Am ajuns în Iași cu gândul să ascult concertele Classix Festival; nu-mi propusesem nimic altceva în mod special, pentru că voiam să mă bucur de muzică și să-mi savurez puținul timp liber. Iașul rămâne pentru mine un oraș eminamente cultural, de care mă leagă multe amintiri cu și despre oameni frumoși, astfel încât la fiecare descindere mi se tot întâmplă lucruri frumoase. De această dată, n-am stat la unul din hotelurile cunoscute, ci într-un loc cu o istorie legată definitiv de Academia Mihăileană. Peste drum, vechea clădire a unuia dintre liceele reprezentative ale urbei, iar la nici cinci minute distanță cinematograful Victoria și librăria Junimea. Așa se face că zilnic am trecut prin fața Galeriei Victoria și la fiecare trecere îmi promiteam că n-o să plec din Iași fără să intru să văd expoziția. N-am regretat deloc, pentru că am reușit să o văd înaintea unui concert, ceea ce s-a constituit într-un fel de preambul al serii, o deschidere culturală dacă vreți, menită să schimbe contextul cultural definitiv.
Galeria Victoria și proiectele studenților
Galeria aflată sub patronajul UAPR era scăldată într-o lumină caldă, care intra într-o simbioză perfectă cu obiectele din ceramică, de culori și mărimi foarte diferite. În mijlocul galeriei, dar lipit de peretele opus intrării, era un tânăr, n-avea 25 de ani, care desena ceva pe un caiet de schițe, iar din boxa mică, așezată lângă caiet se revărsa o muzică pe care n-am receptat-o altfel decât ca un fel de tampon sonor între zgomotul lumii orașului și liniștea/pacea galeriei. Era unul din studenții care au făcut posibilă expoziția și mi-a răspuns cu încântare la întrebări, i-a plăcut interesul meu pentru ceea ce vedeam. Băcăuan aflat în primul an de studiu la universitatea ieșeană, nu cunoștea foarte bine orașul, dar era gata să vorbească cu pasiune despre îngerul supradimensionat, cu aripile întinse pe podeaua de un alb năucitor al galeriei. Era o lucrare pentru care fiecare student a contribuit cu peste o sută de plăcuțe de ceramică, fiecare imprimată cu un model unicat, toate reprezentări ale emoțiilor și stărilor de moment ale artiștilor. El și colegii lui au dat formă îngerului și cu ajutorul profesoarei au copt și ars plăcuțele, astfel încât capul și umerii să fie de un negru care capta și orienta privirea. De acolo trebuia să începi să privești corpul în întregul său și nu din altă parte. Semnele de pe fiecare plăcuță deveneau astfel relevante, căpătau semnificație și valoare intrinsecă, se așezau într-un context bine delimitat. Îngerul era reprezentarea sacrificiului artei pe altarul pragmatismului lumii contemporane, dar la fel de bine el putea fi și sacrificiul umanității, suprimarea dimensiunii spirituale a vieții cotidiene, nonsensul căpătând semnificație, dar fără a se transforma în semnificant. Toate celelalte obiecte – corpuri de iluminat de mărimi variate, cu texturi foarte diferite (ceramică glazurată sau arsă la mii de grade), obiecte de mici dimensiuni, cu forme de floare și culori care intrau în contrast cu albul dominant – căpătau dimensiuni neașteptate dacă schimbai unghiul de privire și dacă încercai să le așezi într-o linie directă cu corpul îngerului de ceramică.
Mi-a plăcut expoziția, avea un concept al ei, menit să pună în valoare tinerii artiști, care au toate șansele să confirme, să devină niște nume în lumea artelor plastice; din ce-am văzut la Galeria Victoria tind să cred că în ciuda fragilității, vor răzbi. Am luat cu mine sclipirea momentului și am preferat să ignor discrepanța dintre ușile uriașe, greoaie, vechi de când lumea, prost întreținute și care contrastau puternic cu delicatețea obiectelor care alcătuiau expoziția. M-am gândit mult, în acea seară, la zâmbetul studentului în timp ce explica, la bucuria lui necenzurată – cineva era interesat de arta lui. Un amestec de candoare, fragilitate și bună-credință cu care aș vrea să mă întâlnesc mult mai des. Am simțit nevoia unei prezentări detaliate a artiștilor, am căutat-o, am crezut că o să găsesc un caiet al expoziției sau numele scrise undeva, pe un perete; n-a fost să fie.
Baia Turcească Iași – între a fi și a nu fi pus (bine) în valoare
Pe strada din spatele Mitropoliei Moldovei, prea îngustă pentru traficul orașului se află o bijuterie arhitectonică, recent restaurată, Baia Turcească. Contrastul dintre clădirea proaspăt intrată într-un circuit cultural urban încă incoerent și vecinătăți – o parcare de mașini dezolantă și multe clădiri de patrimoniu lăsate în paragină – este uluitor, aproape că te împiedică să treci pragul noului spațiu cultural. Am rămas cu privirea agățată de zidurile exterioară ceva vreme, pentru că ajunsesem mai devreme de ora deschiderii expoziției, dar și pentru că mi-era greu să înțeleg cum de a fost posibilă o astfel de coabitare ani la rând, pentru că peste drum este complexul mitropolitan, clădiri solide, uriașe prin comparație cu cea despre care vorbim acum. Ce așază lucrurile în matca unei gândiri constructive este pacea locului; chiar dacă strada este suprapopulată de mașini, liniștea domnește, viteza cu care se circulă este redusă, iar oamenii tind să-și schimbe atitudinea în preajma unui locaș de rugăciune atât de important pentru ortodoxia românească.
Stilul arhitectonic eclectic, cu accente orientale evidente al Băii Turcești este suficient de bine conservat, în ciuda unor culori prea tari (pentru gustul meu) și al unei sărăcii de detalii (probabil că n-au putut fi restaurate integral decât foarte puține elemente). Ce mi-a lipsit încă de la intrarea în spațiile expoziționale: un expozeu (în cuvinte și/sau imagini) din care să reiasă destinațiile inițiale ale încăperilor; te plimbi dintr-o sală în alta, într-un circuit mai mult sau mai puțin orientat de săgețile de pe podea, dar nu-ți poți da seama foarte bine ce activități aveau loc, de fapt, acolo. Generațiile de astăzi știu prea puține despre ce se ascunde în spatele sintagmei „baie turcească”, iar faptul că lipsesc elementele de mobilier specifice nu ajută deloc vizitatorul, dimpotrivă, îl dezorientează și mai mult. Cabinele (închise) păstrate într-una din sălile de la parter te duc cu gândul la saună și/sau băile de aburi, dar nu e suficient pentru a proiecta la nivel imaginar un circuit al băii turcești: ce făcea un om venit la băi și în ce ordine erau activitățile, cât timp era alocat (în mod obișnuit) pentru o astfel de vizită etc.
Convertirea în spațiu expozițional al interioarelor generoase este mai mult decât benefică; faptul că la etaj este amenajată o sală de conferințe crește funcționalitatea clădirii și capacitatea de adaptare pentru diverse evenimente culturale. Există și un dar: în contextul expoziției care a făcut parte din programul „Luna Sculptorilor Români” etajul mi s-a părut efectiv abandonat, fără nicio explicație și fără nicio interdicție de vizitare pentru curioși, astfel încât odată ajunsă aici a fost ca și cum m-aș fi trezit dintr-un vis: ce căutam aici, de ce nu sunt obiecte expuse, unde găsesc informații, pe cine să întreb? Cu lipsa personalului am avut o problemă reală, în afara unui paznic n-am găsit pe nimeni care să-mi poată răspunde la întrebări sau care să mă poată orienta în interior. Aceeași problemă am avut-o și la Palatul Braunstein, dar voi reveni la această idee.
Costin Ioniță, Cortina de Fum, curator Ioan Răducea; Elena Ilash și Florin Marin, Versus, curator Maria Bilașevschi; Contemporary Flag – Felix Aftene, Dorin Baba, Vladlen Babcinețchi, Ilie Bostan, Dan Covătaru, Maxim Dumitraș, Suzana Fântânariu, Peter Jecza, Florin Magda, Saint– Machine, Laurențiu Mogoșanu, Dragoș Pătrașcu, Vasile Rață, Mircea Roman, Napoleon Tiron, Heidi Tradnik, Vlad Țenu, Aurel Vlad, curator Maria Bilașevschi; acestea sunt cele trei expoziții care au intrat în alcătuirea proiectului curatoriat de universitara ieșeană Maria Bilașevschi. N-o să intru într-o analiză de conținut, să iau sculpturile sau instalațiile la analizat, dar o să încerc să evidențiez câteva puncte tari și câteva puncte slabe ale proiectului în ansamblul său. Faptul că am regăsit în lista sculptorilor care au expus la Baia Turcească nume consacrate și din diferite generații, de la Aurel Vlad la Mircea Roman, de la Maxim Dumitraș la Peter Jecza, de la Suzana Fântânariu la Felix Aftene e de departe punctul tare al întregului proiect Luna Sculptorilor Români. Dacă în București au existat în anii trecuți proiecte dedicate cunoașterii artiștilor – vizite și tururi ghidate în atelierele artiștilor – în celelalte orașe situația este probabil diferită. Fie artiștii sunt vedetele locului, personalități populare, care participă constant la diverse evenimente culturale, fie, din contra, sunt recunoscuți ca autentici tocmai pentru că nu ies în lume; în București artiștii plastici au mai multă vizibilitate, mult mai multe spații expoziționale la dispoziție, dar oferta culturală e diversă, așa se face că galeriile de artă sunt pline doar la vernisaje, iar muzeele sunt abia la început cu diversificarea programelor, astfel încât să le crească numărul de vizitatori. În acest context, Luna Sculptorilor Români poate fi privit ca o un proiect de popularizare a artei și artiștilor români, un demers menit să aducă în aceleași spații și în același timp obiecte de diferite mărimi și din diferite materiale, destinate forului public sau interioarelor diverselor instituții sau spații de locuit.
Un al doilea punct tare al expoziției de la Baia Turcească este diversitatea: forme, culori, materiale și dimensiuni, toate se împacă într-un fel sau altul, astfel încât sălile au căpătat personalități diferite. În sala unde erau expuse instalațiile lui Maxim Dumitraș cinetica era regină, corpurile suspendate aflate în suspensie putea fi mișcate la simplă preumblare a vizitatorului printre ele, curenții de aer își făceau treaba. În schimb, în sala unde erau expuse bronzurile lui Pter Jecza, atmosfera era alta; vorbim de obiecte de mici dimensiuni, care și-ar putea găsi locul foarte ușor în case și apartamente, dar pe care Sorina Jecza le păstrează în atelierul artistului, devenit astăzi galerie-muzeu (mă refer la sediul Fundației Triade din Timișoara). Am rămas la intrarea în sală minute în șir, încercând să cuprind cu mintea sensul dat de așezarea propriu-zisă a sculpturilor. Lângă mine erau două femei care luaseră foaia cu numele și numerele alocate acestora și încercau să le localizeze. Era un efort de căutare de care se bucurau pe îndelete, nu se grăbeau să plece spre următoarea sală. De remarcat că a fost singura sala unde am găsit catalog cu obiectele expuse și o foaie volantă cu numele (și anul creației) tuturor obiectelor.
Un alt punct tare al expoziției de la Baia Turcească rezidă în diversitatea conceptuală: artiști cu mai multe exponate, dar realizate în diverse etape de creație, sau sală dedicată unui singur artist și atunci spațiul a fost gândit să pună în valoarea conceptul și autorul, deopotrivă. Dragoș Pătrașcu și instalația de obiecte, o recompunere a ideii de cabinet, cu zeci de obiecte pe cât de diferite, pe atât de detaliat executate. Asocieri de simboluri și semnificații născute din combinațiile de materiale, așezarea în spațiu gândită diabolic de precis, toate acestea te țineau pe loc, pur și simplu o sală în care am găsit perfect justificată prezența scaunului. Era nevoie să stai jos și să te uiți pe îndelete, să te pierzi cu privirea în labirintul ideatic care a căpătat expresii atât de neașteptate. Sertarele memoriei, locurile unde Suzana Fântânariu și-a lăsat definitiv amprenta le-am văzut ca pe extensii ale cabinetului lui Dragoș Pătrașcu, curatoarea a gândit coerent spațiul și circuitul expozițional, speculând valoarea fiecărui loc în parte. Firide ocupate de statui de mari dimensiuni sau de statuete plasate de socluri impozante, instalații moderne, în care plasticul era material predominant, rece și impersonal, lipsit de amprenta artistului, săli scăldate în lumina naturală care găzduiau bronzuri sau sculpturi în lemn, materiale naturale, care la întâlnirea cu lumina se încărcau cu semnificații neașteptate.
Punctele slabe ale expoziției de la Baia Turcească derivă direct din ce spuneam mai sus: nu poți să faci o astfel de expoziție fără un caiet-program, în care să se regăsească scurte biografii ale artiștilor sau măcar numele complet ale lucrărilor și datele tehnice (anul creației, dimensiuni și materiale). Chiar și contracost, un astfel de material ar fi salvat definitiv de la uitare un astfel de demers; pe de altă parte, catalogul poate figura ca sursă bibliografică în diverse cercetări și folosit ca atare pentru scrierea cronicilor și articolelor de specialitate. În lipsa unui ghidaj și a unei ilustrații sonore care să suplinească absența ghidului expoziția își pierde din valoare, proiectul pare nefinisat și demersul nu este dus la bun sfârșit. A aduna niște nume sub o singură pălărie și a expune obiectele create de aceștia nu e suficient pentru a pune eticheta de proiect artistic.
Când arta se pierde în valuri de superficialitate
Mansarda Palatului Braunstein, în fapt acoperiș valorizat și redat circuitului cultural cu ajutorul tavanului curbat cu schelet metalic și suprafețe imense de sticlă, se pretează excelent pentru evenimente culturale cu mulți participanți. Din păcate, am regăsit și aici multă tăcere, prea multă tăcere. Nimeni, dar nimeni prezent, ca vizitator străin de oraș nu găsești nicăieri un scurt istoric al locului. Pe pereții laterali câteva șevalete de mari dimensiuni, sprijinite neglijent și după niște principii pe care le-am înțeles cu greu. Era vorba despre expoziția de fotografie Almost a artistului Wojciech Czaja, fotografii care documentează arhitectura Vienei în relație cu marile orașe ale Europei. Panourile de mari dimensiuni așezate în șir de-a lungul pereților erau privite fie în grabă și cu dezinteres de vizitatori, fie cu o curiozitate deconcertată – așa arată o expoziție în anul de grație 2024? Fusul dacic al lui Daniel Pop, așezat în mijlocul rotondei, astfel încât să te poți învârti în jurul lui, își pierde enorm din valoare și semnificații, fie și pentru că simpla rotire în jurul lui nu ajută la anularea senzației de stinghereală: ce caută acest obiect, atât de valoros, într-un spațiu unde dictează dezordinea și superficialitatea? Lipsa unor sonorități care să îmbrace sculptura în straturi protective se resimte, astfel încât toți vizitatorii, ajunși acolo din pură curiozitate plecau repede, fără să se uite pe îndelete la semnele puse la un loc de artist. Poate că seara, la o lansare de carte sau un alt eveniment, dinamica locului se schimbă, dar e păcat ca proiectele gândite pentru acel spațiu să-și piardă din valoare din cauza unui dezinteres manifest al celor care au grijă de loc.
Statuia de for public – în căutarea unui (supra)sens
De la Palatul Braunstein spre Palatul Culturii drumul e drept și în zilele de sfârșit de săptămână în mare parte pietonal. În cadrul Lunii Sculptorilor Români, cei care s-au plimbat pe acolo au avut ocazia să admire diverse statui, din piatră, metal sau materiale compozite. Pe multe din ele le-am văzut cu greu, erau pierdute prin mulțimea de oameni, semn că dimensiunile nu le recomandau pentru o astfel de amplasare. Pe altele le-am văzut din diverse unghiuri, am așteptat să plece oamenii ca să pot privi în toată splendoarea, deși mulțimea muta accentul și dădeau un plus de valoare obiectului în sine; Omul, timpul, spațiul al lui Ion Mândrescu m-a fascinat, l-am privit de aproape pe Om, dar m-am și îndepărtat ca să prinde în rama prezentului ceva inconturabil. Chemarea, reinterpretarea supradimensionată a Lupoaicei, care are clopote pe burtă, unele de care poți trage (ca să auzi chemarea) e în capătul străzii, așezată strategic, astfel încât printre clopote zărești Palatul Culturii. O închidere a unui parcurs cultural care în sine e o deschidere, care te face să te uiți în urmă și să privești cu alți ochi toate statuile răspândite ici și colo, de-a lungul străzii. Un excurs cultural care e gândit special pentru acele locuri și chiar dacă statuile nu sunt toate la fel de valoroase sau potrivite pentru expunere stradală. Statuile de for public dau stabilitate, ancorează niște valori în mentalul colectiv, au rostul de a ordona sisteme culturale, ceea ce nu e cazul unei expoziții temporare cum e cea organizată în cadrul Lunii Sculptorilor Români, dar chiar și așa demersul în sine rămâne reper de valoare.
Câteva concluzii
N-o să spun prea multe despre Hidra și scandalul creat în jurul acesteia; am văzut-o din diverse unghiuri, în două zile consecutive. Nu e nici mai bună, nici mai proastă ca alte statui din bronz. Mesajul nu e nici pe departe scandalos, ridicol e zgomotul creat de mass-media avidă de subiecte și incapabilă să le găsească acolo unde ele chiar există. Costin Ioniță a fost unul din sculptorii prezenți cu foarte multe lucrări în cadrul Lunii Sculptorilor Români, abia acest lucru trebuia pus în discuție, de ce tocmai el și nu un Aurel Vlad, de exemplu sau de ce obiectele create de Mircea Cantor n-au ocupat primele pagini ale cotidienelor locale. Am vrut să mă reîntâlnesc cu creațiile lui Cantor, le văzusem în 2023 la Timișoara, dar n-am avut timp suficient. N-am înțeles de ce seria de evenimente reunite sub titlul Luna Sculptorilor Români n-a fost pusă în legătură cu Classix Festival; e greu de priceput de ce echipele de proiect nu conlucrează, astfel încât localnicul sau vizitatorul să aibă de câștigat din toate punctele de vedere: nu știam de Luna Sculptorilor Români înainte de a veni la Iași, nu figura în comunicatele de presă ale festivalului de muzică nicio informație cu privire la celălalt eveniment cultural, ceea ce mi se pare nedrept. N-o să încurajăm consumul cultural promovând cu obstinație evenimentele ca fiind unice și unicat, ca și cum în timpul cât durează un festival de muzică clasică în urbe nu se mai petrece niciun alt eveniment cultural. E un mod de gândire păgubos și deloc dătător de speranțe.
Am ignorat, efectiv n-am vrut să văd „instalația tricoloră” așezată strategic la intrarea în Palatul Braunstein, o instalație ce părea realizată dintr-un material compozit dur și vopsit în culorile tricolorului românesc, trei șerpi care aducea a draco – celebrul steag dacic – vopsiți strident în culorile steagului românesc și care formează un cerc. O interpretare naționalistă a filonului autentic românesc, finalizată într-un construct îndoielnic din toate punctele de vedere. Nu știu cui servesc aceste expuneri și supraexpuneri, dar știu sigur că Luna Sculptorilor Români n-avea nevoie de o asemenea publicitate.
N-am înțeles deloc care a fost ideea de bază a Lunii Sculptorilor Români: s-a dorit promovarea artiștilor locali sau punerea operei acestora într-un context istoric mai larg, național? Neavând acces la foarte multă informație în acest sens nu mă pot pronunța în cunoștință de cauză. Neavând timp să ajung la toate spațiile care au găzduit operele sculptorilor în februarie – martie 2024, nu pot decât să emit o idee de bun-simț: proiectul e bun, necesar, dar are nevoie de o echipă curatorială care să pună cap la cap ideile și să dea o finalitate vizibilă acestora. Inițiativa nu e suficientă pentru a crește valoarea unei idei, contează și punerea în practică.
