În primele zile din septembrie a.c. aflam că la Muzeul Banatului din Timișoara se va deschide o expoziție permanentă Silviu Oravitzan. Cu o intrare care se face direct din stradă, deloc marcată la momentul vizitei mele, galeria Oravitzan și inaugurarea acesteia fac parte din seria de evenimente propuse de echipa programului Timișoara – Capitală Culturală. În fapt, vorbim despre o galerie care ocupă opt săli de la etajul Bastionului Maria Theresia și care se constituie într-un omagiu adus de oficialitățile locale artistului plastic cu origini bănățene.
Prima mea întâlnire de facto cu o lucrare a lui Silviu Oravitzan a avut loc la Cluj-Napoca, când am intrat acum câțiva ani în biserica Schimbarea la Față, aflată în centrul orașului. Până la acel moment nu văzusem nicio o expoziție cu lucrările acestuia, ci doar imagini în diferite cataloage și articole de specialitate. Proiectul realizat împreună cu Marko Ivan Rupnik mi-a stârnit inițial o reacție de stupefacție totală, abia la următoarele vizite am reușit să înțeleg ceva din logica interioară a interioarelor lăcașului de cult, fără să ating vreodată stadiul de admirație profundă (vizitele care au urmat s-au datorat în cea mai mare parte liniștii care domnește asupra locului, rareori fiind mai mult de cinci persoane în nava bisericii, cu excepția slujbei duminicale, când, într-adevăr, enoriașii sunt acolo, prezenți). N-am înțeles multă vreme de ce nu mă impresionează foarte mult lucrările lui Silviu Oravitzan, a fost nevoie să vizitez expoziția permanentă ca să realizez că reacțiile mele erau generate de ceva pe cât de concret, pe atât de deranjant (pentru mine) din punct de vedere vizual.
Întâlnirea dintre Silviu Oravitzan și Marko Ivan Rupnik se va concretiza în proiectul comun de elaborare a spaţiilor interioare ale bisericii parohiale ortodoxe „Schimbarea la Faţă” din Cluj. Un pictor ortodox, de extracție simbolică bizantină, și un artist de origine slovenă, iezuit, realizator al Capelei “Redemptoris Mater” din apartamentele pontificale private de la Vatican, își unesc discursurile vizuale într-un proiect teologic unic până acum și numit sugestiv „Schimbarea la Față. Ecumenismul frumuseții”. Liantul și purtatorul fundamentului teologic şi filozofic al compatibilităţii acestei cooperări este tânărul profesor de teologie Radu Preda, a cărui contribuţie la demersurile conceptuale ale Maestrului Oravitzan este majoră. (Ana-Maria Altmann, www.oravitzan.ro)
Arta sacră, în special cea specifică cultului ortodox are reguli, canoane care nu pot fi sfidate, indiferent despre ce epocă vorbim sau dacă ne referim la influențele bizantine sau cele slave; arta sacră ortodoxă impresionează prin felul cum aduce mai aproape credinciosul de Dumnezeu, divinitate și credință. Sacrul devine cu ajutorul sau prin intermediul artei religioase o realitate concretă, una din care credinciosul face parte, uneori la propriu. În spațiul românesc, de-a lungul secolelor au existat multe școli de artă sacră și mulți pictori au devenit zugravi de biserici, după ce ani de zile au pictat doar lucrări laice. N-o să fac aici o istorie (fie ea și exhaustivă) a artei sacre românești, în special a școlilor de pictură, pentru că nu acesta este rostul acestui articol. Mult timp după ce am ieșit din biserica clujeană ale căror interioare sunt realizate de Oravitzan în colaborare cu Rupnik m-am gândit la Sorin Dumitrescu și școala lui bucureșteană. Înțelegeam perfect diferența de stil, dar nu-mi puteam explica nevoia de a compara lucrările și stilurile celor doi. Când mă plimbam prin sălile expoziției permanente dedicate artistului bănățean am înțeles de unde această nevoie de a compara: pentru mine, Sorin Dumitrescu este un vârf al artei sacre românești, un artist desăvârșit, care nu doar că n-a făcut niciodată rabat de la principiile estetice fundamentale și operante atunci când vorbim de artă sacră, ci a încercat să le insufle și altora respectul și nevoia de înțelegere profundă a actului de creație în sine. Dacă întrebați un zugrav de biserici de ce a ales să picteze un sfânt într-un anumit fel sau cum a gândit o scenă biblică o să vă răspundă că nu el a lucrat, ci harul, prin intervenția dumnezeiască. Nu există zugrav de biserici care să nu se roage înainte de a începe să picteze și mă așteptam ca vizitând sălile din expoziția permanentă Silviu Oravitzan să simt nevoia unei reculegeri. N-a fost să fie.
Silviu Oravitzan ilustrează în opera sa trei mari paradoxuri. Primul este legat de geografie, demonstrând că Europa de Est a cultivat o formă de rezistență în fața brutalității comunismului prin formele de expresie vii. Al doilea paradox este legat de timp, arătând că, refugiindu-se în ancestral, în arhetipal, arta est europeană este uimitor de modernă. Al treilea paradox este legat de mediu, confirmând prin textura materialelor, partea manuală, migăloasă, și prin apelul la coerență și echilibru, că frumosul autentic are o geometrie intrinsecă, prin care se face diferența față de haos și improvizație. (aici întregul comunicat de presă)
Am căutat urmele celor trei paradoxuri amintite în comunicatul de presă, dar n-am reușit să stabilesc o legătură directă între viziunea artistului, nevoia și capacitatea acestuia de a se exprima plastic/artistic sacrul în sine. Agheasmatarele sculptate în lemn, șlefuite foarte atent, dar plasate sub nivelul ochilor, aproape de podeaua sălilor, ansamblurile mari, care ocupă centrul a cel puțin două săli, reproduceri imperfecte ale unor străvechi altare precreștine sau creștine, dipticurile sau tripticurile supradimensionate, menite să capteze definitiv atenția privitorului și să-l seducă/impresioneze reproduc aproape fidel câteva elemente specifice artei sacre, dar acestea fie sunt realizate neglijent (de exemplu, crucea aurită din centrul unei lucrări de mari dimensiuni este intenționat realizată cu o pensulație deloc fină, se văd straturile de vopsea și lipsa intenționată a finisajului), fie aducerea la un loc a acestora nu mai are nimic în comun cu sacrul. Pentru mine, ce face Oravitzan cu fiecare lucrare este o reinterpretare în cheie postmodernă a simbolurilor creștine, descărcând astfel de orice simbolistică elementele vizuale definitorii pentru un spațiu ortodox. Ușile împărătești, de altar, care închid expoziția se transformă în cea mai bună manieră de a închide o lume; acele uși de dimensiuni mari, aurite, și realizate în tehnica mozaicului, se transformă în porți ale cerului, dar unul la care noi nu mai putem avea acces. Altarul se transformă în prag de trecere, unul care aproape că nu mai are nimic în comun cu ritualul creștine, de rugăciune sau de orice altă natură, e doar un obstacol.
Etapele de creație se observă cu ochiul liber dacă străbați fără să te grăbești prea mult cele opt săli. În primele săli, aproape deloc prezente elementele de sacralitate, tablouri de mari dimensiuni, în tonuri închise de culoare. Cu cât te apropii mai mult de centrul expoziției, cu atât pare mai dificilă orientarea, căci pe mijlocul a două săli vizitatorul este prins în mici labirinturi, realizate cu ajutorul unor panouri care segmentează spațiul și-l forțează pe acesta să caute lucrările în toate direcțiile. Aici sunt lucrări de mici dimensiuni, realizate prin multiplicarea acelorași elemente vizuale – rozete de inspirație sacră, aurite și realizate în tehnica mozaicului sau broderii cu mii de mărgele de dimensiuni foarte mici. Urmează cele două săli cu ansamblurile de mari dimensiuni, patru cadrane reunite cu ajutorul lumânărilor, ierburilor și a altor elemente naturale. Impresionantă sala în care valul de mătase roșie cu motive aurite acoperă ceea ce intuiești a fi un crucifix de mari dimensiuni, o trimitere directă la Răstignirea lui Iisus, dacă ne uităm și la tabloul de pe perete. Acoperirea integrală a crucii este o trimitere directă la scoaterea din spațiul mundan a oricărui element sacru, deci implicit și a crucii, semn al unei laicizări profunde (și ireversibile?). Dacă lucrurile stau sau nu așa, rămâne la latitudinea privitorului și depinde de capacitatea acestuia de a decoda simbolistica regăsită în micile detalii ale operelor artistului. Ceea ce a făcut Silviu Oravitzan cu aceste interpretări ale elementelor sacre și regândirea artei sacrei din perspectivă personală nu e foarte departe de multe din performance-urile și instalațiile atât de iubite de artiștii contemporani, unde găsim adeseori amalgamate elemente și simboluri sacre, stilizate sau nu, dar reunite/împreunate de o asemenea manieră, încât nu mai transmit nimic privitorului în afara unei satisfacții estetice de moment.
Silviu Oravitzan, cel al cărui nume va fi definitiv legat de Galeria Pro Arte de la Lugoj, este un artist care-și reconfirmă atitudinea cu fiecare nouă lucrare. Multe din creațiile sale fac parte din colecțiile private ale unor personalități ale vieții culturale românești, ceea ce a contribuit decisiv la consolidarea renumelui. Vizitați expoziția permanentă de la Bastionul Maria Theresia (cu condiția să nimeriți și ușa care trebuie) ca să înțelegeți cum și-a gândit/proiectat parcursul artistic și cum a evoluat în timp Silviu Oravitzan.
Mai multe despre Spațiile Oravitzan găsiți aici.
Site-ul artistului îl găsiți aici.
