Dorian Furtună este etolog, doctor în biologie și scriitor, din Chișinău. Recent, cartea sa ”Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența”, despre care am vorbit aici, și care s-a bucurat de succes în Republica Moldova, a apărut și în România. În acest context, Dorian a acceptat să acorde un interviu pentru cititorii Bookhub, în cadrul căruia am discutat despre carte și, implicit, despre agresivitate – o temă vastă și prea puțin studiată la noi.
Dorian, îți mulțumesc că ai acceptat să vorbești pentru Bookhub. În primul rînd, vreau să ne spui de ce ai ales să scrii despre agresivitate? Într-o perioadă în care statisticile tind să ne spună că devenim tot mai pașnici, cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența” vine să ne spulbere iluzia unei lumi blânde. N-ai senzația că mergi împotriva valului?
Poate am anticipat un alt val? Cel cu pășnicia și stabilitatea e trecător, vin altele în loc. Vine perioada marilor turbulențe identitare, a conflictelor etnorasiale, confesionale și sociale, din cadrul statelor.
Am explicat în câteva capitole ale cărții de ce impresia că a coborât peste noi pacea globală este profund eronată; nu e altceva decât o iluzie statistică. Consider că am reușit să demontez și o parte din tezele lui Steven Pinker, care susține că trăim într-o epocă a triumfului păcii asupra războaielor. Am venit cu contraargumentele mele în această privință și m-am arătat sceptic față de viitorul roz care ne este prezentat de apologeții împăciuirii globalizate. Prea multe premise există pentru izbucnirea altor și altor conflicte; ele sunt de neevitat.
Agresivitatea face parte din ADN-ul nostru, este un instinct imuabil și nu are cum să dispară la vrerea unor autoriăți politice sau morale. În carte am încercat să pun o diagnoză complexă a acestei trăsături umane, să indic motivațiile iraționale ale violenței și să remarc direcția și modul în care trebuie să acționăm pentru a tempera gradul de agresivitate în societate. „Homo aggressivus” stabilește, la rece, coordonatele problemei, ceea ce nu s-a făcut încă la noi.
„Homo aggressivus” face parte din acea categorie de cărți a căror lectură te lasă cu senzații ambivalente: pe de o parte, te simți foarte clarificat în privința stării de fapt a lucrurilor, iar pe de alta, te trezești cu o suită de întrebări chinuitoare, aș zice, cu referire la implicațiile pe care le comportă această devoalare tranșantă a naturii umane. Implicații morale și juridice – veșnica dispută despre liberul-arbitru – în ce măsură suntem responsabili de acțiunile noastre reprobabile și cum trebuie să fim pedepsiți sau corectați, dacă ținem cont de faptul că agresivitatea face parte din natura noastră. Ne deculpabilizează conștiința naturii noastre animalice? Elimină evoluționismul responsabilitatea pentru faptele noastre?
De unde abordarea asta de a culpabiliza instinctele? De ce ar trebui să ne fie rușine că suntem „animalici”? Instinctele sunt expresii ale adaptării la viața sălbatică, inclusiv la traiul în grupuri, pentru supraviețuire și reproducere. Ele ne-au ajutat să evoluăm, să cucerim Pământul, să formăm o profuziune de triburi, culturi, tipuri umane. Grație unui set de instincte, inclusiv datorită celui agresiv, am devenit Homo sapiens. Cogniția noastră superioară este și ea o expresie amplificată a unui instinct, a instinctului curiozității.
Datele problemei au fost schimbate odată cu civilizarea noastră, când unele instincte nu se mai „încadrau” în normele sociale ale cetăților, imperiilor și apoi ale megapolisurilor. Ne-am trezit împovărați și rușinați de propria natură, am început să o desconsiderăm, ca țăranul care, devenind orășean, se uită la plug cu ochelari.
De fapt, nu instinctele ar trebui blamate, ci incapacitatea oamenilor de a și le cunoaște suficient de bine, de a le „domestici în mod eficient”. Da, anume de a le „domestici”, prin crearea unui mediu de trai care să satisfacă nevoile noastre de bază, prin reguli sociale care nici să nu ne inhibe, nici să nu încurajeze o libertate nestăpânită; prin educație corect elaborată, încât să nu creeze frustrări, dar totodată să supravegheze în mod aparte indivizii cu predispoziții spre delincvență.
Studiile arată că trei factori pot fi învinuiţi de inducerea comportamentului violent în rândul adolescenților: abuzul fizic în fragedă copilărie, consumul de alcool şi droguri, expunerea la un mediu violent. Dacă sunt înlăturate aceste trei premise, șansele creșterii unor generații echilibrate sporesc semnificativ. Unele societăți au reușit asemenea performanțe, altele nu, dovadă că nu trebuie să dăm vina pe natura noastră, ci pe modul în care ne organizăm traiul și sistemul educațional.
Așadar, evoluția nu ne scutește de responsabilitate pentru gesturile noastre, ci, din contra, ne oferă un prilej să demonstrăm că putem fi stăpâni asupra firii noastre native.
În carte ne-ai prezentat profilul narcisist și arogant al politicienilor, incapabili de a se sensibiliza cu suferințele mulțimii. În același timp, se pare că pârghiile pentru construcția unei societăți pașnice se află chiar în mâna lor, a acestor insensibili, ei sunt cei care trebuie să plece urechea la argumentele științifice și să elaboreze politici sociale în consens cu acestea. Ținând cont de aceste două premise, nu suntem oare prinși într-o capcană, fără speranță de salvare? În ce măsură crezi că lupta cu agresivitatea ar putea accede pe agenda politică și cât de prioritar ar trebui să fie acest obiectiv?
Eu îmi permit să fiu sceptic în privința ameliorării clasei politice. Ca să avem politicieni destoinici, inteligenți, echilibrați, trebuie să fie respectate cel puțin patru condiții: 1. Să fie aleși oameni cultivați, cu studii serioase, competenți și onești (inclusiv să treacă un control psihiatric). 2. Aceștia, la rândul lor, să fie votați de alegători cultivați, competenți, cumpătați. 3. Să nu existe un fundal de criză, care favorizează populiștii, creează animozități și orbește rațiunea alegătorilor. 4. Activitatea politică să fie lipsită de prea mare prestigiu public și de aura popularității excesive, pentru a nu atrage diverși psihopați, narcisiști și tupeiști.
Ca să avem o clasă politică eficientă, chibzuită, responsabilă, ar trebui să fie respectate toate aceste patru condiții. E ceva aproape ireal. Din contra, de cele mai multe ori toate condițiile sus-menționate sunt nerespectate, iar politica rămâne a fi un domeniu social cât se poate de mizerabil. Un rău necesar, dar un rău totuși.
În capitalism, în spațiul public, în politică, mai ales, se creează încontinuu contexte, ideologii și premise care stimulează competiția și ambiția, nu logica și cumpătarea. Am explicat și în carte că politica, în fond, e un produs al luptelor ierarhice; și rămâne a fi așa, nimic nu s-a schimbat în mod esențial. Și azi, ca și ieri, ca în vremurile de demult, lupta ierarhică presupune rivalitate, agresivitate, un comportament aspid, perfidie și intoleranță. Cine nu se adaptează acestor rigori ale competiției, pierde.
Statele însele, cu foarte puține excepții, s-au format într-un context al violenței, ele își au originea în cucerire și confiscare sau, altfel zis, în crimă. Politologii recunosc că popoarele timide şi paşnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale, la fel cum adeseori în cadrul competiţiilor pentru putere au de pierdut fracțiunile care demonstrează slăbiciune şi insuficientă incisivitate.
Apoi, să nu uităm cât de numeroși sunt cetățenii care solicită o politică vindicativă, care abundă în mesaje combative și apelează la gesturi ostile. Respectiv, destui politicieni acceptă să se muleze pe aceste așteptări ale mulțimii. Așa apar naționalismele virulente și tot felul de ideologii fundamentaliste.
Nu vom schimba nimic, dacă nu vom înțelege suficient de bine toate aceste mecanisme ale psihologiei umane. Asta am încercat să elucidez în lucrare, să arăt parametrii dezastrului. Ca să știm cât de mult trebuie să investim în buna educație pentru a înclina balanța în direcția pe care ne-o dorim cu toții.
Pe lângă măsurile globale care trebuie luate în privința agresivității, în carte vorbești și despre soluții individuale care ar putea să ne tempereze firea. Cum funcționează instinct-terapia? Mai lucrezi la acest concept?
Acesta e un concept pe care încă urmează să-l dezvolt în lucrări special elaborate. În „Homo aggressivus” i-am dezvăluit doar esența și principiile după care poate funcționa.
Consider că instinct-terapia are un potențial teoretic și aplicativ deosebit. Urmăresc cercetările din domeniul psihologiei evoluționiste, geneticii, neurobiologiei și constat că se acumulează tot mai multe date științifice care ne permit să abordăm de pe poziții noi, mult mai firești, problematica emotivității umane, a diferitelor tulburări psihice, a modului în care am putea gestiona impulsurile și comportamentele noastre.
Vom ajunge să evităm sau chiar să tratăm unele tulburări psihice prin eliberarea dozată, bine canalizată, a diferitelor stări de tensiune emoțională și instinctuală. Potențialul nostru adaptiv arhaic se va transforma din motiv de frustrări în instrument de reglare a homeostazei neurofiziologice.
Mă gândesc că, în fond, multe devieri comportamentale și ceea ce numim patologii psihice sunt, de fapt, forme de exprimare excesivă, atipică, a unor programe instinctuale. Acelea sunt expresii de la extremele cadrului comportamental, dar nu sunt complet nefirești.
În mod normal, aceste manifestări instinctuale și psihice neordinare erau supuse selecției naturale și se puteau dovedi adaptive în anumite circumstanțe ale vieții ancestrale, însă în societatea contemporană sunt clasificate drept anomalii. Dacă le vom interpreta corect, vom cunoaște cum să le abordăm astfel, încât să le transpunem în zona normalității și respectiv să venim cu soluții de tratament mai apropiat de natura noastră evolutivă.
Agresivitatea este unul din factorii care a ajutat specia noastră să supraviețuiască și să prospere. Dar dacă e să ținem cont de faptul că suntem din ce în ce mai dornici de confort și ne simțim, prin prisma unui umanism exagerat, tot mai îndreptățiți să ni-l procurăm prin orice metode, devenind astfel agresivi față de mediu, așadar, în acest context, crezi că această formă de agresivitatear putea să aducă cu sine sfârșitul speciei? Au oamenii destul potențial încât, prin agresivitatea față de mediu, să pună capăt lumii vii?
Știi că în carte am dedicat un capitol întreg, chiar cel mai voluminos, acestui subiect. Eu însumi am rămas uluit când am analizat amploarea catastrofei globale spre care noi alunecăm aproape că ireversibil. Nu prea suntem capabili să oprim autodistrugerea, fiindcă nu o conștientizăm.
Noi, oamenii, gândim la nivel de indivizi, sau la scara unei comunităţi, sau a unei ţări; nu gândim la nivel de specie. În plus, avem un creier programat să supravieţuiască zilei de azi, să creeze condiţii confortabile acum, să exploateze mediul ambiant şi resursele din jur. Creierul uman operează în cea mai mare măsură cu prezentul şi cu viitorul apropiat. Pe viitorul îndepărtat punem mai puţin preţ, fiindcă nu vom trăi fizic în acele vremuri imaginare. Această inerţie a gândirii explică de ce am exploatat planeta la limită şi puţin ne pasă de faptul ce le vom lăsa generaţiilor viitoare.
Apoi, la nivel de mase, aceste schimbări nu ne îngrijorează destul de mult atât timp cât ştim că ele vor surveni abia peste un deceniu-două. Cu regret, puţinele elite cu adevărat alarmate nu pot schimba mentalitatea unei lumi întregi. Ne vom trezi cu toții abia după ce lucrurile vor răbufni, dar ne va fi de folos trezia întârziată?…
Eu am citit cartea de două ori: prima dată m-a făcut să devin curioasă vizavi de viziunea evoluționistă asupra vieții, a doua oară mi-a impulsionat lecturile filozofice despre moralitate, nu știu la ce m-ar mai împinge o a treia lectură, dar sunt convinsă că are potențial și pentru alte provocări. Ce reacții ți-ai propus să stârnești cititorului tău și, în general, cum îți vezi cititorul?
E mult mai simplu. Eu am scris această carte pentru mine. Am vrut să citesc o lucrare completă despre agresivitatea umană și nu am găsit-o; prin urmare, am decis să o scriu eu. Dacă am reușit să o fac interesantă și pentru alți cititori, acest fapt nu poate decât să mă bucure.
Cititorul meu este cel obișnuit cu lecturile grele, dense, pentru că știe că din asemenea lecturi vine cunoașterea aprofundată. Asemenea cititori sunt puțini, dar cu atât îmi sunt mai prețioși, fiindcă pentru ei se mai editează cărțile non-fiction în zilele noastre.
Ai anunțat deja despre culegerea de reflecții care așteaptă să vadă lumina tiparului cât de curând, dar știu că lucrezi, concomitent, și la o altă monografie. Vorbește-ne despre proiectele tale.
Următoarea carte, o monografie voluminoasă, va fi despre originea diversității umane, despre diferențele rasiale, etnice, culturale, ideologice dintre grupurile umane. E un subiect care mă preocupă de multă vreme, îl cercetez de ani de zile, am ce spune despre el. Analizez fenomenul diferențelor umane din perspective antropologică, evoluționistă, etologică, psihosocială. Va fi o sinteză a celor mai importante teorii și explicații. Mai am însă de lucru la ea, poate încă vreun an-doi.
Între timp, am avut nevoie de un fel de respiro, de câteva luni de altceva. M-am odihnit de o carte, lucrând la o alta. În culegerea care apare în curând am pus la un loc mai multe cugetări de-ale mele, care s-au acumulat în ultimii ani, le-am închegat sub forma unor mici eseuri. E o cărțulie care va fi publicată în aprilie, la Chișinău.
Cum vezi procesul creației: este o apă curgătoare sau o experiență epuizantă?
Pentru a scrie o poezie, ai nevoie, probabil, de muză și inspirație, de o stare aparte a psihicului, dar pentru a scrie un volum științific sau o carte de popularizare a științei, e nevoie de efort intelectual, intens și perseverent. Nu o lună sau două, ci trei-patru-cinci ani, încontinuu. Deci, fără disciplină și focalizare, nu o scoți la capăt.
Dacă e să răspund direct la întrebare, mărturisesc că lucrul la cărțile de etologie și psihologie evoluționistă, la cele de non-fiction în general, s-a dovedit a fi extrem de epuizant psihic. Atunci când ani de zile, aproape neîncetat, te documentezi din articole științifice, majoritatea în engleză, și citești zeci și zeci de monografii și alte cărți grele, cu teorii și ipoteze care vin în contrapunere unele cu altele, când trebuie să faci claritate într-un ocean de informații, de date, exemple, experimente, te surprinzi asupra faptului că ești confiscat de o idee, de o carte, care te-a aservit, te-a făcut ostaticul ei pentru o vreme.
Din acest motiv, îmi organizez periodic mici pauze, pe care le umplu… cu alte lecturi. În mare parte, citesc filozofie. E a doua mea pasiune intelectuală, după etologie și evoluționism.
Dar, oricât e de epuizantă, experiența creației are un farmec deosebit și, mai mult decât orice, oferă senzația că îmi trăiesc vocația, cea de cercetare, de explicare, de formulare a unor concepte noi, de transmitere a cunoștințelor despre evoluție, comportament și om.
Cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența.” este disponibilă pe site-ul editurii: http://edituraon.com/produs/homo-aggressivus-de-ce-nu-se-opresc-razboaiele-si-violenta/
