Despre rostul criticii literare și al memoriei vizuale

Trăim vremuri în care schimbarea pare că dictează la nesfârșit, iar nevoia unora de a căuta nesatisfăcută pe vecie. Deruta e mai prezentă ca oricând în viețile noastre, iar creatorii – scriitori sau artiști plastici – preiau undele de șoc ale acesteia, transformându-le în acte culturale de sine-stătătoare. Din când în când, în noianul acesta de căutări, apare o inițiativă de genul documentarului dedicat lui Alexandru Mușina; te bucură, cum altfel, ideea prezervării și conservării unor evenimente, dar îți dispare repede entuziasmul când realizezi că, în fapt, ai de-a face cu o evocare „ca pe vremuri” și nimic altceva.

Rămânem cu speranța că nu va mai trece (foarte) mult timp, până când vom avea și noi documentare și analize literare realizate cu mai multă acribie și cu mai mult respect pentru cei cărora li se adresează.

*

Cum să nu scrii despre apusul unei epoci

Nu-mi plac bocetele, prohodurile și, deci, nici înmormântările. Nu-mi plac cei care se pretind a fi lucizi și pun diagnostice de genul „pe moarte, n-ai ce să mai faci”. Nu-mi plac pesimiștii de serviciu, care sub pretextul identificării unor tare fac un laudatio vremurilor apuse. E ca și cum ne-am hrăni exclusiv din amintiri și am refuza propriile noastre experiențe.

Nu înțelegeam reacția mea de respingere, în bună parte, a celor spuse de Al. Cistelecan în articolul apărut în iulie în revista Vatra, pentru că mă blocasem în orizontul analizei estetice. O exprimare care, în opinia mea, anulează orice discuție despre fondul ideatic. Trecând peste încercarea de diagnosticare a criticii literare românești la ora actuală, păstrez câteva idei: foarte multe prejudecăți și stereotipuri, preluate și adăugate în text, fără nicio exemplificare, de unde și senzația de superficialitate; în al doilea rând, nu-mi este foarte clar fundamentul pe baza căruia criticul încearcă ridicarea raționamentului. A nu se înțelege că nu știu/nu cunosc cum și ce se scrie pe bloguri, dar, personal, nu cad în capcana să consider textele apărute pe diverse platforme altceva decât texte de promovare, extrem de greu de încadrat la capitolul „critică de întâmpinare”. Numeri pe degetele de la mâini (să nu fiu exclusivistă și să spun o singură mână) locurile unde apar cronici în adevăratul sens al termenului. De asemenea, cred cu tărie că atât timp cât textele revistelor literare le citim (și) în format online, înseamnă că și ele intră sub incidența acestei analize și atunci trebuie operat cu un sistem de clasificare foarte atent gândit. Un exemplu: revistele literare sunt ale editurilor, patronate de Uniunea Scriitorilor din România, inițiative ale unor grupuri, apărute ca urmare a unor proiecte cu finanțare etc.? Mai sunt și alte motive pentru care iau afirmațiile lui Al. Cistelecan ca fiind de nivel generalist și lipsite de originalitate, dar mă opresc aici.

Am selectat pasajul pentru că mi-a atras atenția o idee, cea cu poeții care au timp mai mult. Trec peste ridicolul afirmației în sine – nu cred că există în România scriitor care să trăiască exclusiv din scris, astfel încât să pui problema timpului liber, poate doar Mircea Cărtărescu să fi ajuns la acest nivel – și duc ideea mai departe: da, în ultimul timp, pe blogurile acelea înfierate de același autor, au apărut foarte multe texte „critice” ale celor pe care-i știam drept scriitori. Dar întrebarea mea legată de aceste texte este următoarea: intră sau nu intră în rândul criticilor dacă au scris două sau trei astfel de articole? Cum facem să separăm apele, astfel încât cititorii să știe și ei ce haină poartă într-un anumit moment autorul unor recomandări: e cea de confrate scriitor, sau cea de critic?

Despre dopatul cu informații și AI vorbim altădată, în schimb, dacă citiți articolul în întregime, vă las vouă să căutați răspunsul la întrebarea de ce acest preambul la un text care se vrea, în fond, critic, despre un volum al unui confrate, e drept că din altă generație? Nu era mai bine dacă se rezuma la o judecată de valoare a volumului lui Alex Goldiș?

„Nici generalizarea cacofoniei critice de prin reviste, amplificată de comentariile de pe rețelele de socializare, nu-i altceva decât un motiv de jenă. Receptarea se mută încet-încet pe aceste rețele – unde devine primul ei act – și unde comentariile merg de la simple like-uri la nivele cât de cât profesioniste. În orice caz, măcar prin unele bloguri sau site-uri, ea face concurență reală celei din revistele literare, chiar dacă e copleșitor diletantă. Dar e un fenomen care nu mai poate fi ignorat și care participă efectiv la promovarea și expertizarea cărților. Cum, asemeni naturii, nici cultura nu suportă golurile, locurile lăsate libere de critici au fost ocupate de cine s-a nimerit, în general de poeți (poate pentru că au mai mult timp liber). Ăsta e un lucru bun, în principiu, căci poeții sunt mai imprevizibili decât criticii și pot veni din unghiuri neașteptate. Din păcate, majoritatea lor copleșitoare are un comportament de diletanți desăvârșiți, care confundă exercițiul critic cu datul de păreri. Se poartă ca și cum ar fi primii și singurii comentatori în absolut. De sub mâna lor ies comentarii dedicate unor autori despre care s-a scris mai mult decât au scris ei înșiși, dar nu există nici o urmă că ar ști ceva despre toate astea. Critica devine astfel un cor al broaștelor care se imită una pe alta și principiul ei pare a fi tautologia cât mai rezolută. E o critică înțeleasă ca spor de vorbe, nu ca spor/progres exegetic. Dacă ar face cineva poliția opiniilor – care va fi ușor de făcut după ce AI va fi dopată cu toată informația – ar vedea că, de fapt, critica noastră e o bătută pe loc în loc să fie măcar un dialog de observații nuanțate. Din câte se mai zvonește, unii nu citesc tocmai spre a nu fi „influențați”, deși în critică, precum în justiția romană, ignoranța nu e un argument. Articolele inocente absolut sunt doar demonstrații de veleitarism plin de râvnă, când nu pură orăcăială.” (Al. Cistelecan – Starea cronicii literare, în revista Vatra, 17 iulie 2024)

imagine realizată de inteligența artificială

*******

Între Budila și afacerea cu garoafe e poezia?

Am urmărit documentarul dedicat lui Alexandru Mușina, de fapt celebrului lui poem Budila-Express, dintr-o nevoie de documentare, alimentată cu o curiozitate care mi-a dat voie să văd până la final filmul. Spun asta pentru că după primele cadre mi-am dat seama că documentarul e departe de ceea ce trebuie să fie un film realizat cu finanțare AFCN, mai ales că echipa de realizatori nu e la prima colaborare și/sau la primul documentar realizat. Cu un montaj care ar face să râdă pe orice elev de liceu – apropo, la Boovie, festivalul de book-trailere al elevilor, se pot vedea clipuri cu mult mai creative și mai bune, care chiar te determină să cauți cărțile – documentarul confiscă personalitatea poetului pentru o evocare care pare că nu vrea să iasă din tiparul anilor ’80 – ’90. Istoria (literară sau critică, nu mi-e foarte clară intenția echipei) unui poem se transformă după primele rememorări într-un șir de lungi și, pe alocuri, plictisitoare, afirmații alimentate din plin cu prejudecăți și stereotipuri pe care le credeam de multă vreme abandonate. Filmările la standul de carte al editurii cdpl dintr-un celebru târg de carte bucureștean alternează cu filmările în biblioteci pe care le bănuiești a fi personale, contrastul obținut mutând discuția în zona „ce-a vrut să facă regizorul”, când în realitate Alexandru Mușina și istoria poemului său ar fi trebuit să subiectele de fond.

Cei care-l evocă pe Mușina sau care vorbesc despre poem și istoria literară a acestuia sunt membri ai familiei, critici literari care i-au studiat opera, prieteni, dar și oameni de litere care nu l-au cunoscut personal pe poet, dar i-au citit poemul și i-au studiat evoluția. Toată mărturiile sunt asociate cu fragmente din poem și/sau cu fragmente din alte poeme, apărute în aceeași perioadă, în ideea creării contextului literar și istoric în care a apărut Budila-Express. Nu știu câte din aceste evocări pot stârni interesul tinerilor de astăzi, mă gândesc că totuși documentarul n-a fost făcut doar pentru cei trecuți de o anumită vârstă sau pentru cei care l-au cunoscut pe Mușina. Când auzi expresii ca „din vârful unui sistem literar organizat valoric , „bolgiile învățământului, în niște spații față de care erau infinit calificați” sau „condiția nefastă de navetiști” (toate afirmații ale aceluiași critic literar!) cauți să înțelegi dacă e vorba de niște prejudecăți perpetuate fără nicio discriminare, sau e vorba de niște resentimente perfect justificate născute din evoluția unui sistem politic opresiv. Căutăm noi, cei care mai știm o brumă de istorie și care am și trăit niște ani înainte de 1989, dar unui tânăr născut după 2000, să zicem, ce i-ar spune astfel de afirmații? L-ar provoca oare să înțeleagă care e relația dintre poemul Budila-Express și locul lui în istoria literaturii române? Ar pricepe de ce afacerea cu garoafe a poetului e atât de importantă pentru toți cei care vorbesc stăpâniți de emoție și melancolie despre poem și poet, în aceeași măsură? Oare ar pricepe cineva născut după 1990 cât de nocivă a fost celebra „navetă”, într-atât de omniprezentă în viețile românilor, încât Mușina i-a dedicat un poem (devenit, între timp, o veritabilă frescă a unei epoci)?

Rămân la impresia că literatura română are nevoie de cât mai multă popularizare, iertat să-mi fie barbarismul, cu condiția ca cei care-și asumă o astfel de misiune să fie la curent și cu tehnicile media ale momentului, nu de alta, dar să dai lumii un documentar desuet dinainte de a fi vizionat nu face nicio favoare nimănui, nici celui evocat, nici celor cărora le este destinat.