Un fragment în premieră din romanul Calea Jaguarului de Mihai Măniuțiu, apărut în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.
Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.
Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:
— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.
Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.
MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com
FRAGMENT
1
VOCI DINTR‑UN CARTIER
LINIȘTIT
Perfect fericit
Sigur că-i un cartier liniștit. Ca și orașul, de altfel. E dintre cele mai liniștite din țară. Într-un anumit sens, o bijuterie. Din pricina asta l-ați și ales? Pentru că e calm… Da, înțeleg. Placid. De fapt, înțeleg și nu înțeleg. Dacă-i atât de placid, de ce scormoniți? Nu vă doriți să rămână calm și placid?
Văd că ezitați să-mi răspundeți. Permiteți-mi, de aceea, să insist. Cu vreun an înainte de declararea pandemiei, ați publicat un roman bazat, se zice, pe fapte și personaje reale. Și din care nimeni nu a ieșit bine. Deh, nu spun că au ieșit foarte rău toți. Da’ bine n-a ieșit nimeni. Sunteți, iertați-mi caracterizarea, un tip înclinat spre negativ. După felul cum alegeți și cum combinați.
Nu, nu susțin că am citit cartea din doască-n doască. Am spicuit. Ajunge să citești pe sărite ca să-ți sară în ochi înclinația spre anomalie… O înclinație, ce mai încoace și-ncolo, de-a dreptul obsesivă. Iar acum păreți ispitit să repetați figura…
Nu? Dimpotrivă? Ajutați-mă să pricep. Aha, acum nu faceți decât să adunați laolaltă istorisiri și povești dintr-un anume loc. La întâmplare. Povești care nu vor să dovedească nimic. Și nu vă interesează dacă o poveste sau alta este sutăla sută adevărată ori sută la sută inventată. Vă interesează doar să colecționați.
Cumpărați… inspirație? Adică… ce vreți să spuneți cu asta? Desigur, desigur, aveți tot dreptul să faceți ce faceți. Cine să vă împiedice? Cine și de ce v-ar cere socoteală? În nici un caz eu. În nici un caz noi, micii, modeștii slujitori și oficiali ai urbei. În ce mă privește, încerc doar să-mi resetez mintea și să vă descifrez. Povești… povești… povești. Ca în O mie și una de nopți. Șeherezada. Dar aici fără Șeherezada. Sau cu o Șeherezadă care se mărginește să asculte, să-și plece urechea la niște tipi care poate nici nu știu să-și spună povestea. În caz că o au.
Ah, mulțumesc pentru precizare. Exact asta vă atrage, faptul că nu se pricep prea bine să-și zică povestea. Da, e și ăsta un punct de vedere. Sunteți atras de cum își spun povestea unii care habar nu au că ar avea o poveste. Și, pe deasupra, socotiți că dacă cineva e în stare să născocească o istorioară – istorioara devine, într-un anume sens, la fel de adevărată ca și aceea în care faptele ca atare pot fi verificate. Povestind un lucru, îl trăiești, și lucrul acela devine real. Hm, să vă spun sincer, asta-i o pantă periculoasă. Luneci pe ea și-ajungi… unde?
Firește, e vorba doar de un experiment. De unul, vreau să sper, cât se poate de inocent. Deși, la drept vorbind, nu prea mi-e clar ce vreți să spuneți cu cuvântul ăsta. Experiment… Și tot din experiment face parte că pe unii îi plătiți pentru a le consemna relatările? Oare nu-i încurajați, în felul acesta, să bată câmpii? Nu stimulați minciunile, exagerările, elucubrațiile de rea-credință?
Iertați-mă, nu se cuvine să mă amestec, n-am nici un drept, dar acestea sunt temerile, îngrijorările noastre, ale mele și ale colegilor mei. Oricum, vă rămân îndatorat că mi-ați permis să le exprim deschis, fără eschive și ipocrizii de prisos. Și că ați fost dispus să discutați cu mine. În fine… Noi ne străduim. Se mai întâmplă, desigur, și aici, ca în marile orașe, nenorociri. Că suntem și devenim un mare oraș. Un City. Una vine cu alta. Vă dați seama cât de complexă e situația pe teren. Ca să nu mai pomenesc de complicațiile cu pandemia… Patrulele s-au înmulțit. Avem tot mai multe mașini cu sirene și girofaruri care circulă pe străzi. Însă nu putem preveni întotdeauna ceea ce se petrece între patru pereți. Sau într-un beci. Înmul‑ țim patrulele, dar e o problemă de buget. Bugetul e ăsta. Atâta e. Ce facem cu el? Construim sau supraveghem? Mai bine construim, așa consider eu. Ca factor de decizie susțin și afirm: Înainte, tot înainte – până la urmă, oricâte neajunsuri s-ar ivi pe parcurs, vor fi mai puține decât dacă nu am înainta. Îmi asum deviza asta. De aceea am înființat și Asociația PRO. Noi suntem pro când ceilalți se pun contra. Sesizați? Pro-city. Pro-cartier. Pro-cetățeni. Sunt factor de decizie de douăzeci de ani în orașul ăsta și vă declar că mă simt mândru de el. S-a aliniat, cum să zic, sub stele norocoase. Statistic vorbind, prin comparație cu alte zone urbane din țară, aici nu se întâmplă nimic.
Da, un caz perfect fericit.
Și încă ceva. Nu există oraș în care nopțile să fie mai blânde.
