Gregor Pământeanul (Seria Cronici din Subpământ, partea I) de Suzanne Collins

Când eram mică îmi plăcea să mă uit la serialul Star Trek, varianta cu Sir Patrick Stewart în rolul căpitanului Jacques Picard. Apoi nu m-au mai tentat filmele SF, căci nu mi-a mai plăcut nimic din ceea ce apărea pe ecrane. În timp, au devenit extrem de populare cărțile cu vampiri și alte idei de genul acesta, ceea ce a făcut să mă îndepărtez de cărțile din genul fantasy, căci mi se părea cam exagerat tot ceea ce se întâmpla.

Acum câteva zile, tocmai o carte din genul fantasy mi-a ieșit în cale. Mă uitam la coperta de la „Gregor Pământeanul” și nu eram deloc atrasă să o citesc. Îmi suna întruna în minte aceeași frază: „nu e genul de carte pe care aș citi-o”. Am frunzărit-o puțin, apoi am început sa citesc, „doar câteva rânduri” mi-am spus.

Începutul cărții m-a captivat mulțumită surorii mai mici a lui Gregor, Boots, care era și a rămas pe tot parcursul poveștii un personaj foarte drăgălaș, care rămâne vesel, indiferent de ce se întâmplă în jur. După aceea, când povestea a început cu adevărat, nu am mai putut lăsa cartea din mână. Mi-a plăcut foarte mult acțiunea și eram foarte curioasă să văd prin ce aventuri mai trec cei din Subpământ.

Ca un scurt rezumat, este vorba despre un băiat, Gregor, care cade împreună cu sora sa mai mică printr-o conductă din spălătoria de cartier, ajungând în Subpământ. Aici, oamenii din Regalia îi primesc ca oaspeți și apoi îi indică lui Gregor că el este cel care va împlini o profeție. Însă împlinirea ei presupunea o lungă călătorie plină de obstacole, în care Gregor trebuia să fie Războinicul din profeție. Este un rol pe care el nu vrea să și-l asume, dar șansa de a-și găsi tatăl dispărut îl convinge să accepte plecarea la război între comunitățile din Subpământ.

Povestea este frumoasă și dinamică. Sfârșitul este cumva amuzant și anunță continuarea seriei cu o nouă profeție.

Cartea m-a surprins prin momentele haioase, scenele de suspans și prin momentul de maturizare și curaj al lui Gregor, care este atât de frumos, încât mi-a furat câteva lacrimi. Este o carte de recomandat copiilor cu spirit al aventurii și celor cărora le place misterul. Sunt sigură că le va plăcea și vor aștepta cu nerăbdare, ca și mine, sș citească următoarea carte din serie.

S-a sprijinit în genunchi, dar tot a fost nevoit să-și dea capul pe spate ca să vadă gândacul. Ținea un fel de torță. Boots a fugit la Gregor și l-a tras de gulerul tricoului.

-Gândac maaaaale! a insistat ea.

-Da, văd, Boots. Gândac mare! a zis Gregor șoptit, cuprinzând-o încet cu brațele. Un gândac… foarte… mare.

S-a străduit să-și amintească ce mănâncă gândacii de bucătărie. Gunoi, mâncare stricată… oameni? Nu credea că mănâncă oameni. Nu pe cei mici, oricum. Poate că voiau să mănânce oameni, dar nu apucau pentru că tot călca lumea pe ei. Oricum, ăsta nu era momentul potrivit să afle.

Încercând să pară nonșalant, Gregor s-a îndreptat încet spre crăpătura dintre stânci.

-Bine, domnule Gândac, noi ne ducem acum, ne pare au că v-am insectat, adică… v-am deranjat, adică…

-Miroase ce așa bun, miroase ce? a șuierat o voce, iar Gregor a avut nevoie de un minut întreg ca să-și dea seama că aceasta venea dinspre gândac.