Un fragment în premieră din volumul colectiv Ce pozne-a mai făcut cățelul meu. Povești care se bucură și dau din coadă, coordonat de Tatiana Niculescu, apărut la Editura Humanitas.
„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.
Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — Tatiana Niculescu
Volum colectiv cu texte de:
MIHAELA BĂRBUȘ • IOANA BOTH • MARIUS CHIVU • RADU COROZEL • WILHELM DANCĂ • MIHAl FRĂȚILĂ • DORIAN GALBINSKI • GEORGETA-ANCA IONESCU • SELMA IUSUF • RIRI SYLVIA MANOR • CIPRIAN MĂCEȘARU • MIHAELA MIROIU • LIVIU PAPADIMA • CĂTĂLIN PAVEL • OANA PELLEA • CRISTIAN TUDOR POPl!SCU • CRISTIAN PREDA • DUMITRA RÂȘNOVEANU • GABRIELA TABACU • SARA TURETTA
TATIANA NICULESCU este scriitoarea care a impus în literatura română contemporană genul biografiei. A publicat volumele Delicioasa poveste a cozonacului românesc (Humanitas, 2024), Englezul din Gara de Nord (Humanitas, 2023), Singur: Viața lui Mihail Sebastian (Humanitas, 2022); Nepovestitele iubiri: 7 minibiografii sentimentale (Humanitas, 2021); Seducătorul domn Nae: Viaţa lui Nae Ionescu (Humanitas, 2020, tradusă în italiană); Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (Humanitas, 2019); Ei mă consideră făcător de minuni: Viaţa lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018); Mistica rugăciunii și a revolverului: Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu (Humanitas, 2017, 2021, tradusă în poloneză); Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016, 2020, 2022); Regina Maria: Ultima dorinţă (Humanitas, 2015, 2016, 2018, 2020); Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006, 2008, 2021, Polirom 2012; piesă de teatru în regia lui Andrei Șerban, cu premiera la New York în 2007, și film premiat la Cannes în 2012, în regia lui Cristian Mungiu, cu titlul Dincolo de dealuri; cartea a fost tradusă în italiană), Nopţile Patriarhului (Polirom, 2009, Humanitas, 2019), Povestea domniţei Marina și a basarabeanului necunoscut (Polirom, 2013), Tăierea fecioarelor (Humanitas, 2018, ed. a doua), Brâncuși contra SUA, piesă de teatru (ebook, Humanitas, 2021). A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă: Despre sex și identitate (Humanitas, 2017) și Cartea întâmplărilor: Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019) și a îngrijit volumul Maria, regina României, Gânduri pentru vremuri grele (Humanitas, 2020). Traduceri: Fundamentele lumii fizice de Frank Wilczek; De ce, Doamne? O radiografie a suferinței de C.S. Lewis; Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus și Isus Mirele: Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor de Brant Pitre. Între 1995 și 2008, Tatiana Niculescu a fost redactor și realizator de programe, iar apoi redactor-șef la secția română a postului de radio BBC World Service, la Londra și București.
FRAGMENT
Tandru mârâit
pe post de introducere
Cuvânt înainte de Tatiana Niculescu
Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas are în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi‑am manifestat comic dezacordul. Le‑am spus celor care se ocupau de alcătuirea lui că protestez în nu mele stăpânilor de câini;că se face o discriminare de rasă scandaloasă (trăim au ba în cultura woke?) privilegiind pisicile de care, și așa, sunt pline reţelele de socializare; că, dacă vrei să capeţi un biet like la o postare despre o carte, emusai să o așezi în poză alături de o pisică, și că, antropologic, cronologic, culturalmente și în multe altefeluri vorbind, câinele este primul mare și de nădejde prieten al omului.
Pentru ce animale de pripas a mai ieșit lumea în stradă, cu lacrimi și pancarte, dacă nu pentru maidanezii Bucureștiului? Nu pentru salvarea lor a venit Brigitte Bardot în România, pe când câinii fără stăpân rătăceau pe străzile capitalei și erau subiect de dezbateri și intrigi politice? Și chiar înfometaţi, provocaţi sau speriaţi, atacând copii sau oameni pașnici, nu tot câinii făceau știri de senzaţie? Doar nu versurile „Pisicuţă pis‑pis‑pis / Te‑am visat azi‑noapte‑n vis…“, ci „Căţeluș cu părul creţ / Fură raţa din coteţ…“ dăduseră naștere la reflecţii morale și moralizatoare pe marginea educaţiei și învăţământului! Un senator liberaldeclara cu ani în urmă că i se pare „o tâmpenie să înveţi copiii, mai ales la o vârstă la care ei nu înţeleg foarte multe lucruri, această poezie, în primul rând pentru că începi să le vorbești despre furat, de la trei ani. Ce face acel personaj? El mai și minte: se jură că nu fură!“… (Nicolae Robu, declaraţie devenităvirală pe internet în 2011).
Aș fi putut s‑o ţin tot așa, cu argumente pentru care câinii – hoţomani celebri sau nu – ar fi meritat să fie șiei băgaţi în seamă într‑un volum colectiv, și încă în primul rând. Ca să nu mai punem la socoteală căexistă un profil psihologic anume al stăpânilor de câini și altul al celor de pisici, pornind chiar de la constatarea că un câine are în om un stăpân prieten, pe când o pisică are în om un sclav adorator…! Înordine stilistică, stăpânul de pisică e un romantic, sau un dionisiac, un stihinic. Stăpânul de câine e, mai curând, iluminist, apolinic, solar, chit că animalul lui preferat pare mai apropiat de profilul devenit cu totul romantic al fidelităţii decât pisica, întruchipare a parșiveniei feline.
Protestul meu a fost ascultat și mi s‑a dat dreptul la o replică prin coordonarea unui volumcolectiv‑pereche despre căţei. Cum mă aflam în mijlocul unui alt proiect de carte, oferta avea, de ce să n‑o spun, și izul unei mici pedepse pedagogice, dincolo de generozitatea propunerii. Gâlceava ancestrală dintre câini și pisici fusese deschisă.
Cine ar face trei pași înapoi și ar scuipa de trei ori când îi taie calea un câine negru, gândindu‑se că‑l așteaptă vreo nenorocire? Dimpotrivă, un prieten tocmai îmi semnalase un articol morbid dintr‑o revistă serioasă încare se arăta că, la moartea stăpânului, pisica începe să‑l devoreze, în timp ce câinele stă alături de corpul lui neînsufleţit până când e alungat. Așa o fi, dar bunicul meu a avut un pisic care a suspinat după el săptămâni de zile, așezat pe perna pe care stăpânul lui își dăduse sufletul.
Să nu cumva să se înţeleagă de aici că nu aș iubi pisicile! Le iubesc îndeajuns cât să nu le confund cu câinii. Aș merge mult prea departe dacă, parafrazându‑l pe Noica, aș îndrăzni să spun că „nu am organ pentru pisici“. El nu avea, se pare, pentru câini.
Gabriel Liiceanu povestește undeva o scenă petrecută la reședinţa lui Ion Barbu, care avea 14 câini. Student fiind, Noica îl vizitase și rămăsese înlemnit în mijlocul curţii, înconjurat de haita care‑l adulmeca. „Nu vă plac câinii?“, îl întrebase Barbu. „Sincer vorbind, domnule Profesor“, răspunsese Noica timid şi speriat la gândul că gazda se va supăra, „nu am organ pentru câini“. De‑atunci, pretindea Noica, Barbu îl tratasecu răceală (Caiet de ricoșat gânduri).
Noica și‑a luat pe urmă seama, când, la Păltiniș, s‑a trezit însoţit în plimbările lui matinale de trei câini –un „lupoi“ și „două javre simpatice“ – pe care îi evocă în Jurnal de idei scriind că voiau să exploreze lumea împreună cu el. Și adaugă:
Astăzi m‑am gândit să le aduc câte o bucată de pâine la fiecare. Au mâncat‑o bucuros, dar apoi s‑au întors acasă, lăsându‑mă să fac turul Păltinișului singur. Era ca și cum mi‑ar fi spus: „Nu ești nici tu decât un Binefăcător, așa cum poate fi oricine. Speram de la tine altceva, mai aspru“.
Cum nici un câine nu e capabil de vreun proiect cultural, câinii lui Noica nu au dreptul la identitate. Nu le dă nici un nume. În altă parte (Un alt jurnal de idei), aprecierea lor capătă, în schimb, accente filozofic‑evoluţioniste (cum altfel?):
Câinele sălbatic se va fi speriat când omul l‑a luat spre domesticire; dar câte trepte pe scara fiinţei nu a urcat el astfel, cât de adânc nu s‑a umanizat şi a triumfat ontologic pentru el, biata fiară de stepă, ca să fie astăzi înmormântat în cimitirele de oameni, cum se întâmplă în Anglia tuturor candorilor.
Ca să‑și schimbe părerea și despre câinii lui Ion Barbu, ar fi fost de ajuns ca Noica să citească poemul In memoriam, dedicat de dragul lui profesor de matematici unui câine pe nume Fox. Într‑o paranteză explicativă, Ion Barbu scria că sunt „stihuri pentru pomenirea unui câine cu nume nemţesc“, primit de la un prieten francez și crescut la Isarlîk. În cel mai frumos poem dedicat unui câine, primăvara e belalie, nopţile reci, de echinox, și o nălucă cu capul cafeniu cu pete, cu privirea adâncă, uneori sângerând de răni după lupte cu alţi câini, sărind în pat dimineaţa, răpit de crailâcuri de căţelandru în călduri, „cu preţ mare la căţele“, străbate nostalgic anotimpurile amintirii. Fox „ochii‑ntoarce, a mirare, / Din piept mare: / Ce lătrat!“.
Poemul fraged, jucăuș și candid e mult mai puţin cunoscut, din păcate, decât celebrul Zdreaniă al lui Arghezi, nelipsit din manualele școlare și din nenumărate cărţi ilustrate pentru copii. Printre atracţiile casei memoriale Arghezi, de pe dealul Mărţișorului, mormântul lui Zdreanţă rămâne, până în zilele noastre, loc depelerinaj, de poveste și de înduioșare la amintirea versurilor „Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă / E un câine zdrenţuros de flocos / Dar e frumos…“.
Caragiale, în schimb, pare cu totul „lipsit de organ“ și de afecţiune pentru câini. Luată azi în seriosul ei literal, schiţa Bubico ar putea fi propusă spre epurare din opera scriitorului, ca mostră de cruzime și instigare la violenţă împotriva animalelor. Și încă a animalelor de companie!
Drăguţul și răzgâiatul Bubico e un căţeluș de rasă (poate un bichon), plin de fundiţe, și călătorește într‑un coșuleţ cochet alături de stăpâna lui, o la fel de drăguţă doamnă din mica burghezie a vremii, avidă săimite purtări și moravuri pe care le împrumută din lumea modernă occidentală. În aceeași epocă, prinţesa britanică și apoi regină Maria putea fi văzută însoţită fie de un câine cu blană roșie, Foxy, fie, de‑a lungul timpului, de diverși câini de companie cu nume pitorești: Crivaia, Baicu, Ilderim, Igor, Spuma, Bucur, Fiona, Stanca, Ciuculache…
Antipatia naratorului‑personaj faţă de ipocrizia lumii de fiţe (ce se rupe‑n figuri, cum s‑ar zice în limbaj cu totul și cu totul neacademic) pe care o reprezintă tânăra doamnă din compartimentul de tren ricoșează asupra câinelui. Iar Bubico îi simte de la început aversiunea cu greu disimulată.
Câinele mârâie, latră, urlă, se repede ameninţător spre pasagerul cu care doamna cea elegantă împarte compartimentul, îi strică liniștea, îl stârnește, îl înfricoșează, îl scoate din sărite, îi provoacă gânduri ucigașe și hazlii duplicităţi de avarie. Una gândește – „luate‑ar dracu de ja‑ vră!“, „lovi‑te‑ar jigodia, potaia dracului!“, „lua‑te‑ar hengherul, Bubico!“, „Vedea‑te‑aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!“ – și alta grăiește, cu cele mai mieroase cuvinte, către stăpâna câinelui. În acest timp, natură nevricoasă, croiește, „în adâncul conștiinţei“, „un plan mare“, ca un criminal în serie parodic care pune la punct cu premeditare detaliile crimei.
Toată discuţia se concentrează asupra micuţului Bubico, a biografiei și a vieţii lui amoroase… Până la urmă, prefăcându‑se că‑l aerisește puţin pe căţeluș – cei doi călători fumaseră în compartiment –,manieratul domn îl scapă, chipurile, de pe fereastra trenului, în noaptea adâncă de afară. Cocoana, stăpâna lui Bubico, e răvășită de durere, trage semnalul de alarmă, trenul oprește și repornește fără ca Bubico să fie recuperat.
În gara Ploiești, „criminalul“ se autodenunţă cu satisfacţie sadică la urechea neconsolatei doamne abia trezite dintr‑un leșin de deznădejde: „Cocoană! eu l‑am aruncat, mânca‑i‑ai coada!“ Apoi, trecând „ca un demon prin mulţime“, dispare mefistofelic „în noaptea neagră“.
Schiţa e o punere în scenă magistrală a unei comedii a cruzimii și a moravurilor, la finalul căreia cititorul cu puternice reflexe ţărănești e satisfăcut, cinicul se amuză pe seama tuturor personajelor, tânărul educat din zilele noastre nu vede ce e de râs într‑o scenă în care un tip dezaxat aruncă pe geamul unui tren în mers un căţeluș nevinovat, iar iubitorii lui Caragiale, între care mă număr, atrag sfios atenţia că schiţa Bubico nu e despre un câine, ci despre o lume.
