„În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swann” de Marcel Proust

Eram în clasa a noua când profesoara de franceză mi-a dat să citesc o carte și să-i spun dacă am înțeles ceva. Mi s-a părut straniu de la bun început faptul că mi se împrumută o carte întreagă pentru a mi se verifica cunoștințele de franceză, dar, totodată, am fost surprinsă de solemnitatea neîndoielnică a momentului, exprimată prin ezitarea profesoarei de a elibera cartea pe care mi-a întins-o, încă câteva momente bune după ce eu o apucasem de partea opusă. Șovăiala acelui moment, în care o carte ținută de patru mâini nu era nici pe deplin acceptată, nici încă pe de-a-ntregul oferită, m-a umplut de o timorată curiozitate încă înainte de a o deschide. Eram decisă să înțeleg în pofida neîncrederii cu care mi-a fost înmânată cartea, neîncredere pe care, oricât de subtilă, am sesizat-o, și pe care voiam să mă răzbun în cel mai strălucit mod cu putință.

De la prima pagină însă, am întâlnit o sofisticată rezistență, pe care o înfruntam cu dicționarul în mână, suferind de o îngrozitoare neputință. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat, ceva ce nu mai pățisem și de care nici măcar nu mi-am dat seama imediat – sedusă de armonia textului, am uitat că nu înțeleg, am uitat că trebuie să înțeleg, am uitat de neîncredere, suferință și chiar de răzbunare, și am uitat probabil chiar și de mine. M-am dizolvat în muzicalitatea textului și, uitând până și de faptul că ea, cartea, era cetatea asediată, m-am lăsat cucerită.

După două săptămâni, în timpul recreației mari, îi povesteam profesoarei mele conținutul cărții, și am tot vorbit așa, mult după ce sunase clopoțelul din nou, ea – cu duble remușcări de profesoară, pentru că mă supunea unui examen dur și pentru că mă confiscase de la o lecție, iar eu cu îndoită bucurie de școlăriță, pentru că înțelesesem cartea, cum credeam atunci dintr-o înverșunată naivitate, și pentru că scăpasem de ora de chimie.

Cartea, blestemată inițial, dar salvatoare în mai multe feluri și în mai multe rânduri ulterior, era Du côté de chez Swann, primul volum din À la recherche du temps perdu a lui Marcel Proust.

Recitind acum traducerea lui Cristian Fulaș care a apărut la editura Cartier, am rămas plăcut surprinsă de faptul că am regăsit muzicalitatea textului care mă fermecase inițial. Nu aș ști să evaluez obiectiv traducerile, nu m-am interesat de acest lucru îndeaproape, fiindcă prefer să citesc în original prozatorii atunci când cunosc limba, astfel încât aveam rezerve față de orice traducere, dar nu regret că am încercat, căci nu numai că nu am fost dezamăgită, dar chiar am citit cu plăcere. Probabil testul pe care s-ar simți mulți tentați să-l facă ar fi să compare cu originalul celebrul fragment despre madlena care declanșează o serie de amintiri despre copilărie, dar eu am apreciat amănunte poate mult mai puțin semnificative, precum faptul că a păstrat repetițiile și nu le-a înlocuit cu sinonime, ba chiar a păstrat și micile erorile ale autorului (care mă nedumeriseră la prima lectură, dar pe care le-am îndrăgit ulterior ca pe o amprentă specific proustiană), astfel încât n-am avut senzația că textul mi-a fost înstrăinat prin traducere și am putut să mă bucur de el ca și în lecturile anterioare.

N-aș îndrăzni niciodată să scriu despre Proust din umila mea poziție de cititor mai ales de non-ficțiune și de om format într-un mediu de științe exacte, adică cu totul dinafara domeniului literaturii, dacă nu aș fi surprinsă de interesul atât de îngust al publicului larg pentru acest autor. Dintre prietenii mei care citesc, nu știu pe niciunul care să fi citit Proust. Acestora aș încerca să mă adresez, acelor simpli cititori descurajați de termenii atât de sofisticați în care se vorbește despre Proust. Eu nu cred defel că Proust a scris doar pentru literați sau studenți de la litere și că numai aceștia ar putea să-l înțeleagă, ci cred că se poate vorbi despre el fără reverențe, uitând că este un clasic, cuvânt care pare să-i îngrozească pe mulți, se poate vorbi ca despre un autor inteligibil, original și captivant. Spun asta nu pentru a-i minimiza măiestria și arta, ci fiind convinsă că romanele lui i-o probează instant prin ele însele, că sunt lizibile în moduri mult mai accesibile decât Ulise a lui Joyce, în timp ce frumusețea lor nu suportă comparații.

În general, aud despre romanele lui Proust că ar fi ”greoaie” și ”plictisitoare”, dar eu le găsesc captivante, interesante și mai ales frumoase. E adevărat că ele au foarte multe personaje și descrieri, subiectul nu este liniar și conțin multe reflecții filosofice, dar, tocmai din această cauză, cu atât mai curios este să urmărești cum se înalță această structură bogată, pagină cu pagină, fără fisuri și fără peticeli inutile, într-un grandios roman filosofic și psihologic, coerent și armonios, și, repet, în primul rând frumos.

Primul volum din În căutarea timpului pierdut, În partea dinspre Swann, poate fi citit și separat, dacă nu veți fi, ulterior, măcinați de întrebarea cine, totuși, e soția lui Swann, enigmă care ni se dezvăluie abia în volumul doi. Cu excepția acestui mister, care poate rămâne suspendat, așa cum nu în puține romane se întâmplă, volumul poate fi considerat un roman autonom și deplin, dacă n-am ști că există o continuare, și ar fi suficient ca să înțelegi dacă Proust e genul tău (citește să fii prins în mrejele proustiene). Dar numai dacă îl citești în întregime și nu te blochezi la prima parte, cum se întâmplă de obicei. Volumul e format din trei părți, prima și ultima, Combray și Nume de locuri: numele, fiind povestite la persoana întâi și relatând despre copilăria acelui Eu – personajul principal (acesta este numit o singură dată în întreg romanul pe numele care este și al autorului, Marcel, dar romanul este și nu este autobiografic pentru că Proust, fiind el însuși evreu și homosexual, proiectează pe alte personaje propria fire și etnie), același care povestește și istoria lui Swann, cuprinsă în partea din mijloc, O iubire a lui Swann.

Aceasta este, fără îndoială, partea cea mai captivantă a romanului, pentru că are un subiect care se dezvoltă și o intrigă care pare să-și găsească deznodământul spre finalul ei, dar temporal premerge prima parte, relatând povestea de iubire dintre Swann și Odette, care a început încă înainte de nașterea celui ce ne-o povestește.

Domnul Swann, colecționar de artă, va suferi transformări uimitoare, de-a lungul acestei părți, dintr-un delicat și spiritual om de lume devenind un melancolic și singuratic îndrăgostit, dintr-un cinic și energic amant devenind unul gelos și obsedat de amanta sa (mai mult, în următorul volum vom întâlni un al treilea tip de Swann). Mai uimitor este încă faptul că rolul amantei însăși, o curtezană obtuză, cu gusturi mediocre, în orice caz o femeie pe care Swann nu o găsește pe gustul său atunci când o cunoaște, rolul amantei, așadar, în transformarea acestuia este aproape nul, căci toate suferințele i se trag, în primul rând, din proiecțiile pe care acesta le face asupra amantei sale și, nu în ultimul rând, din firea sa subțire și elevată. Dacă la început, datorită acestei firi, nu poate să nu observe o Odette neinteresantă și nerafinată, mai târziu, tot din cauza acesteia, a firii cu slabiciuni artistice, decide să intre în jocul iubirii:

„Dar, la vârsta deja ușor dezabuzată de care se apropia Swann, vârstă la care oamenii știu să se mulțumească să fie îndrăgostiți doar de dragul de a fi îndrăgostiți și fără a insista pe reciprocitate, această apropiere a sufletelor, chiar dacă nu mai e, ca în prima tinerețe, scopul către care dragostea tinde cu necesitate, rămâne în schimb contopită cu ea printr-o atât de puternică asociație de idei, încât poate să devină cauza iubirii, în cazul în care aceasta se ivește. În tinerețe, un bărbat visează să posede inima unei femei de care e îndrăgostit; mai târziu, a simți că posedă inima unei femei poate fi suficient pentru a se îndrăgosti” (p.272).

Se poate spune fără mare greșeală că Swann devine victima acestei „asociații de idei” și a propriului său rafinament, căci, treptat, o înnobilează pe Odette printr-o asemănare pe care i se pare că o vede cu Zefora lui Botticelli, iar povestea de iubire și-o sublimează, asociind-o cu o scurtă frază muzicală care l-a încântat cândva și pe care, printr-o coincidență fatidică, o reaudiază în timp ce este în compania ei; în sfârșit, comportamentele iubitei sale nu și le poate explica decât prin prisma valorilor și principiilor sale estetice și de demnitate, la care ea, fără îndoială, nu aderase…

Dar poate că Proust descrie nu iubirea pe care și-a închipuit-o și construit-o Swan, ci pur și simplu iubirea care, deși în cazuri particulare descrie traiectorii diferite, ne face să suferim, să sperăm, să ne înfuriem și să ne înduioșăm din aceleași motive, căci, cum vom vedea în alte volume, tiparul iubirii lui Swann se va repeta și poate fi recunoscut chiar și aici, în dragostea povestitorului pentru fiica lui Swann, Gilberte, care se înfiripă în ultima parte a volumului, Nume de locuri: numele.

Prima și ultima parte a romanului încadrează episodul iubirii lui Swann, care numai temporal, nu și în ordinea cărții, le precedă pe ambele, și povestesc despre copilăria lui Marcel, la Combray, în prima parte, și la Paris, în ultima. Ele constituie o înșiruire de amintiri-reflecții, mai mult de reflecții decât de amintiri, mult mai puțin dinamice decât partea din mijloc, din cauza cărora romanele lui Proust par a fi atât de anevoios de citit. Dar nu trebuie decât să avem puțintică răbdare până ne obișnuim cu logica și structura, drept că destul de întinsă, a frazelor lui Proust, în care frumusețea expresiilor se aliază cu o doză de umor fin, pentru a le și îndrăgi. Nu e vorba decât de exercițiu pentru a fi dispus ulterior să citești cu plăcere tot ce a scris Proust, chiar dacă pare să se repete, pe alocuri, parcă intenționând într-adevăr să testeze răbdarea cititorului (dar nu și în acest volum). Până să remarcăm asta, vom fi atât de îndrăgostiți de el, încât vom fi gata să-i iertăm și să îndurăm orice.

Nu vă spun nimic dacă vă povestesc, chiar și amănunțit, întregul volum; mai mult ca atât, specialiștii spun (Matei Călinescu în A citi, a reciti) că, pentru a înțelege toate relațiile orizontale, verticale, transversale dintre personaje și evenimente, arhitectura romanului cere să avem o imagine a întregului; trebuie, așadar, să recitim… pentru a citi romanul lui Proust. E o performanță la care încă visez, să înțeleg structura unitară a romanului, filosofia și măreția acestuia așa cum numai în integritatea lui mi se pot revela (am citit și recitit haotic, deocamdată, doar patru volume), dar uneori pot să mă mulțumesc și cu mai puțin: cu spiritul proustian, cu farmecul care stă în frumusețea imediată a frazei, în beția digresiunilor, în comicul rafinat și exactitatea expresiilor, în faptul că te poți bucura și de un singur volum, și de o parte dintr-un volum, și de un fragment chiar. Cum am spus mai sus, m-am bucurat și de faptul că pot să regăsesc acest farmec și în traducerea lui Cristian Fulaș.

Pentru o dovadă nemijlocită n-am decât să las aici un fragment, și n-ar fi frumos din partea mea să vă privez de cel mai faimos dintre toate, cel cu madlena, bineînțeles:

„Și dintr-odată amintirea a apărut. Gustul era acela al micii îmbucături de madlenă pe care duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam înainte de ora slujbei), când mergeam să o salut în camera ei, mătușa Léonie mi-o oferea după ce o înmuia în infuzia ei de ceai de ierburi sau de tei. Vederea micii madlene nu-mi reamintise nimic până ce nu o gustasem; poate pentru că, văzând adesea acele prăjituri de atunci încoace pe platourile cofetăriilor, fără să mănânc, imaginea lor părăsise zilele de la Combray și se legase de altele mai recente; poate pentru că nimic din acele amintiri abandonate de atâta vreme în afara memoriei nu supraviețuia, totul se descompusese; formele – și la fel cea a micii cochilii de patiserie, atât de generoasă și senzuală sub pliul ei sever și evlavios, – erau abolite sau, adormite, își pierduseră forța de expansiune care le-ar fi permis să se întoarcă în conștiință. Dar când nimic nu subzistă dintr-un trecut foarte îndepărtat, după moartea ființelor, după dispariția lucrurilor, doar ele, mai firave, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul și savoarea rămân încă mult timp, asemenea sufletelor, să-și reamintească, să aștepte, să spere pe ruinele tuturor lucrurilor, să ducă fără să cedeze, pe suprafața lor aproape impalpabilă, enorma construcție a amintirii” (p.82).

Nu-mi rămâne decât să vă îndemn să faceți testul madlenei, savurând ceva în timp ce citiți din Proust, astfel încât să încapsulați gustul acestei scumpe amintiri într-o insignifiantă prăjitură, împuternicită astfel să devină mesagerul artei proustiene.

În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swann de Marcel Proust