Hasdeu. Duhuri

„În bibliotecă nu mi s-a mai dat voie să intru, deși majoritatea cărților de acolo îmi aparținuseră.” George Cornilă

Meritul indiscutabil al autorului este de a fi făcut din Hasdeu (cu „s”, nu cu „ș”!) un personaj plin de farmec. Autorul acestei biografii scoate din muzeu o figură clasică, personalitate greu de înțeles în anvergura ei, dându-i consistență umană, nu doar carismă. Putem spune că George Cornilă izbutește să îl aducă pe Hasdeu în contemporaneitate, creând impresia că istoria este ușor de prins în câteva tablouri de epocă lucrate minuțios.

Scrierea la persoana I este soluția găsită de autor pentru a crea autenticitatea unui personaj complicat, greu de păstrat într-o singură dimensiune. Excelentă este și ideea de a pune personajul în postura unui mărturisitor, care dă seama de faptele și de gândurile sale în fața unei persoane imparțiale – psihiatrul, dispus să asculte pe cineva fără să aibă prejudecăți.

De ce ar citi cineva cartea asta, m-am întrebat, și am găsit și răspunsul: pentru episodul acrostihului semnat de P. A. Călescu, un pseudonim a cărui semnificație a trecut neobservată la Junimea. I-a păcălit Hasdeu pe junimiști cu celebrul „La noi e putred mărul”, versuri ale unui pretins poet necunoscut, trimise la redacție și publicate în grabă. Pe verticală apărea scris: ,,La Convorbiri literare”, deci acolo „e putred mărul”. Negruzzi înlocuise termenul „vestală” cu „fecioară”, ceea ce făcuse să rezulte o pronunție nemțească, „La Conforbiri literare”, lucru care a sporit satisfacția autorului de farse, Hasdeu, histrionul.

Hasdeu nu-l agrea pe Maiorescu, nici pe ceilalți junimiști, pe care i-a atacat în fel și chip, cu toate că fusese apropiat de ieșeni într-o perioadă și primise sprijin de la unii dintre ei. Kogălniceanu îl ajutase, dar, cum Hasdeu era intransigența morală întruchipată, iubitor de ironie și gură-slobodă, cam nechibzuit, reușind să se pună rău cu toată lumea, singur împotriva tuturor, conflictul s-a stârnit inevitabil.

La Iași, Hasdeu este dat în judecată pentru imoralitate, după ce publicase „Duduca Mamuca”. Nu mai are slujbă, nici bani, câștigă procesul totuși, dar nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu el. Alecsandri îl întâlnește pe stradă și, văzându-l fără speranță, îi deschide drumul spre București. Avea să le ajute, mai târziu, și pe cele două Iulii, la Paris, unde Alecsandri era un fel de ambasador. Ceea ce nu înseamnă că pe Alecsandri nu l-a atacat Hasdeu când i s-a părut că acesta merită o îndreptare morală.

Cartea este un elogiu al bibliotecii. Hasdeu este fascinat de arhive, de publicații, de paginile valoroase din istoria țării, față de care se simte, în cel mai înalt grad, responsabil.

„Când nu-mi găseam liniștea, mă plimbăm pe malul Bâcului sau prin grădina publică, mă duceam la Catedrală, unde puteam să mă reculeg în liniștea cuvioasă care se așternea mereu între zeu și adepții săi, ori la biblioteca gubernială, un alt fel de catedrală, unde mă așteptau cu chef de vorbă singurii mei prieteni, cărțile.

Eram tot mai interesat de istorie, de originea noastră, nu doar ca familie, satul Hâjdău al străbunului David, ci ca popor. Mă gândeam la zorii îndepărtați, la regii dacilor și împărații romanilor, la credințele și datinile lor, încercam să reclădesc o zi din viața unui țăran trac, a unui războinic, a unui preot. […] Aveam nevoie de documente, eram chemat spre o viață de cârtiță, săpând tuneluri prin întuneric. Vastitatea necunoscutului nu mă speria pe atunci.” (p. 57)

„Mă înhămam la mai mult decât putea duce un om, orice om, chiar și un Hasdeu, căci enciclopedismul este o îndeletnicire maniacală, e mutarea deșertului dintr-o parte în alta, grăunte cu grăunte, poate cel mult folosindu-te de o linguriță de ceai. Am început să prind interes pentru documentele medievale, iar tata mă lăsa să parcurg materialul istoric lăsat de bunicul, oricât de firave și fărâmicioase erau acele foițe străvechi, îmi îngăduia să-l ajut cu trierea actelor și cu întocmirea tabelelor genealogice. De altfel, în uriașa noastră bibliotecă nu existau cărți care să-mi fie interzise.

Spre disperarea mea crescândă, mi se părea că devenea tot mai exigent pe măsură ce progresam, se temea, cred, să nu mă scape, ca omul care se poartă cu o mare băgare de seamă atunci când deține ceva mai de preț decât atunci când n-are nimic de pierdut. Se arăta mult mai sever față de mine decât față de fratele meu, Nicolae.” (pp. 46-47)

Ajuns la Cahul, tânărul Hasdeu caută, ca un revoluționar, revoluționarii, oameni care să-i semene. Kogălniceanu, descendent al unei familii basarabene, avea altă vârstă, era om așezat, deschis către generația nouă, iar tânărul Hasdeu îi cunoștea deja activitatea politică, îl admira înainte de a-l cunoaște. Hasdeu primește sprijin și este încurajat să ajungă la Iași, neputând, după ce fusese condamnat în Rusia, să se mai întoarcă la moșia părintească de la Cristinești, aflată pe teritoriu străin.

Portretul lui Kogălniceanu are vagi linii ironice, menite să sublinieze o relație care începe bine, dar continuă tumultuos. În timp, Kogălniceanu i-a părut lui Hasdeu a fi un Catilina, doritor de putere și lipsit de scrupule:

„Când am aflat că în oraș ajunsese Kogălniceanu, am făcut tot posibilul să-l întâlnesc. Era unul dintre acei oameni măreți despre care auzisem vorbindu-se în cercurile frecventate de tata și pe care îl apreciasem de la distanță pentru activitatea sa, cât ajunsese până la noi, spiritul revoluționar și viziunea unionistă. Mai știam și că provenea dintr-o familie veche cu sânge basarabean, ceea ce, în ochii mei, îi dăduse o aură și mai strălucitoare. Toate astea, desigur, cu mult înainte să iasă la lumină episoadele fățarnice, înainte să mi se pară că aducea cu un anume conspirator roman despre care a scris Salustiu. Eram tânăr și credeam cu ardoare că un om era totuna cu ideile sale.

M-a primit cu însuflețire, căci îi făcea plăcere să cunoască tineri intelectuali cu idei reformiste. Era îmbrăcat sobru, iar capul ca un ou, cu fruntea până la ceafă, bărbuța și ochelarii rotunzi îi dădeau aerul unui cărturar de scriptoriu. Avea însă o fire jovială și de-a lungul întrevederii noastre n-a lăsat o clipă să se vadă cei douăzeci de ani care ne despărțeau. Amândoi studiaserăm dreptul, amândoi îi citisem pe Hegel și von Savigny, amândoi credeam în unire.” (p. 109)

Despre ce pot vorbi doi oameni de talia lui Kogălniceanu și Hasdeu, despre nimic și despre toate, păstrând înalt nivelul conversației, chiar dacă, iubitori de frumusețe, privirea le este furată de tânără ospătăriță, pentru care, ca pentru orice om simplu, amândoi își doresc un viitor mai bun:

„Am sporovăit vrute și nevrute lângă un samovar fierbinte, despre vremea câinoasă, ceaiul rusesc, tare și afumat, despre Gheorghe Asachi și Flechtenmacher, despre biblioteca sa vastă, pe care o vânduse Academiei Mihăilene, decretul împăratului Franz Joseph prin care poruncise dărâmarea zidurilor Vienei, noua față a Bucureștiului nocturn, iluminat cu petrol lampant, atmosfera de tensiune de la Iași și cum Vogoride era, în multe privințe, chiar mai rău decât Balș, oricât de greu de crezut ar fi fost una ca asta. M-am arătat a fi un partener de discuții onorabil, însă cred că mărturisirea faptului că-mi sfâșiasem pașaportul rusesc a fost cea care l-a cucerit.” (pp. 109-110)

Hasdeu n-avea complexe de inferioritate. Conversația cu Kogălniceanu se poartă ca de la egal la egal, iar posteritatea avea să-i așeze cu îndreptățire unul în vecinătatea celuilalt, în cartierul bucureștean:

„În ciuda înverșunării cu care m-am întors mai târziu împotriva omului care m-a primit lângă dânsul, aceeași soartă a hotărât ca împletirea destinelor noastre să rămână în amintire, căci astăzi, din câte înțeleg, strada bucureșteană care îmi poartă numele întretaie Bulevardul Kogălniceanu. Nu-mi pare rău de asta, căci am multe pentru care ar trebui să-i fiu recunoscător.” (p. 112)

Imaginea lui Hasdeu este scoasă din colbul vremurilor prin discursul viu al unui om răzbătător, sensibil și patriot. Momentele referitoare la comunicarea cu „duhurile” nu sunt așa de multe și, în parte, nici nu sunt ieșite din comun. De exemplu, senzația puternică a întâlnirii cu tatăl, pe care nu-l văzuse de mult și căruia îi duce dorul, într-un fel de vis, noaptea, chiar înaintea morții acestuia. Prevestitoare este și fantasma de coșmar a bibliotecii care arde, fără ca Hasdeu să poată salva arhiva. Curând, fiul primește vestea îndoliată. Cele mai interesante lucruri din carte, în afara referirilor la bibliotecă, privesc relația specială dintre părinți și copii.

„După ce au trecut valurile de durere, am simțit, mă mâhnește s-o spun, un fel de ușurare, căci întreaga-mi viață ținusem să-i dovedesc că eram demn de numele ce-l purtam, demn de a fi fiul său. De multe ori nu-mi înțelesese alegerile, nu înțelesese că eu nu făceam ce spunea el, ci ce făcea. Dragostea părintească mi-o arătase târziu, când între noi se așezaseră depărtări care nu mai puteau fi parcurse.” (p. 204)

Portretul lui Hasdeu este pitoresc, sinteza unei personalități care percepe mai multe dimensiuni ale vieții, identifică ușor impostura și nu acceptă nicicum pierderea Iuliilor, mama și fiica. E de neconsolat și, așa cum îl descoperim în cartea lui George Cornilă, puternic și vulnerabil, în egală măsură, trăitor al mai multor vieți într-una singură.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

George Cornilă (n. 1986) este prozator, eseist şi traducător. A publicat romanele Cu dinţii strânşi (2007, 2022), Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018, 2019) şi Diluvium (2019), culegerile de proză scurtă Arlequine (2018), Entropic (2020) şi Rezervaţia (2022) şi volumul de poveşti pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în mai mult de zece antologii apărute în România şi Marea Britanie. Colaborează frecvent cu publicaţii culturale precum Dilema Veche, Timpul, Familia, Vatra, Suplimentul de cultură, Luceafărul de dimineaţă, Salonul Literar şi Aphelion (SUA).

Las mai jos alte fragmente:

„Predatul mi-a adus bucurii nebănuite. Știam că nu sunt un om răbdător cu cei din jurul meu, mă aprindeam repede și nu suportam ca un altul să nu poată pricepe ceea ce mie îmi era atât de ușor, însă copiii au felul lor de a te vrăji, de a te face să-ți lași garda jos, de a te învăța la rândul lor câte ceva în timp ce tu crezi că-i înveți pe ei. Nu doar că hrăneam minți fragede, le ajutam să crească și să-și adâncească înțelegerea, dar aveam posibilitatea de a le modela după chipul și asemănarea mea.

Aveam în față, ascultându-mă cu încordare sau doar așteptând să vină recreația, viitoarea generație, cea care putea continua munca mea, cea care era datoare să pună umărul la schimbarea lumii. Sădeam semințe care aveau să rodească mulți ani mai târziu, poate chiar după ce eu nu mai eram pe această lumea decât prin ei. I-am provocat să gândească cu propria minte și i-am încurajat să pună totul sub semnul întrebării, să combată, dar întotdeauna cu dovezi. Până la Lilica, pe acești copii cu minți încă neprihănite i-am văzut ca pe salvarea mea.” (p. 120)

„De aceea mai târziu, în cadrul ședințelor spiritiste, nu am căutat să vorbesc cu nicio minte ilustră din trecut. N-aveam nevoie de un medium pentru asta. Era destul să pășesc într-o bibliotecă.

Atunci când, în zorii reci, descuiam ușile și pătrundeam în aerul greu, plin de miresme îmbătătoare, tuș, piele, clei și hârtie veche, trăgeam la o parte draperiile și priveam în jur rafturile încărcate până la refuz, teancurile de tomuri așteptând să fie triate, eram convins că omul nu înfăptuise nimic mai măreț. Mă perindam o vreme citind cotoarele, apoi îmi culegeam câteva volume, cu voioșia unui copil care-și cheamă prietenii la joacă. Mă așezam la masă, citeam și scriam și orele curgeau fără a băga de seamă, nu-mi era nici foame, nici sete, nici somn. Nu simțeam nicio poftă de niciun fel, căci acolo eram plin de un soi de evlavie, asemănătoare cu cea care te ia în stăpânire când te găsești într-o biserică.

Rareori eram întrerupt de alt suflet. Cel mai adesea doar atunci când, așternând pe o foaie o idee strașnică, simțeam un fior rece în ceafă și-mi spuneam că un fuior de aer intrase pe lângă cercevele, deși înăuntrul meu știam că era duhul unui mare cărturar care-mi spunea că eram pe calea cea bună. Alteori, auzeam un foșnet, poate cineva voia să citească, în sfârșit, cartea pe care n-o apucase la vremea lui. Mi se părea firesc ca învățătura să nu se termine niciodată, nici în viața asta, nici în cea de după. Erau prea multe de știut și câteva decenii prăpădite nu erau nicidecum destul.” (p. 116)

„Rămâneam acolo până târziu, citind la lumânare, cu umbrele prietenilor mei mai noi și mai vechi plimbându-se printre rafturi. Când ieșeam, așa-zisa lumea reală mă izbea — nu aceea era cea adevărată, ci cea dinăuntru —, trebuia să mă țin de un zid ca să nu cad. Acela era frontul, acelea erau tranșeele în care se dădea lupta, nu mi-aș fi putut ierta lașitatea de a mă ține în siguranța liniștitoare a sanctuarului meu, ignorând negura și durerea în care zăceau cufundați cei încă vii. (p. 117)

„Prinsesem gustul pentru scandal și parcă îl căutam cu lumânarea. Mă credeam de neatins, eroul invulnerabil scăldat în apele Styxului. Să vină, îmi spuneam, să arunce în mine cu tot ce au, să se îngrozească văzând că rămân în picioare și merg înainte fără șovăire. Cumva, îmi doream martiriul, în parte ca o aureolare a unor isprăvi care altfel riscau să rămână uitate, în parte ca pedeapsă pentru multele mele greșeli.” (p. 128)

„După ce s-a născut Lilica, Iulia i s-a dăruit ei cu abnegație. Neobosită, i-a fost dădacă, pedagogă, colegă de studii și mai apoi garde-malade. Timp de optsprezece ani, copila noastră n-a făcut un pas fără mumă-sa. La Sfântul Sava, la Collège Sévigné, la École des Hautes Études, la Sorbona, pretutindeni nedespărțite. Nu era cu putință un devotament mai mare. Eu am rămas să trăiesc pe lângă ele, ca un al doilea copil.” (p. 189)