De rerum natura – Simfonia nr. 3 de Mahler sub cupola Ateneului Român

Am profitat de o oră liberă din programul personal și am participat la Bringing Energies Together. Conversație cu Robert Treviño, dialogul purtat de Oana Marinescu cu dirijorul concertului în Sala Mică a Ateneului Român (pe 12 noiembrie 2025); m-am bucurat de un dialog consistent, purtat în termenii firescului, cu un dirijor care caută sensurile și rostul liniștii și tăcerii, deși lucrează cu sunetele. Un dirijor care gândește foarte mult, dar care acordă importanța cuvenită emoției, ceea ce mi-a provocat așteptări vizavi de concertul ce urma să-l susțină. Mi-a plăcut felul cum a spulberat (încă o dată, dacă mai era nevoie) că muzica clasică/cultă nu e pentru oricine, sau că numai privilegiații o pot înțelege/asculta cum se cuvine. Mi-aș dori să înțeleagă (și să accepte) acest lucru cât mai mulți dintre melomanii cu care mă intersectez frecvent pe holurile sălilor de concerte din România, după cum îmi doresc să văd cât mai mulți fideli ai stagiunilor muzicale ale filarmonicii însoțiți de tineri și adolescenți, pentru că muzica cultă se va asculta și în viitor, numai să vrem.

Mahler și simfoniile lui, un univers atât de aparte, din care nu lipsește omul, dimpotrivă. Dar ce e cu adevărat specific acestui univers este o consecință directă a felului cum a creat/regândit Mahler tot ceea ce numim generic Creația, punând un semn egal, dar fără să anuleze diferențele, între ce este omul și ce reprezintă natura pentru om. Pentru Mahler orice sunet din mediul natural – cântecul păsării, foșnetul pădurii etc. – capătă rezonanțe aparte când sunt corelate cu viața omului. Mă întreb adesea cum s-ar fi descurcat Mahler cu zgomotele lumii contemporane, cu avalanșa de sunete venite din toate părțile, cu asaltul stridențelor tehnologiei, cu sunetele reci emise de sintetizatoare sau instrumentele preparate; gândindu-mă la posibilele răspunsuri la această întrebare, n-am cum să nu accept ideea că unii oameni chiar s-au născut la timpul potrivit.

credit foto Cătălin Filip

Cele șase mișcări ale simfoniei sunt: Pan se trezește, vara se apropie; Ce îmi spun florile din luncă; Ce îmi spun animalele din pădure; Ce îmi spune omul; Ce îmi spun îngerii; Ce îmi spune dragostea. Există însemnări ale compozitorului din care aflăm că nu a dezvăluit aceste titluri generice foarte ușor, preferând să lase publicul să se bucure de muzică, după cum din corespondența sa aflăm și că există niște subtitluri date părților fiecărei mișcări. Vorbim, totuși, de una din cele mai lungi lucrări muzicale de acest gen, peste 100 de minute și ar fi o impietate să credem că pe Mahler l-a interesat să impresioneze auditoriul prin dimensiunea lucrării. Deși Simfonia Nr. 2, Învierea, rămâne preferata mea, recunosc că n-aș refuza o nouă audiție în sala de concerte a Simfoniei nr. 3. După deschiderea în forță, impetuoasă, care ne-a adus aminte că Pan este zeul muzicii, dar și protectorul sălbăticiunilor și adesea asociat cu sexualitatea, a urmat partea lirică, unde romantismul dictează. Natura pentru romantici a fost sursă de explorare continuă, de cunoaștere a sensurilor multiple, de trecere de stratul subțire a ceea ce ni se arată. N-ai cum să nu remarci că pe scenă sunt șase contrabași, două harpe și șase percuționiști; lângă mine au fost trei studenți care au studiat foarte atent amplasarea partidelor pe scenă, semn că și-au dorit să înțeleagă întocmai abordarea dirijorului. Lângă contrabași, în loja de pe scenă a stat corul de copii, mai precis elevele de la secția de canto a Colegiului Național George Enescu, coordonate de doamna profesoară Daniela Chihaia-Popa; elegante, cu gesturi studiate și foarte atente la dirijor, semn că au înțeles ce șansă au avut să fie pe scena Filarmonicii George Enescu. Odată cu trecerea spre partea a doua a simfoniei s-a produs și o deschidere/lărgire a orizontului cunoașterii, ieșirea la lumină. Florile din luncă, animalele și omul, toate sunt surse ale cunoașterii, toate sunt implicate într-un nesfârșit proces al cunoașterii. Foarte bine delimitat motivul simfoniei, cu accent pe menuet, un menuet al cunoașterii profunde.

credit foto Cătălin Filip

Partea a doua a simfoniei m-a surprins, ba chiar m-a bucurat, căci dirijorul a pus totul sub semnul clarității și preciziei, ambele trăsături ale unui raționament impecabil, pe cât de logic, pe atât de plin de emoție. O combinație a cărei perfecțiune s-a născut din acest balans dintre gândire și simțire, care stă la baza cunoașterii profunde a naturii, implicit a omului. Atunci am înțeles și mai bine de ce pentru Treviño este atât de importantă tăcerea. Exercițiile de admirație sunt necesare, pentru că sunt momente când nu trebuie nimic explicat, e suficientă privirea ca să înțelegi, să pătrunzi sensul lucrurilor.

credit foto Cătălin Filip

Un concert în care am auzit natura, am simțit freamătul creației și am ascultat liniștea. Justina Gringytė aflată într-un dialog perfect cu dirijorul a fost vocea! Cu o ținută rafinată, pusă sub semnul solemnității, mezzosoprana s-a dovedit a fi alegerea perfectă pentru concertul susținut de Orchestra Filarmonicii George Enescu. Mi-a plăcut foarte mult felul cum și-a înțeles partitura, dând întâietate dialogului cu corul și orchestra; dramatică cât a fost nevoie, impetuoasă până la ultima ieșire la scenă. Finalul concertului: o sumarizare a întregii meditații la care am fost provocați să luăm parte.

credit foto Cătălin Filip

Când am intrat în foaierul Ateneului Român doi spectatori în spatele meu împărtășeau impresii vizavi de ultima audiție a lucrării într-o sală de concerte; nu era una din România, iar la finalul serii m-am gândit la ei; cred că le-a plăcut și lor ce sau cum s-a auzit Simfonia nr. 3 de Mahler. Nu auzi prea des strigăte de „bravo” sub cupola Ateneului, iar tropăiturile și zâmbetele instrumentiștilor au confirmat: le-a plăcut și lor să lucreze cu Robert Treviño.