Sorin Spineanu-Dobrotă, Alfred Bulai și Marius Pieleanu: toți sociologi, primul acuzat de viol asupra unui minor și abuz sexual asupra unui alt minor și cu funcție de grad înalt în Ministerul Educației; ceilalți doi acuzați de foste studente de agresiuni sexuale și abuz de putere, ambii profesori la SNSPA. Înaintea celor trei cazuri, la nicio săptămână distanță cazul Kristoff Lajos. Intermezzo – agitația stârnită de Andrei Nae, care a venit îmbrăcat în fustă la înscrierea viitorilor studenți și festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris.
Toate cazurile au stârnit valuri de reacții, de la simple semnalări, însoțite adesea de uimire (nu mă așteptam la așa ceva, nu-l credeam în stare etc.) până la reacții virulente (perfect justificate în toate cazurile), luări de atitudine dure, care au condus la suspendarea din funcții a lui Sorin Spineanu-Dobrotă și Alfred Bulai (de urmărit și evoluția cazului Pieleanu, intrat în discuție prin comparația directă a comportamentului acestuia cu cel al lui Bulai). Din capul locului, o spun răspicat: niciunul nu are ce căuta într-o funcție publică, la catedră sau într-o relație directă cu tinerii și/sau copiii după asemenea acuzații. Niciunul! Dacă Lajos este în arest preventiv, Spineanu-Dobrotă este sub control judiciar pe durata cercetărilor (nu e foarte clar dacă se poate întoarce la locul de muncă pe timpul efectuării cercetărilor). Alfred Bulai, deloc întâmplător, în ziua publicării anchetei snoop.ro, și-a depus cererea de pensionare (deși are doar 61 de ani), dar rectorul SNSPA a declarat că cererea acestuia nu are nicio legătură cu demersul universității, prin care se urmărește stabilirea unor măsuri – sancționarea profesorului și prevenirea abuzurilor pe viitor. Ce-i așază pe toți cei menționați într-o linie a groazei? Faptul că erau persoane publice, cu un anumit statut public, au apărut deseori în spațiile publice, li s-au solicitat opiniile în diverse momente, în calitate de profesioniști.
Sursa foto: euractiv.ro
„un noian de gânduri și de reacții m-au năpădit azi de dimineața după ce am parcurs ancheta celor de la Snoop.ro despre abuzurile profesorului de sociologie Alfred Bulai de la SNSPA. așa ca fac pe scurt o sinteza cu ce e important pentru mine, ca fostă studentă SNSPA și actual cadru didactic SNSPA și feminista.
Mi-a fost și mie profesor la cursul de sociologie generală, prin anii 2005/2006. nu îmi amintesc altceva decât că făcea multă miștocăreală la cursuri iar pe partea de metode de cercetare nu am rămas cu nimic consistent de la acel curs. practica de specialitate (unde se pare că se dădea în petec cu toate aceste abuzuri) si alte cursuri le făcea cu studenții care își alegeau specializarea sociologie. eu mi-am ales științe politice și deci nu m-am intersectat cu el decât cu mulți ani după, în timp ce eram “colegi” (deși lucram in alte departamente) prin diferite comitete și comisii.
– acuzațiile cu ‘se știa’ si nu s-a făcut nimic
E foarte relevant să ne întrebăm unde eram noi toți ceilalți în timp ce se derulau acest abuzuri, de-a lungul a aproape 20 de ani. citind materialul am avut un sentiment crunt de neputință și vinovăție față de aceste supraviețuitoare maltratate psihologic pe viață de acest profesor. deși pare că el încerca cu mai mulți studenți aceste atitudini total nedeontologice (nici sociologic nici pedagogic nici uman) – pe unii/ unele aceste cuvinte și acțiuni perverse i-au afectat mai tare decât pe alții. și tocmai pentru că nu suntem toți la fel – și avem praguri de sensibilitate la traumă diferite, bazate pe un istoric genetic și emoțional diferit de la om la om – este nevoie de instrumente instituționale funcționale la îndemâna TUTUROR membrilor comunității academice – profesori și studenți deopotrivă – ca să identifici ca nepotrivit un asemenea comportament, mai departe ca să îl documentezi și apoi să îl aduci la cunoștința autorităților competente. mă întreb: poate un student de 18/19 ani să treacă prin tot acest proces – crunt din punct de vedere psihologic – si cu grave posibile consecințe profesionale – de unul/una singură? nu. a fost nevoie de o jurnalistă tenace precum Ioana Moldoveanu și o întreagă echipă de supraviețuitoare ale abuzurilor și jurnaliști bine pregătiți din redacția Snoop ca să reconstituie șirul abuzurilor și să strângă dovezi de necontestat. poate o studentă să facă asta singură? nu. pot face asta colegii profesorului incriminat? aici apar numeroase limitări – relațiile personale cu persoana în cauză care tind să încline balanța adevărului în mod subiectiv, și mai ales relațiile ierarhice. când profesorul incriminat are o funcție de putere – ideea unei comisii de etică care ar investiga un posibil superior sau coleg e una foarte problematică. de aceea – cred că în asemenea spețe e nevoie de comisii mixte, în care o majoritate a membrilor să fie independenți de instituție și să se evite astfel presiunile de orice fel și subiectivismul. nu cred ca e corect să rămânem blocați în povestea lui “se știa”. cine știa?cine avea dovezi? cine putea face concret ceva? cu toții, dar cu instrumentele potrivite. noi încă ne confruntăm la nivel social macro cu probleme serioase privind justificarea unor asemenea comportamente și blamarea victimei. deci mai e mult până departe.”
(fragment din postarea Mirunei Troncotă, 29 iulie 2024, facebook)
*
Dacă în cazul lui Lajos este clar că avem de-a face cu un șarlatan, profitor și agresor sexual fără scrupule, în cazul celorlalți trei lucrurile sunt mult mai complicate. Au studii superioare, ocupă funcții importante la locurile de muncă, le-a fost solicitată expertiza profesională de multe ori de-a lungul anilor, au cărți și studii publicate de-a lungul anilor etc. Din acest punct de vedere, perfect justificabil șocul unora dintre cei care-i cunosc sau care au lucrat direct cu ei de-a lungul anilor. Dar, pentru că există un mare dar, parcurgerea CV-urilor celor trei aruncă multe umbre asupra profesionalismului celor trei. La o scurtă parcurgere a studiilor și cărților publicate, cel puțin în cazul lui Sorin Spineanu-Dobrotă nimic nu justifică vizibilitatea lui publică și, mai ales, deținerea funcției în cadrul CNPEE. În apărarea lui Bulai au sărit destul de mulți foști studenți, care-i laudă prestația la catedră; să zicem că și-a făcut treaba bine ca profesor, dar prestația publică, la diverse televiziuni contrazice din plin spusele acestora (o opoziție la nivel de discurs care-l transformă în studiu de caz pe profesorul Bulai); despre Pieleanu se știe că e afiliat cu un anumit partid politic, ceea ce i-a determinat dintotdeauna pe foarte mulți să ia cum grano salis analizele sale sociologice, realizate, evident, la invitația anumitor televiziuni publice.
„Câteva note (la rece) despre ceea ce voi numi de acum încolo ,,speța Alfred Bulai” cum foarte probabil va rămâne în istoria instituțională și în memoria publică un profesor și un sociolog.
- Cercetătorii care documentează violul în timpul războiului au constatat că e mai ușor pentru o victimă să mărturisească un act de tortură decât o agresiune sexuală. Tocmai pentru că o agresiune sexuală (în cea mai gravă formă, violul, e dincolo de durerea fizică un atentat profund (cel mai puternic) la demnitatea umană. Studentele care au ieșit public (nominal sau anonim) ne-au dat o mare lecție de curaj și demnitate acceptând să se vulnerabilizeze din nou, să retrăiască trauma. Nu putem fi alături de ele doar prin solidaritate post-factum și mai mult, ce însemnă solidaritatea în context? Trebuie să ne asigurăm că speța Bulai va fi un accident catastrofal, ignobil, dar singular.
- Alfred Bulai e o speță, nu mai e o carieră academică și acest lucru e deja în sine o lecție pentru posibilii agresori din mediul academic și nu numai. Niciun om rezonabil și cu instinct moral nu-i poate găsi vreo circumstanță atenuantă. Lui sau altora, chiar cu fapte nedezvăluite încă. Și-a primit pedeapsa și și-o va primi în continuare, am toată încrederea. Și am siguranța că nu va fi reabilitat moral, iar mie (e subiectiv), descalificarea morală mi se pare mai gravă decât orice.
- Nu există responsabilitate difuză, neasumată, acest ,,se știa,, nu ajută pe nimeni din două motive: 1. Volatilizează vina. 2. Se generalizează pripit (formula e din sociologie, cred că de la AB am aflat-o prima dată). Dacă acum există o rejectare firească, sănătoasă, a hărțuitorului Bulai din mediul academic și din spațiul public, nu însemnă că mediul univesitar românesc e plin de clone ale acestuia. Ce vină au profesorii onești, morali, care și-au construit cariere chiar și în fragilul și neprestigiosul mediu academic românesc că există bulai?
- Părinții. Nu pot să-mi imaginez ce tipuri de spaime pot trăi părinții unor studente că își lasă copilele în medii în care se petrec astfel de acte, niciun părinte din lume nu trebuie să trăiască asta. Vreodată. Vorbesc de ani de zile în spațiul public despre harta fricii și teama continuă de viol. Ca femeie ești condamnată să o trăiești. Dar nu doar spațiile slab iluminate și locurile periculoase sunt riscante.
E un moment de repoziționare a feminismului românesc – așa blamat cum e, iar acum detractorii lui jubilează că e inapt sau complice. Să mai relativizăm puțin, Bulai nu e eșecul feminismului românesc. Să nu pasăm vina aiurea și să nu-l infantilizăm sau să-l disculpăm tocmai pe el. Și o spun cu vina de a fi parte (prin angajament intelectual și solidaritate, însă fără o ,,fișă a postului”, și fără a fi parte din vreun ONG).
(Roxana Dumitrache, 30 iulie, postare pe facebook)
*
Sorin Spineanu-Dobrotă a trecut foarte repede în umbră, deși acuzațiile sunt extrem de grave (victimele sunt minori!), iar în cazul lui Alfred Bulai (și Marius Pieleanu) discuțiile s-au divizat surprinzător de repede, semn că marketingul (a se citi manipularea) își face treaba din plin. Deja nu se mai vorbește despre suferințele victimelor (n-au trecut decât două zile de la publicarea anchetei), mărturiile fostelor studente sunt urmate aproape imediat de cele ale foștilor studenți (bărbați sau femei, nu contează) care spun contrariul, iar cei care s-au concentrat pe măsurile universității sunt extrem de puțini. Cazul Bulai riscă să devină un subiect excelent pentru viitoarele cursuri de comunicare publică, pentru că spre deosebire de anchetele mai vechi cu privire la abuzurile din universitățile românești, acum vorbim despre un profesor de la o universitate unde a activat Mihaela Miroiu, renumită pentru studiile de feminism și promovarea mișcării feministe în România postdecembristă. Fiindcă tot mai mulți acuzau corpul profesoral al SNSPA, ajungându-se astfel la expresia „toți știau” (#totistiau), M. Miroiu a făcut o postare pe Facebook, prin care se disculpa. Surpriză, o fostă studentă îi răspunde la obiect, cu argumente, din care se deduce exact contrariul. Urmarea este că Miroiu își șterge postarea, ceea ce creează o falie în rândul comentatorilor. Dintr-odată, s-a schimbat ținta atacului, care nu mai este Bulai, ci Miroiu, ceea ce este, pentru cunoscători, semn de manipulare (o să se discute despre aceste devieri la cursurile și seminariile de specialitate, sunt sigură). Din acest punct de vedere, devin foarte interesante postările și luările de atitudine ale unor activiste feministe, personalități publice și ele. Miruna Troncotă (predă la aceeași universitate cu Bulai și Pieleanu) și Roxana Dumitrache au două luări de poziție foarte interesante, dar pe care va trebui să le puneți în oglindă cu postarea (ștearsă, dar rămasă în memoria colectivă grație internetului). Troncotă a făcut postarea înaintea Mihaelei Miroiu, Roxana Dumitrache cam în același timp cu M.M. Citind împreună toate aceste postări, realizezi că … nu se va rezolva nimic. Studentele vor rămâne cu trauma, Bulai va ieși la pensie, rămâne de văzut și dacă va putea fi acuzat concret de ceva în urma dezvăluirilor. Despre Pieleanu discutăm în momentul unor acuze concrete.
„I-am avut profesori pe Stănciugelu și pe Bulai. Stănciugelu mi se părea un tip foarte inteligent. Și dădea cele mai spectaculoase subiecte la examene. De la cursurile lui Bulai, ieșeam mereu cu tot soiul de informații inedite, statistici, cazuri, experimente. Am subliniat suportul său de curs de la prima la ultima pagină. Poate că uneori nu vedem unele lucruri pentru că nu ne așteptăm să fie acolo. Sau nu dăm crezare unui zvon pentru că e în contradicție cu o imagine pe care ne-am format-o. Nu cred că rănile provocate de umilințe se vindecă vreodată, dar un supraviețuitor care are curajul și puterea de a vorbi poate salva sute de potențiale victime. Mă îngrozește gândul că numărul oamenilor pe care-i știm capabili de atrocități e mult mai mic decât al celor care sunt, dar pe care nici nu-i bănuim.
(George Cornilă, 30 iulie, postare pe facebook)
*
De ce spun că nu se va rezolva nimic? Pentru un răspuns valabil, ne întoarcem la intermezzo-ul din introducere. Au fost câteva voci (timide, foarte timide) care au încercat să lege abuzurile de putere (ciudat – nimeni nu și-a adus aminte de dezbaterea celebră de acum câțiva ani, cu privire la familiile de universitari și corupția care acaparase mediul universitar, printre familiile vizate fiind și cea a Mihaelei Miroiu) de cazul profesorului Andrei Nae: ținuta profesorului la catedră face parte dintr-un cod deontologic, ceea ce înseamnă că a te prezenta în fața studenților ține și de felul cum te îmbraci, nu doar de nivelul cunoștințelor și pregătirea în domeniu. Foarte agresive reacțiile care susțineau contrariul, că nu e nicio legătură între cele două chestiuni. În fapt, toți știm că se pot stabili corelații, că există multe studii – sociologice și/sau psihologice – cu privire la importanța imaginii publice și a felului cum te prezinți etc. Ce nu vrea nimeni să-și asume este faptul că devierile de comportament (inclusiv cele de natură sexuală) devin din ce în ce mai greu de sancționat, tocmai pentru că există voci foarte agresive în agora care susțin și promovează libertinajul, confundându-l cu libertatea de exprimare (e drum lung între cele două). De asemenea, nu-mi este foarte clar (și multora ca mine) de ce un student trebuie să cunoască orientarea sexuală a celui/celei care predă; nu-mi invocați studiile de gen, le cunosc (în bună măsură), dar n-au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă/presteze un profesor/o profesoară în exercițiul funcțiunii.
Sursa foto: euractiv.ro
Până nu demult, era incriminată persoana care se dădea pe sine drept exemplu, fiind acuzată de subiectivism, ba chiar egocentrism. Astăzi, suntem în opoziție totală – ne dăm pe noi ca exemplu, uitând că nu ne califică nimic în acest sens, bruma de experiență personală neputând ține loc de studii serioase, științifice, într-un anumit domeniu. Așa cum cazul Spineanu-Dobrotă a intrat în nicio o săptămână într-un con de umbră/uitare, așa se va întâmpla și cu cazul Bulai. Chiar dacă în cazul lui Bulai, vorbim și despre o șifonare destul de serioasă a imaginii universității la care acesta predă, peste nici două luni nimeni nu va mai întreba ceva despre victimele acestuia, dacă sunt bine, dacă și-au revenit sau ce mai fac, nu o fac nici acum, de altfel. El își va asigura retragerea în glorie, iar sistemul universitar românesc va fi (aproape) la fel de neschimbat. Nu văd pe nimeni să aibă curajul să înceapă (și să facă) curățenia generală; ar însemna ca departamente întregi să rămâne fără profesori, secții ale unor facultăți să dispară, iar studenții să-și găsească alt loc pentru studiu (nu mă refer la o anumită universitate românească, ci la toate). Dacă astăzi s-ar face un sondaj în rândul studenților cu privire la cum ar trebui sancționate astfel de cazuri (de abuz de putere și hărțuire sexuală) mulți ar răspunde cu „mi-e indiferent”. De ce? Pentru că schimbarea socială reală nu se face peste noapte și în niciun caz printr-o (singură) intervenție de moment.
Notă: citatele sunt redate ad litteram
