Hänsel şi Gretel – invitație în lumea copilăriei

Din păcate, programul Operei Naționale Române a rămas la fel de indecis cum îl știu de ceva ani. Ceea ce pentru lumea operei este cu adevărat semn de neprofesionalism. În continuare, nu se știu datele reprezentațiilor măcar pentru jumătate din stagiunea curentă, dacă nu pentru toată, în condițiile în care programul oricărei instituții de acest fel din lume se cunoaște pe cel puțin doi ani înainte (motivul – artiștii lirici de top sunt solicitați să cânte pe mai multe scene, în mai multe țări/orașe, ceea ce presupune o foarte bună planificare și coordonare a spectacolelor). Am aflat absolut întâmplător de reprezentația din noiembrie a operei Hänsel şi Gretel de Engelbert Humperdinck, iar când am întrebat când se va mai ține mi s-a răspuns că nu se știe. Așa că … am lăsat la o parte orice altceva, am luat-o pe cea mică de mână și am descins la Operă.

Era primul ei spectacol cu o durată mai mare de două ore (mă rog, a mai fost la spectacole de teatru chiar și de trei ore, numai că acolo problema se pune puțin altfel). A văzut cam toate spectacolele de la Opera Comică pentru Copii (de trei ani încoace, cel puțin), deci cultură muzicală are deja (zic eu) și chiar știe cum se privească și să interpreteze o poveste redată cu alte mijloace decât cele literare; de aceea m-a interesat în mod expres reacția ei vizavi de povestea celor doi frați.

Deși premiera spectacolului a avut loc în 2009, spectacolul este încă proaspăt, dar cred că mare parte din distribuția de atunci s-a schimbat (mă refer la copiii care fac parte din corpul de balet, dar și la cei care intră în corul de copii). Este unul din rsicurile asumate atunci când montezi un astfel de spectacol: copii cresc, își schimbă vocile și interesele, de aceea se întreține greu un astfel de spectacol, iar implicarea regizoarei/asistentului de regie și a maestrului de balet trebuie să fie continuă. În cazul operei scrisă de de Engelbert Humperdinck și montată special pentru Opera Națională Română eforturile depuse de Anda Tăbăcaru Hogea, Simona Șomăcescu și Alexandru Nagy s-au soldat cu ropote de aplauze din partes spectatorilor. Ceea ce spune multe! Este adevărat că sala a fost vigilentă, implicată și absorbită de povestea celor doi puști, la pauză copiii find foarte vioi și dornici să vadă și cealaltă parte. I-a încântat scenografia, nici nu prea avea cum să nu se întâmple astfel, din moment ce pe scenă s-au revărsat valuri de culori vii, iar căsuța de turtă dulce și alte dulciuri a acaparat scena cu totul în ultima parte a spectacolului. Costumele personajelor au fost și ele adecvate subiectului și, oarecum, contemporane (deși linia croielii este oarecum standard). Licuricii corpului de balet au invadat sala după pauză, ceea ce a fost foarte bine, pentru că i-a adus pe copii înapoi în poveste și le-a orientat atenția spre cele două personaje centrale. S-a văzut din plin stilul Simonei Șomăcescu, cea care a semnat coregrafia, pentru că a respectat foarte bine linia melodică, îmbinând-o cu pașii corespunzători și cu suplețea corpurilor tinerilor dansatori. Ce mi-a plăcut foarte mult la ei a fost, de asemenea, independența (știau foarte bine ce aveau de făcut, n-așteptau la modul evident comenzi din spatele scenei) și excelenta coordonare cu colegii, ceea ce nu prea vezi nici măcar la adulți.

Mi-ar fi plăcut să regăsesc această independență și la Hansel – Mihaela Ișpan și Gretel – Mihaela Stanciu, numai că pentru mine (care nu sunt o novice, totuși) au fost prea dese momentele în care aceștia se bazau în totalitate pe dirjor, dând de câteva ori impresia că nu prea mai stăpânesc partitura cum trebuie (se prea poate să fie și din cauza dinstanțelor mari între reprezentații). În continuare am senzația că orchestra se aude mult prea tare în raport cu vocile protagoniștilor, iar când e vorba de un spectacol pentru copii acest impediment ppoate deveni cu adevărat o problemă de înțelegere a textului. Iar faptul că titrarea n-a funcționat decât în a doua parte a spectacolului mă provoacă să mă întreb cât de mult s-au chinut unii dintre părinți „traducându-le” celor mici replicile auzite pe scenă. Copiii n-au atenția exersată într-atât de mult, încât să reușească să se centreze pe text, în același timp cu ascultarea muzicii, așa că, de multe ori, se centrează pe muzică, străduindu-se să înțeleagă cât mai mult bazându-se pe decondarea mișcărilor personajelor și pe ce informații le parvin dinspre partea de decor și costume.

Mi-a plăcut ce-am văzut la Opera Națională Română, dar cel mai mult contează că i-a plăcut Ioanei, căci pentru copii ca ea este gândit spectacolul. Și da, are o regie bine gândită din punctul de vedere al vârstei celor din sală, fără prea multe simboluri sau artificii de scenă care să-i încurce și pe cei care cântă/dansează, dar și pe cei din sală. Și e mare lucru să știi să faci să ajungă mesajul direct la inima celor mici. Iar Andei Tăbăcaru Hogea i-a ieșit acest lucru.

Mi-a plăcut să văd în sală învățătoare venite împreună cu elevii lor; mi-a plăcut să văd părinți dornici să le facă educație muzicală celor mici, deși au fost și câteva cazuri de părinți care habar n-aveau de ce însemnă o sală de spectacol și ce presupune că ai voie/n-ai voie într-o astfel de sală. Mi-a plăcut faptul că cei mici chiar știu când să aplaude (spre deosebire de mulți dintre adulți). Mi-a plăcut s-o văd pe Ioana sărind în sus de bucurie la ieșirea din Operă, iar acesta este unul dintre cele mai bune indicii că a înțeles ceea ce a văzut/auzit, dar, mai ales, i-a atins cel puțin o coardă sensibilă. Așa că… dacă mai vedeți în programul ONB programat spectacolul Hänsel şi Gretel – Operă în trei acte pentru copii de Engelbert Humperdinck zic să faceți un efort și să mergeți să-l vedeți.