Invizibilii

„Omul care citește cu voce tare ne ridică la înălțimea cărții. El dă cu adevărat de citit! (Daniel Pennac)

„Copiii iau lumea în serios. Râsul lor nu e mai puțin serios decât plânsul. Viața lor e încăpătoare, lumea lor e nesfârșită. Am decupat aici o filă din ea.” (Ioana Pârvulescu)

Invizibilii te îndeamnă să rămâi o clipă pe gânduri, spre a găsi răspunsul unor întrebări foarte simple, fără de care însă nu poți trece mai departe, sărind într-un picior, de la un cadran la altul, în jocul de tip șotron al evoluției tale de cititor. Trebuie să afli în ce împrejurări, cât de repede sau cât de târziu, cât de bine învață un copil să citească. E important și dacă un copil învață singur sau este ajutat să deprindă taina literelor. În mare măsură, de acest moment al începutului depinde și ce fel de cititor vei deveni în timp: un cititor cu un picior rămas în aer, în ușor dezechilibru, sau un cititor cu ambele picioare fixate în cadranul de start-restart al minunatului joc pe care-l numim lectură.

Momentul acesta al deslușirii primelor cuvinte l-am găsit eu descris și de I. Slavici, în nuvela Budulea Taichii. Budulea învață, târziu, să-și scrie numele, apoi se miră că literele rămân în caiet și că pot fi citite de ochi străin, dar tot „lucru mai presus de închipuirea omenească” i se pare cititul.

„Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ceea ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință că unul să citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată.” (I. Slavici, Budulea Taichii)

Nu e simplu să înveți literele. Și, apoi, nu e ușor să legi literele între ele și să formezi frânturi de text care să-ți spună ceva, să capete un sens. Dacă ați uitat momentul acesta al descifrării alfabetului, fiindcă a trecut prea mult timp de atunci, poate vă este mai proaspăt în minte un alt moment, când ați încercat să învățați o limbă străină – japoneza, să zicem. Sau germana. Un timp, ții minte literele pe deasupra, însă, dacă nu apare o poveste, literele acestea se șterg repede din memorie. Povestea devine suport de învățare, pentru că împrumută farmecul ei lucrurilor noi și mai greu de reținut. Și ce-ți place se ține minte fără mare chin, rămâne de la sine în fișierele memoriei afective.

Laurei, care are aproape 8 ani, cred că i se întâmplă ceva care ne sună cunoscut. Sunt atât de mulți oameni în jurul ei gata să fie dezamăgiți că ea nu învață mai devreme să citească, încât pur și simplu în mintea ei nu se mai leagă sensurile. Nu poate citi încă, măcar că știe literele. De aceea este nevoie de o poveste. Și de o călăuză pe care n-o poți găsi decât într-o bibliotecă, acolo unde, invizibili, există prieteni pregătiți să-ți dea o mână de ajutor. Timpul este și nu este de partea Laurei, iar ceasuri care să-l măsoare sunt destule — un avertisment poate să existe aici: lucrurile pe care nu le faci la timp se complică ulterior, le mai amâni, dar de făcut tot trebuie făcute.

„Bibliotecarul a continuat imediat în felul lui obișnuit, de parcă vorbea pentru altcineva.

— Am pătruns în lumea de dincolo. Pe tărâmul celălalt. Ne aflăm înăuntrul cărții, pe pagina 84. Unul dintre prietenii Laurei a ajuns aici cu cititul, se află aici. Ca să poată să vorbească cu prietenul ei, trebuie să citească din pagina asta cuvintele de la un punct la altul, de trei ori la rând. Am pus steguleț de unde să înceapă. De acolo până la primul punct, apoi de la primul punct la al doilea și de la al doilea la al treilea. Pot fi și semne de întrebare sau de exclamare, nu se supără nimeni. Nu se supără. Mai puțin de trei să nu fie. Are exact cinci minute. Cinci. Cinci minute pentru trei șiruri de cuvinte. Pentru cine știe să facă socoteli grele, 5 minute ori 60 de secunde egal 300 de secunde. 300. Timp berechet.

Și iar am auzit un cor de râsete din gâtlejul lui. S-a uitat la un ceas frumos, rotund, cu capac și lanț de aur, pe care-l avea agățat sub veșmântul negru, la buzunar.

— Imediat e ora 10 și 10. Ora la care ceasurile vechi râdeau. Ceasurile noi, electronice, nu mai știu să râdă. Doar să te hăituiască, să te alunge din urmă. Timpul nou e mereu supărat, timpul vechi glumea și râdea cu oamenii.

Barba i s-a întins ca o săbioară.

— Dar să nu divaghez, să nu fiu pesimist, să nu-mi piară încrederea. Atenție, din clipa asta începe numărătoarea inversă. La și un sfert, Laura trebuie să fie gata!” (pp. 42-43)

Laura, personajul Ioanei Pârvulescu, trece prin toate spaimele și nădejdile unui copil care are ceva de demonstrat. Orice întârziere, când vine vorba despre evoluția unui copil, reprezintă un prilej de îngrijorare pentru părinți.

Îmi place foarte mult faptul că în cazul Laurei lucrurile nu ajung să fie foarte grave, cum se întâmplă, de exemplu, cu Shahab, personajul din Tatăl celuilalt copil de Parinoush Saniee. Shahab nu vorbește (decât foarte târziu) și este considerat „un prostănac” chiar în propria familie. Tatăl aproape că îl reneagă, mama e foarte tristă din pricina lui, iar celălalt copil, mai mare, se bucură de toată atenția părinților. Laurei nu i se întâmplă așa ceva, deși fetița suferă și ea auzind discuțiile născute în casă în jurul acestui subiect. Părinții Laurei nu au însă răbdare. Ei nu înțeleg (sau au uitat) că lucrurile au un timp al lor, un soroc, că trebuie urcate anumite trepte, în ritmul care i se potrivește fiecărui copil. Laura are înțelepciunea Micului prinț și intuiește că nu despre vinovăție este vorba, ci despre deschiderea unor cărți.

De la un moment în colo, fetița înțelege că are și o datorie față de sine, aceea de a nu irosi timpul, oricum mai lung în carte decât în realitate, amestecat cum este timpul acesta al lecturii cu cel al trăirii și al povestirii:

„Eu am devenit fata care nu știe să citească. Părinții mei se certau tot mai des. Tare aș fi vrut să n-o mai facă. Când vedea că nu eram în stare să leg literele, tata făcea ca trenul, deși mama e cea care lucrează la căile ferate. Lui Tom începuse să-i fie rușine să spună că sunt sora lui. Nici nu prea semănăm, de altfel, el are fața mai rotundă, eu mai curând lunguiață, el are gropițe, eu nu.

A doua zi, vineri, urma să fie pentru mine ziua cea mare.

Trebuia să citesc în fața clasei o pagină dintr-o carte, la prima vedere. Firește, nu știam ce carte îmi va da domnul învățător, deci nu puteam să trișez, să învăț pe dinafară, cum am și făcut o dată, dar m-a prins.

Dacă nu izbuteam, mama și tata hotărâseră să mă mute la altă școală. Însemna, ziceau ei, că învățătorul nostru e de vină, că n-a știut să mă învețe. Ați observat că unii oameni caută mereu un vinovat. Așa fac părinții mei. Eu nu credeam că el e de vină. Nu era nimeni de vină. Nici măcar eu.” (p. 17)

Consilierii de lectură sunt persoane foarte importante. Nu doar Bibliotecarul bibliotecarilor, ci și cei care citesc o carte în același timp cu tine sunt importanți. O carte este deschisă întâi de altcineva, care te ia, pentru un timp, partener de lectură. Laura se simte luată de mână de Maria și capătă încredere. Colegii Laurei apar și dispar, rolul lor fiind mereu acela de a-i pune la îndemână cărțile salvatoare.

Cititul este un proces care începe înainte de a ști literele, încă din momentul în care ți se spun povești. Vocea cuiva te poartă prin fel de fel de istorii, care-ți devin familiare datorită personajelor pe care ajungi să le cunoști foarte bine. Cărțile acestea ale copilăriei sunt citite și răscitite, până când paginile cărților se fac ferfeniță și, de la degețelele plimbate pe ilustrații, își mai pierd culoarea, nu și strălucirea pe care au apucat să o aibă în mintea ta.

„Codul secret al Invizibililor

Când citești un personaj, și personajul te citește pe tine.

Când iubești, găsești persoana iubită în toate cărțile. E cu tine.

Cărțile au trup și suflet, dar n-au vârstă.

Cărțile sunt în stare să-ți schimbe vârsta: te fac copil, bătrân, tânăr, adult, după bunul lor plac.

Deși nu îți vorbesc direct, cărțile îți vorbesc doar ție.

Cărțile seamănă mult cu oamenii.

Oamenii le seamănă mult cărților și ar trebui citiți cu grijă. Nu le săriți paginile.

Dar cărțile le sunt superioare oamenilor în cele mai multe privințe.

Cărțile sunt foarte răbdătoare și nu se supără niciodată.

O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei.

Cărțile bune nu te mint și nici tu nu le poți minți.

Cărțile nu mor niciodată.” (p. 93)

Ajutată de minunatele cărți ale copilăriei, Laura citește în fața întregii clase pasajul ales de domnul învățător. Cu vocea ei, fetița reușește aproape un act de magie. Copiii o ascultă vrăjiți. Ea însăși își descoperă vocea, separată parcă de făptura ei, o forță în sine.

„M-am oprit, dar, ciudat, vocea mea parcă plutea mai departe prin încăpere, intrase în ghiozdane și se așezase pe catedră, și pe pervazul ferestrei, și pe clanța ușii, rămăsese agățată în cuier și se strecurase în dulăpioare, ocupa fiecare ungher, de la tablă până la ultimele bănci, din tavan până la podea. Vocea mea se așternuse peste colegii mei, ușurel, și fiecare cuvânt avea altă formă și strălucea ca o steluță de zăpadă. Copiii au rămas cu ochii țintă la mine. Păreau vrăjiți. Pentru ei toți, eram acum altcineva.

Brusc a izbucnit gălăgia. Aplauzele nu le-am putut auzi. Plângeam. Și, nu știu dacă ați observat, atunci când plângi nu mai auzi nimic.” (p. 98)

Cartea este orice altceva, dar nu un obiect. Este labirint, tărâm cu o anumită configurație, zonă de întâlnire a cititorilor cu personajele. În cărți, Laura întâlnește personaje cât se poate de vii, aflate la diferite stadii ale propriei povești. Cititorul are, din punctul acesta de vedere, un avantaj, fiindcă le cunoaște deja calitățile și defectele. Laura este familiarizată cu înfățișarea lor. N-ai cum să nu-l recunoști pe Micul prinț. La fel stă situația cu Muc cel Mic sau cu Alice.

După nasul prea lung, Laura îl recunoaște imediat pe Pinocchio. Fetița știe, din desene animate, că povestea lui se va sfârși cu bine, cu toate că nu puține sunt aventurile prin care trece acesta — a pierdut abecedarul cumpărat cu atâta efort, după ce tatăl și-a vândut haina pentru ca fiul să meargă la școală, apoi este ușor păcălit de prietenii escroci. Laura știe deja o mulțime de lucruri despre Pinocchio, dar abia acum a băgat de seamă că păpușii de lemn îi place gălbenușul. Nici ei nu-i displace — cititorul și personajul au ceva în comun!

Cât timp citește, Laura simte o foame neobișnuită, pe care și-o potolește cu bucăți de ficțiune, litere și semne de punctuație. Probabil, se gândește ea, așa arată foamea de carte.

Laura se întreabă la un moment dat ce înseamnă să simți că ții la o carte. Și asociază senzația asta cu bucuria de a dărui, senzație pe care, fără îndoială, o cunoaște bine și autoarea.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, reed. 2007, 2018), În intimitatea secolului 19 (2005, reed. 2007, 2013), În Ţara Miticilor(2007, reed. 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009, reed. 2018), Viaţa începe vineri (2009, reed. 2013, 2018), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016), Prevestirea (2020), Alfabetul doamnelor (2021), Invizibilii (carte pentru copii, 2022).

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor(2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii (2014).

ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Şi eu am trăit în comunism (2015, reed. 2018).

Invizibilii de Ioana Pârvulescu