Cum să nu-ți pierzi speranța sau despre rostul privirii în trecut

Despre niște românce la Paris, un duel (sau mai multe?), câteva maxime (și aforisme), Dona Juana a lui Radu Stanca și MONA. Câte puțin din toate. Un puzzle foarte potrivit pentru vacanță.

Suntem în plină vacanță, perioada aceea la care am visat tot restul anului. Ne-am propus să facem o mulțime de lucruri, să citim ce n-am citit în ultimii cinci ani, să vedem filmele recomandate de prieteni și tot așa. N-o să ne putem bifa niciodată tot ce-am trecut pe listele cu to do, dar în mod cert încă mai avem timp pentru cel puțin o vizită într-un muzeu sau pentru o carte citită la umbra unui nuc bătrân.

***

Cum să scrii despre ceva ce te-a făcut să pierzi timpul

Alexandru Călinescu e recunoscut pentru doza de umor (sănătos) pe care o strecoară în fiecare text scris. Ea însoțește o documentare solidă, astfel încât subiectul propus nici nu mai pare imposibil de studiat în profunzime. De această dată, subiectul este… un roman. Un thriller scris după rețetă, dacă bine am înțeles din cele spuse de autorul articolului. Ceea ce mă face să mă gândesc la faptul că nu toate gospodinele care gătesc după rețete se pot lăuda că sunt bucătari de top.

Liliana Lazăr s-a născut în 1972, într-un sat de lângă Iași, și a ajuns în Franța în 1996. Romanul Pământul oamenilor liberi a primit mai multe premii literare și a fost recomandat călduros de laureatul Premiului Nobel Le Clézio. Mi-e destul de greu să înțeleg resorturile acestui succes. Romanul e o combinație de thriller cu proză fantastică, în care elementul cel mai spectaculos este apariția unor moroi. Urmărim un personaj sărac cu duhul care comite crimă după crimă și stă ascuns vreme de două decenii. La îndemnul unui preot, încearcă să-și ispășească păcatele copiind, precum călugării din Evul Mediu, cărți cu viețile sfinților (cărți interzise de comuniști). Lângă satul (Slobozia) unde se petrece acțiunea se află un lac, supranumit Groapa cu Lei, cu puteri malefice (în adâncul lui se găsesc moroi), dar care îl protejează pe asasin. Securitatea e, și aici, prezentă peste tot, folosind metode extrem de brutale. Schimbarea de regim din 1989 e mai curând praf în ochi, lucrurile continuă ca înainte. Milițianul din sat are bănuieli în ce-l privește pe asasin, dar când va avea certitudinea va fi prea târziu pentru el. Autoarea are o imagine bizară despre îndoctrinarea comunistă: milițianul i se adresează preotului din sat cu „tovarășe preot“, ceea ce e hilar. Una peste alta, narațiunea e cam dezlânată, cu răsturnări de situație și scene desprinse parcă dintr-un film de groază.

Liliana Lazăr (care a publicat și alte cărți) va fi intuit, probabil, că „asta cere publicul“. Sau, mă rog, un anumit public.

(Alexandru Călinescu, Româncele din Paris, în România Literară, 3 mai 2024)

*

Carența de literatură sau de ce Shakespeare rămâne mereu surprinzător

Foarte bun articolul Irinei Petraș; pune degetul pe o rană vie, dar pe care puțini au curajul să o închidă: sărăcia de limbaj de care ne plângem toți derivată dintr-o literatura care a devenit expunere politică lipsită de stil greu de încadrat la capitolul ficțiune. Ce e mult strică, iată un dicton abandonat de teoreticienii momentului.

Screenshot

„Obsedată de o corectitudine care pierde din vedere omul și istoria lui, gata să apere drepturi inventate ori exagerate dincolo de limita bunei măsuri, societatea contemporană subminează însăși bogăția limbilor. Nenumărate epitete au devenit tabu, așa încât, dacă ți se cere să dai semnalmentele unui făptaș, te descoperi blocat de numărul de cuvinte interzise. Omul acceptat azi e un contur gol: nici gras, nici slab, nici bărbat, nici femeie, nici alb, nici negru ș.a.m.d. Orice încercare de personalizare a portretului te poate arunca în culpă, poate ofensa, răni, stresa. Bogăției descrierilor despre om din literatura mare a lumii îi este preferat rezumatul. Ne paște, repet, o epidemie cu urmări greu de gestionat: carența de literatură. Carența de umanitate.

Pe acest fundal, un punct luminos: pe BBC Arts, Gregory Doran, fost director artistic la Royal Shakespeare Company, face un mic experiment. Într-un sketch comic lansat la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, a provocat actori cunoscuți să improvizeze un mic scandal despre ce cuvânt s-ar cuveni accentuat în nemuritoarea replică „To be or not to be… that is the question“. Demonstrează astfel că Shakespeare e infinit deschis la orice interpretare și la orice înțelegere. Minunățiile limbii merită explorate liber, ferite de imixtiuni obtuze, dictatoriale.”

(Irina Petraș, Onomaturgul lenevit, slaba gândire și carența de literatură, în România Literară, 24 mai 2024)

*

Maxima și aforismul, un tandem desuet?

Când ați citit ultima oară un set de maxime? Cine mai are astăzi nevoie de citatele din latină pe care unii dintre noi le-am învățat încă din gimnaziu? Cine își mai aduce aminte că dicționarul enciclopedic avea un fascicul generos la mijloc, alcătuit numai din citate în limba latină, fiecare tradus și explicat pe scurt. Cine dintre dvs. a încheiat o demonstrație sau un excurs de retorică cu un citat faimos? Despre La Rochefoucauld să mai întreb? Sfat: după ce citiți articolul, căutați cele trei volume de Eseuri de Montaigne, n-o să regretați.

Astăzi, dacă aș fi întrebat, aș recomanda trei maxime: „Abilitatea supremă constă în a cunoaște bine prețul lucrurilor”; „Adevărul nu face atît bine în lume, cît rău fac aparențele sale” și, în fine, „Cu toții avem suficientă forță ca să suportăm nefericirea altora”. Adevărul acestor propoziții nu se verifică, așa cum nu se verifică versurile memorabile. Recitindu-l pe La Rochefoucauld, mi-am amintit de Ludwig Wittgenstein care, în cartea numită postum Despre certitudine, pune și repune mereu în discuție aceleași chestiuni în forma unor scurte reflecții. Wittgenstein spunea: „Fiecare frază pe care o scriu încearcă să spună totul, adică același lucru, din nou și din nou; e ca și cum aceste fraze nu ar fi toate decît puncte de vedere asu pra unui obiect plecînd din unghiuri diferite”.
Acest efort de a spune același lucru, din nou și din nou, există și în spatele Maximelor lui La Rochefoucauld și nu este un efort exagerat sau inutil. Jocul certitudinilor și al dubiilor promite ca, prin schimbarea perspectivei, fie să fortifici imaginea inițială, fie să falsifici, cum spunea un filozof, adevărul deja instalat. Dacă oamenii nu-i mai citesc astăzi pe La Rochefoucauld, Pascal, Lichtenberg, Chamfort sau Nietzsche, înseamnă că oamenii cred că nevoile lor s-au schimbat.

(…)

Nici La Rochefoucauld, în portretul pe care îl face cardinalului de Retz, nu croșetează propoziții prea amabile.

„Paul de Gondi, cardinal de Retz – spune ducele – posedă multă noblețe, deschidere a spiritului și mai mult ostentație decît o veritabilă grandoare a curajului”. Îi atribuie, pe rînd, cîteva aparențe de religie, puțină pietate, o ambiție de fațadă și multă, multă vanitate. Cu acest instrumentar moral, cardinalul de Retz „a provocat cele mai mari dezordini în stat” și printre cele mai inutile.

În logica duelului, fandarea urmează după es- chivă. Iar La Rochefoucauld spune despre cardinal: „înclinația sa naturală a fost inacțiunea; lucrează la afacerile prezente și se odihnește cu nonșalanță cînd s-au terminat”. În fine, cardinalul „este echivoc în cea mai mare parte a calităților și ceea ce a contribuit cel mai mult la reputație a fost știința de a da o șansă defectelor”. Și, o frumoasă concluzie, „s-a îndepărtat de lumea care s-a îndepărtat de el”.

(Valentin Constantin, Prin maxime, la duel, în Revista Orizont, mai 2024)

*

Despre dramaturgia românească, nu tocmai de bine

Mi se pare atât de necesare astfel de articole, încât am ajuns să le caut cu lumânarea. Din păcate, numeri pe degete revistele dedicate exclusiv lumii teatrale românești și universale; celebra Revistă Teatrul Azi nu are niciun număr complet în format digital, singura posibilitate de a o citi fiind formatul clasic, pe hârtie, ceea ce reduce foarte mult numărul de cititori. Dacă tot am pomenit de ea, dacă vă uitați pe cuprinsurile ultimelor numere, o să observați că nimic despre istoria teatrului, cu atât mai puțin un articol despre textele dramaturgice din ultimele decenii, excepțiile fiind cele care au făcut obiectul unor montări recente pe scenele din România. Este nevoie de o un demers critic în acest sens, are dreptate Ion Vartic, dar tare mă tem că nu prea are cine să-l audă.

Imagine din spectacolul Dona Juana, regia Tudor Lucanu, Teatrul Național Cluj-Napoca (premiera – 7 aprilie 2023)

În primăvara anului trecut, Mihai Zamfir a publicat, în România literară, nr. 15, din 7 aprilie 2023, un incitant articol intitulat Decăderea literaturii dramatice. Micul eseu n-a avut nici un ecou, deşi ar fi putut fi punctul de plecare al unei dezbateri pe această problemă. Pe de-o parte, criticul se întreabă „de ce, în literatura noastră contemporană, sectorul dramaturgiei pare cel mai năpăstuit“, pe de alta, dacă nu cumva putem vorbi, în genere, despre „lipsa unui mare teatru original românesc“, în ciuda faptului că avem regizori şi actori excelenţi.

Două lucruri ce pot fi discutate pe larg. Observ, deocamdată, că şi atunci cînd posedăm cîte o piesă mare în dramaturgia românească, nu ştim deloc cum să valorificăm acest fapt. Mă rezum aici la un singur exemplu. Din cauza incompetenţei evidente a colaboratorilor români – o anume Ecaterina Cleynen-Serghiev şi Nicolae Florescu – care dau informaţii lacunare despre dramaturgia noastră, din marele Dictionnaire de Don Juan, coordonat de profesorul Pierre Brunel, lipseşte, printre alte piese româneşti, una perfectă: Dona Juana a lui Radu Stanca. Această „comedie tragică“ face faţă întru totul unei analize în context european. Pentru că a fost gîndită de dramaturg în relaţie cu acel Don Giovanni al lui Mozart, iar, pe de altă parte, materializează scenic reveriile eseistice ale lui Ortega y Gasset şi Ramiro de Maeztu privitoare la Dona Juana ca dublu al lui Don Juan. Mă voi ocupa aici de un al treilea aspect, ce înscrie Dona Juana pe încă o traiectorie europeană.

(…)

Mai toate piesele lui Stanca sînt riguros construite pe simetrii dramatice (cum e, de pildă, contrapunctul dintre Don Juan-Dona Juana şi Fiorelo-Fiorela). Despre ele, Friedrich Schlegel ar fi putut spune că sînt „exemple de algebră dramatică“. Însuşi elementul coregrafic intenţionat de Stanca ţine tot de domeniul algebrei dramatice. Dona Juana cu perechea sa Don Juan, din cauza vanităţii, ar fi ajuns la acelaşi final tragic şi fără intervenţia lui Don Fernando. Dar mi se pare clar că urîţenia expresivă a lui Kreutzberg dansînd rolul Bufonului i-a inspirat lui Stanca un nou personaj, Don Fernando, ce poartă şi numele de Don Morte, precum modelul său din balet.

Din cauza conjuncturii istorice neprielnice, regizorul Stanca nu a reuşit să îşi materializeze decît un singur proiect coregrafic, acela cu Hangiţa lui Goldoni, în care mişcarea scenică a actorilor e în spirit coregrafic, pe „muzica de stil a epocii (suite de dans de Bach, Corelli, Pugnani)“. Se cuvine să menţionez şi piesele sale de teatru concepute în această combinaţie a artei spectacolului cu arta dansului: Hora domniţelor, Faunul şi Cariatida. Tragedie cu balete şi Androginul. Tragedie cu balete într-un act (aceasta din urmă rămasă în stadiul de proiect). Într-o vreme a realismului socialist primitiv, asemenea proiecte n-au avut nici o şansă. Iar Trixy Checais a fost arestat în 1950 şi trimis la Canal.

(Ion Vartic, „Algebră dramatică” și dans, în Revista Apostrof, mai 2024)

*

MONA, nu MoMA

Nu strică o privire în lumea artelor. Despre rostul muzeelor nici n-are rost să vorbim, ele găzduiesc expozițiile permanente, dar și expoziții temporare, fiecare cu tematici distincte. Când am citit titlul articolului Alinei Gherasim am crezut că e o greșeală de tipar. Nicio greșeală, în articol este vorba despre un alt muzeu decât celebrul MoMA din New York. Articolul e foarte interesant, merită citit, fie și pentru că veți afla că nu doar la noi se scandalizează oamenii când e vorba de arta contemporană. Ar merita o dezbatere în sine tema aceasta, a felului cum ne raportăm la arta contemporană și dacă chiar toate obiectele și instalațiile înregistrate sub această titulatură sunt cu adevărat artă.

Ladies only! O cortină de culoare verde-smarald și o doamnă care stă la un pupitru luminat de o veioză verde invită doamnele să intre în acel spațiu misterios. Ladies Lounge. Artist și curator, Kirsha Kaechele. Domnii se miră, se revoltă, se tem, își simt masculinitatea atacată, de ce, ce e acolo (falusuri!?), femeile singure intră curioase, cuplurile se despart, unii se tem că se vor pierde, că nu se vor mai regăsi, se dau întîlniri, ore și locuri fixe, panica se instalează în inima femeii care e invitată să fie liberă să admire artă doar pentru ea. Clișeul dependenței și al inferiorității e atacat imediat. După epoci de-a rîndul în care femeile au avut drepturi limitate, femeia de acum se poate simți liberă. Acest spațiu mai face referință și la faptul că, pînă în 1965, femeile din Australia nu au avut dreptul să bea în locuri publice alături de bărbați. Pînă atunci, le era permis acest lucru doar în locuri discrete și ascunse, numite the ladies lounge. Unde se pare că și plăteau mai mult pentru aceleași băuturi.

Spațiul e luminat slab, misterios, ca un budoar, un labirint al unei Ariadne moderne în care minotaurul e absent. Absent? Oare? De pe pereți, printre alte exponate, ne privesc cîteva tablouri ale lui Picasso, din seria celor care revizitează teme clasice. Dejun pe iarbă după Edouard Manet. Femeie nud și doi bărbați în costum. Lucrarea lui Manet a generat în epocă un adevărat scandal estetic și moral. Picasso, marele artist și marele admirator al femeilor, nu s-a sfiit să reia tema. Mai e vizitatoarea liberă sau intră, ca într-un tablou în tablou, într-o spirală a unei omniprezențe masculine devoratoare? Sau, pentru că MONA este un muzeu care se adresează tuturor, acest spațiu cu covor moale și canapele poate fi pur și simplu un loc de relaxare și de privit în telefon, de pozat și de trimis pe rețelele de socializare ca încă o experiență realizată.

Acest cub drapat, cu cortine grele în tonuri de smarald, acest misterios Ladies Lounge l-a provocat pe un vizitator, un bărbat, să-și iasă din fire și să dea în judecată Muzeul pentru discriminare. Artă și societate în direct, ca un fel de Breaking News, așa cum ne-am obișnuit în ultima vreme.

Postuman? Postgîndire? Neobarbarie? Postipocrizie?

Găsim la Friedrich Nietzsche, în cartea Dincolo de bine și de rău, un citat care l-ar putea pune pe gînduri pe vizitator: „Cine se luptă cu monștrii trebuie să ia seama să nu se transforme la rîndul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adîncul tău“.

(Alina Gherasim, MONA sau hazardul bine controlat. Meditații cu capul în jos, corespondență din emisfera sudică, în Observator Cultural, 31 mai 2024)