În mintea lui Mircea Cărtărescu

Luând contact cu primele rânduri din Melancolia, noua carte a lui Mircea Cărtărescu, cititorul poate fi dezorientat, ceva ca o cupolă transparentă ține textul într-o muțenie stranie, o muțenie care îi dă cititorului o senzație de blazare, de forță oarecum secătuită și de rețetă folosită cu mai puțină strălucire. Problema e însă a cititorului, nu a autorului. Obișnuit ca proza lui Cărtărescu să producă un anumit efect, cititorul se așteaptă să audă sound-ul specific. Insist pe problema aceasta a sunetului, pentru că aici stă cheia descifrării Melancoliei. Cu puțină răbdare, cititorul va înțelege curând că are de-a face cu o literatură diferită de tot ce a produs Mircea Cărtărescu înainte și că o comparație cu Nostalgia, cum am tot văzut că se face, nu poate sta în picioare decât semnalând diferențele de concepție, nu căutând asemănările.

Melancolia te duce dincolo de tot ce înseamnă realitatea ta, de aici sentimentul că textul nu e atașant. Într-o oarecare măsură cartea este o privire de deasupra, o privire în globul de cristal al melancoliei autorului. Dar nu avem nicio secundă impresia că suntem lăsați să privim cu adevărat, totul e captat și ne este redat de ochiul uriaș al lui Mircea Cărtărescu, ochiul care se apropie de globul de cristal, îngrozindu-i pe copiii și adolescenții dinăuntru, cei care, în fond, nu sunt decât Mircea Cărtărescu însuși. Dar în mult mai mare măsură trăim ciudata senzație că privim cu ochii copiilor și ai adolescenților din interior și că uneori întrezărim ceva din lumea adulților, sunt flash-uri care străbat ca niște fulgere cerul fantastic al singurătății din miezul minții. Din miezul minții lui Mircea Cărtărescu. Din orice parte s-ar privi, muțenia rămâne aceeași. Sunt lumi diferite, cumva antagonice, deși legate indisolubil. Aici stă marea artă a lui Cărtărescu, în a nu face zgomot, în a nu sparge textul cu sunete care ar acționa ca niște reflectoare aprinse brusc într-o încăpere, golind-o de mistere și arătând-o în completa banalitate a realului.

Cele trei povestiri care compun volumul, Punțile, Vulpile și Pieile, nu fără legătură între ele, sunt despre frumusețea tristă a melancoliei care-l încearcă acum pe Mircea Cărtărescu, cel care de curând a împlinit 62 de ani. Parafrazând titlul unui film celebru (și glumind), aș spune că Melancolia s-ar fi putut numi și În mintea lui Mircea Cărtărescu. Un aer solipsist domină textele, de parcă îndată ce ai închide cartea lumea nu ar mai exista. Sunt, s-a spus deja, un fel de basme, fiind amintiți Hans Christian Andersen și E.T.A. Hoffman. Aș adăuga numele lui Pu Sung-Ling.

Chiar dacă melancolia lui Mircea Cărtărescu trimite atât de intim la copilul Mircea Cărtărescu, la fantastica singurătate a copilăriei sale, asta nu înseamnă, totuși, că în carte nu este vorba despre toți copiii, despre cei care nu știu încă nimic despre meschina lume a adulților, dar care știu, de fapt, totul, tocmai pentru că în centrul minții lor totul este încă posibil. Adulții sunt mai mereu absenți, cu chipuri neclare, blurate, cuvintele lor neavând niciodată acces la ceea ce li se întâmplă de fapt copiilor. „Părinții străini de viața lui și îndepărtați” (p. 221).

Emoționantul elogiu adus mamei în Punțile, tensiunea extraordinară și dramatismul din Vulpile, superbele pagini despre întâlnirile lui Ivan cu Dora, strania și minunata idee a năpârlirii băieților și bărbaților sau excepționalele pagini despre catedrala-uzină din miezul minții adolescentului, pe unde este condus de o uriașă rădașcă vorbitoare și unde se află mormintele de cristal ale unor poeți, acestea fiind doar câteva exemple, fac din Melancolia o carte foarte frumoasă, cu multe, multe momente care-ți taie respirația. Iată, pentru final, un astfel de moment:

„La fiecare fereastră a maternității se afla câte-o mamă în halat palid, cu un copilaș în brațe. Și ea, și copilul priveau către cer, cerul exaltant, halucinant al primăverii. Și deodată, ca și când comuniunea asta n-ar fi fost de ajuns, sau poate în cinstea băiatului, singurul trecător al acelei duminici, femeile începură să-și împingă pruncii printre gratiile ferestrelor, imponderabili, goi și încă legați de trupurile lor prin cordoanele ombilicale, încât cerul se umpluse de copilași ce pluteau și se rostogoleau în azur ca niște zmee, chicotind fericiți, pe când mamele trăgeau de sforile calde și vii privindu-i cum fac tumbe în dansul lor ceresc” (pp. 142, 143).

Nu-i așa că nu veți uita niciodată această im agine a bebelușilor care plutesc pe cer ca niște astronauți în spațiu?

Melancolia de Mircea Cărtărescu