moartea.

Pactul dintre autorul cărții și cititor subînțelege însă că viața protagonistei este doar un pretext pentru a expune ficțional înfrângerea grecilor de către turci în urma războiului dintre anii 1919 și 1922, eșecul Megali Idea privind o Grecie extinsă, Marele Incendiu al Smirnei din același an, transformarea orașului în Izmir și nașterea Turciei independente moderne. Dar dacă memoria nu este nici vindicativă, nici revendicativă și nici pedagogică, de ce nu trebuie să uităm ce s-a întâmplat, ce anume, mai exact, nu trebuie uitat?

Răspunsul constă în aspecte care se completează unul pe celălalt, care își conțin propriile antiteze și care derivă unul din celălalt: în război, nu există învinși, nici învingători, ci numai suferinzi, iar călăii pot deveni oricând victime, după cum victimele se transformă în călăi când circumstanțele o permit; de aceea, adevărul istoriei este relativ, iar spre absolut nu poate să tindă decât adevărul suferinței personale; în iadul celei mai cuprinzătoare distrugeri există fapte, gânduri sau intenții prin care răzbate esența umanului și care întrețin speranța în bine și în frumos. Situațiile extreme au însușirea, așa cum experimentează Edith când ajunge să răspundă nevoii de ajutor a oamenilor, scuturându-se de egoismul propriu, de a separa esențialul de efemer, utilul de inutil și de a oferi un sens vieții, un sentiment al împlinirii de sine. Hilmi Rahmi, aprigul comandant turc ce-și supraveghează soldații în noaptea incendierii și a jefuirii Smirnei, intuiește răspunsul:

„Salvase o viață, o viață întreagă! Dar ce era o singură viață față de imensa tragedie a sutelor de mii? (…) O viață salvată face cât o lume!” (p. 488).

Narațiunea istorică surprinde în imagini în contrapunct frumusețea unei lumi care nu-și dă seama că sfârșitul este aproape și violența cu care se instalează o lume nouă, pe ruinele fumegânde ale celei ce a dispărut. Vocile care spun povestea, aparent diferite, se reunesc în Șeherezada, la fel cu liniile temporale, care alternează între perioada dinaintea incendiului, perioada care îi urmează și prezentul în care naratoarea își recapătă glasul. Descoperirea adevărului care conferă valoare și sens vieții coincide pentru protagonistă cu actul de conștientizare a pierderii acestuia și cu despărțirea trecutului de viitor:

„Fata aceea nu era ea. Fata aceea avea un viitor la care putea visa; era o nechibzuită care nu înțelegea valoarea lucrurilor pe care le avea. (…) Și-a dat seama, cu profundă amărăciune, că pierduse lucrul cel mai de preț. Viața aceea luase sfârșit. Oricum s-ar încheia noaptea aceea, nu vor mai sta niciodată în tihnă să mănânce pâine muiată în sos, în casa lor cu ușă albastră” (p. 461).

Sfârșitul și începutul, moartea ca premisă a (re)nașterii guvernează existența protagonistei încă de la început, de când este condamnată înainte de a se naște de bunica ei, pentru că este nelegitimă, o însoțește în aflarea noii identități de Șeherezada, astfel că este de așteptat ca imaginea apocaliptică a fetei călare, om și animal în flăcări, pe fundalul incendiului, să poarte deopotrivă distrugerea și speranța genezei:

„Bineînțeles, vedea, era regina. Era Smirna, amazoana cu un singur sân care întemeiase orașul cu patru mii de ani în urmă. Calul era, firește, cel pe care călărise Smirna fără șa. Se regăsiseră după mii de ani. (…) Creatura jumătate cal, jumătate foc și zeița cu fusta în flăcări au năvălit în același timp pe cheiul de la Bella Vista, învăluit într-o lumină portocalie. Erau stacojii la față și aveau nimburi albe deasupra capului. (…) Hilmi Rahmi (…) rămăsese cu ochii la perechea mitică, vrăjit. Nu mai văzuse în viața lui asemenea frumusețe.

Cât ar părea de necrezut, când calul de foc și fata cu fusta în flăcări au apărut, în aer nu mai puțea a carne arsă, ci s-a răspândit parfumul iasomiilor din Bournabat. S-ar fi zis că, în mijlocul bătăliei care devasta orașul lui iubit, mai era încă loc pentru frumusețe și speranță” (p. 485-486).

Romanul acesta reunește întâmplări în care coexistă obișnuitul și extraordinarul, figuri pitorești și tehnici de atragere a cititorului ce amintesc de cele 1001 de nopți la care face aluzie titlul. Akis și Hilmi Rahmi, din tabere opuse, se disting prin capacitatea de a vedea esența din noianul faptelor și vorbelor ce se vehiculează în jur:

„- Fiii mei, (…) nu vă pierdeți cu firea. Nu vă lăsați păcăliți de jocul de-a Grecia Mare, nu vă băgați singuri în bucluc. Mărimile își fac jocurile lor, dar întotdeauna iau drept pioni tineri ca voi. Trăiți în cel mai frumos oraș din lume, unde curg lapte și miere. Are vreo însemnătate cine ne conduce?” (p. 114).

„Dar țara cea nouă, a cărei naștere era așteptată cu atâta interes și entuziasm, putea oare să fie clădită pe premisa că acest râu de sânge nu existase, pe o minciună fără legătură cu trecutul? Aceasta să fie temelia viitorului?” (p. 469).

Este de înțeles că învingătorii, ce vor fi creatori ai unei patrii noi, nu vor să păstreze amintirea unei întemeieri însângerate, precum Rahmi Hilmi, care „va șterge din trecutul lui evenimentele acestor zile și le va da uitării. Dacă va fi nevoie, le va nega sau va minți”, scopul lui fiind ca generațiile viitoare „să nu poarte povara acestei rușini” (p. 469).

Colecția de povești antice aflate în intertext cu romanul este evocată inclusiv de visul cu valențe premonitorii al Katinei, mama protagonistei: în vis își ia rămas-bun de la propria fiică despre care nu știe că nu a supraviețuit nașterii, fiindcă a fost înlocuită la timp de moașă cu Panagiota/Șeherezada, astfel că mama crede într-o viață ce se datorează intervenției divine; în același vis i se revelează viitorul pe care îl trăiește acum și care este atât de crunt încât îl crezuse inițial o imagine a iadului.

Autoarea are talentul de a accentua prin detalii semnificative tragismul narațiunii, în scene ce solicită implicarea afectivă profundă a cititorului:

„Cât despre copil, în timp ce cădea, râsul i s-a schimbat în plâns. S-a izbit cu capul de marginea bărcii de pescar și a dispărut în apă. Mama ei a scos un țipăt, a sărit în valuri, a scos la suprafață capul însângerat al fetiței și a sărutat-o. Apoi, strângând-o în brațe, s-a cufundat în adânc” (p. 454).

Pluriperspectivismul, împletirea firelor narative, temele ce decurg una din cealaltă, aluziile la catastrofa care va fi dezvăluită în final întrețin suspansul și atenția cititorului, făcându-l receptiv la implicațiile episodului istoric ce constituie nucleul romanului. Natura universului ficțional o determină pe autoare să accentueze analiza psihologică a personajelor, acuratețea înlănțuirilor de tip cauză-efect și veridicitatea și autenticitatea tabloului de epocă, realizând o construcție ce amintește de romanele-fluviu precum Război și pace, dar cu note demne de modernitatea secolului al XXI-lea.

Tăcerea Șeherezadei de Defne Suman