Ion Mândrescu între atelier, bronz și memoria filmului
de Mugur Marin
Ion Mândrescu, Mihoveni, 2024. Cadru din documentar. © Mugur Marin / N-trance Media
Există artiști despre care poți scrie din cataloage, cronologii, expoziții și premii. Și există artiști pe care îi înțelegi abia când îi vezi în atelier, când îi auzi tăcând înainte să răspundă, când îi urmărești atingând un material pe care îl cunosc de o viață. Ion Mândrescu face parte, pentru mine, din a doua categorie.
Îl cunosc de aproape două decenii. În toți anii aceștia, relația noastră a depășit cu mult situația obișnuită dintre un filmmaker și omul pe care îl filmează. Ion mi-a devenit prieten și, într-un fel pe care l-am înțeles mai târziu, mentor. Nu pentru film, ci pentru felul în care m-a făcut să mă uit din nou la materie, la lemn, la rădăcini, la bronz, la formele pe care natura le începe înaintea noastră.
Documentarul „Ion Mândrescu — Omul, Timpul, Spațiul” nu a pornit, de fapt, ca un proiect cu o fișă de producție și un termen de livrare. Primele imagini au apărut firesc, din apropiere. În timp s-au adunat secvențe, conversații, gesturi, locuri și momente foarte diferite. Filmarea principală a avut loc în vara lui 2024, la Mihoveni, în Suceava, dar filmul poartă în el și urmele anilor anteriori. Abia la montaj am înțeles că toate aceste fragmente pot deveni un portret coerent.
M-a interesat întotdeauna mai puțin să „explic” opera lui Ion și mai mult să îl las să existe în fața camerei. Un sculptor nu este doar omul de lângă lucrarea terminată. Este și mâna care caută, și praful din atelier, și metalul, și focul, și ezitarea, și privirea care se oprește asupra unei forme înainte ca orice cuvânt să apară. Uneori, cele mai importante secunde sunt tocmai cele în care nu se spune nimic.
Ion are o relație specială cu cuvântul. Poate vorbi direct, uneori dur, despre școală, despre breaslă, despre muncă și compromis. Poate trece apoi, aproape fără avertisment, într-o zonă de vulnerabilitate, spre copilărie, memorie sau singurătatea atelierului. În film am încercat să nu netezesc aceste contraste. Un portret care își propune să fie viu nu trebuie să transforme omul într-o statuie despre propria lui statuie.
Ion Mândrescu la lucru. Cadru din documentar. © Mugur Marin / N-trance Media
Ion Mândrescu la lucru. Cadru din documentar. © Mugur Marin / N-trance Media
Una dintre dificultățile reale ale filmării sculpturii este că obiectul nu se lasă redus ușor la ecran. Sculptura are volum, cere deplasare, lumină, schimbarea punctului de vedere. O fotografie poate fixa o formă extraordinar de bine, dar filmul poate adăuga timpul: poate face spectatorul să se apropie, să ocolească lucrarea, să vadă cum lumina schimbă bronzul și cum corpul sculpturii se modifică odată cu poziția privitorului. Aici filmul și sculptura se întâlnesc într-un mod care m-a interesat foarte mult.
Am filmat principal cu două Sony A7 III și un Sony NX80, folosind în special focale de 35 și 50 mm, iar pentru sunet am mers pe două lavaliere, microfon shotgun și recordere separate. Partea tehnică a fost importantă, dar am încercat să o fac invizibilă. Când subiectul are încredere în tine, cea mai mare greșeală este să îi reamintești permanent că se află într-un dispozitiv de producție.
Din punctul meu de vedere, adevărata „regie” a unui astfel de film începe mult înainte de apăsarea butonului REC. Începe în relația construită în timp. Dacă intri într-un atelier doar pentru a obține o imagine spectaculoasă, probabil vei obține exact atât: o imagine spectaculoasă. Dacă intri după ani în care ai ascultat omul, camera poate ajunge într-o zonă mai rară, în care nu mai înregistrează doar ce se vede, ci și felul în care persoana se raportează la propriul spațiu.
Montajul a durat aproximativ un an. Nu pentru că materialul ar fi fost imposibil tehnic, ci pentru că selecția a fost dificilă. Când cunoști omul, fiecare poveste are o istorie în spate și fiecare eliminare pare, pentru o vreme, o pierdere. Dar un film nu poate păstra tot. La un moment dat trebuie să alegi nu ce este „mai important” biografic, ci ce servește portretului pe care îl construiești.
Am ales să nu folosesc o voce din off care să ne spună cine este Ion Mândrescu și ce trebuie să credem despre el. Am preferat ca filmul să fie purtat de vocea lui și de lucrări. Nu pentru că un critic de artă sau un narator nu ar fi avut ce adăuga, ci pentru că intenția filmului era alta: spectatorul să petreacă timp cu omul, nu cu explicația omului.
Asta schimbă și ritmul. Într-o producție contemporană există tentația de a tăia repede, de a umple fiecare pauză, de a proteja spectatorul de orice secundă în care „nu se întâmplă nimic”. Eu cred că, uneori, exact acolo se întâmplă lucrul esențial. O pauză în care Ion privește o sculptură sau caută un cuvânt poate spune mai mult despre relația lui cu munca decât o frază perfect construită.
Sculptură de Ion Mândrescu. Cadru din documentar. © Mugur Marin / N-trance Media
Titlul filmului, „Omul, Timpul, Spațiul”, vine dintr-una dintre temele fundamentale ale creației lui Ion. Dar, lucrând la documentar, am ajuns să înțeleg că aceste trei cuvinte descriu și filmul însuși. Omul este cel pe care încerci să nu îl pierzi printre informații. Timpul este ceea ce schimbă inevitabil atât artistul, cât și privirea celui care îl filmează. Spațiul este atelierul, locul în care toate acestea se întâlnesc.
În ultimii ani m-am gândit tot mai mult la valoarea de arhivă a unui astfel de material. Avem fotografii, cataloage și texte despre artiști. Avem operele lor, atunci când sunt păstrate și accesibile. Dar vocea, gestul, ritmul unei fraze, felul în care cineva își ia o pauză înainte de a răspunde, felul în care pune mâna pe o lucrare — toate acestea dispar foarte ușor dacă nu sunt înregistrate.
De aceea nu privesc filmul doar ca pe un portret cinematografic. Pentru mine, el este și o formă de memorie. Nu memoria solemnă, care începe după ce totul s-a încheiat, ci memoria construită cât omul este încă acolo, în atelier, capabil să ne contrazică, să râdă, să se enerveze, să explice sau să refuze să explice.
Ion spune la un moment dat că sculptura este pe cale de dispariție și că nu mai vin meseriași din spate. Poți fi sau nu de acord cu diagnosticul lui, dar fraza capătă o greutate aparte atunci când este rostită de cineva care a petrecut o viață între formă, material și meșteșug. Camera nu rezolvă această problemă. Dar poate păstra măcar o parte din experiența care altfel se pierde.
Poate acesta este lucrul care mă interesează cel mai mult în filmul documentar despre oameni: nu să îi facă „importanți”, ci să ne ajute să îi înțelegem. În cazul lui Ion Mândrescu, asta a însemnat să las sculptura să existe, dar să nu uit omul care o face.
Filmul integral și contextul proiectului:
https://ntrance.ro/proiecte/ion-mandrescu-documentar/
Mugur Marin este filmmaker și fondator N-trance Media, cu peste două decenii de experiență în producție video și fotografie. Documentarul „Ion Mândrescu — Omul, Timpul, Spațiul” face parte din zona sa autorală de portret și documentar despre oameni, profesii și procese creative.
