Locuirea este un termen specific umanității. Noi, oamenii, locuim spațiile, le însuflețim, le dăm identitate și ne gândim mereu cum să le transformăm sau adaptăm, astfel încât confortul să fie instalat definitiv. Unii dintre noi sunt mai conservatori, nu schimbă locul unei mobile în casă zeci de ani, dar asta era o trăsătură definitorie a oricărui spațiu până la fine de secol XIX; așa au devenit posibile faimoasele descrieri de interioare din romane și proze scurte. Așa vorbim de individualizare; chiar dacă mobilele sunt de serie sau sunt realizate după reguli de stil bine puse la punct, ele fac parte dintr-un decor personalizat, detalii de culoare, de țesături sau mai știu eu ce alte elemente vin să facă diferența. Casele țărănești fac parte dintr-un sit de locuire specific, acolo unde tradiția dictează norma, iar clima și condițiile geografice propriu-zise vin să adauge suplimente constrângătoare. Casele din mediul urban își schimbă mai repede înfățișarea, dar și cad mai repede sub barosul de-construcției, al prăbușirii de facto. Ritmul de viața urban implică adaptare din mers, schimbare în funcție de nivelul de dezvoltare atins (dacă se dezvoltă industriile, transporturile și comunicațiile, atunci se schimbă și casele sau blocurile de locuințe). Nu intru acum în detalii care țin de un domeniu distinct – urbanismul (desprins dintr-un domeniu și mai mare, arhitectura) – dar nu pot să nu reflectez puțin cu privire la haosul care domnește în aproape orice oraș din România (de la orașe fantomatice, căzute pradă prăpădului provocat de falimentul industriei și până la blocuri și case construite încâlcând flagrant reguli de bun-simț și aglomerând până la suprasaturație spații diverse).
Documentarul Forme în relație cu viața / Die Wiener Werkbundsiedlung realizat în 2014 de Heidrun Holzfeind are ca idee centrală influența reciprocă, a spațiului de locuire asupra oamenilor și invers. Un cartier de locuințe care seamănă izbitor de mult cu vechile cartiere de ceferiști sau muncitorești din multe orașe din România; zonă rezidențială din districtul al 13-lea din Viena construită în 1932, cartierul era destinat să contribuie la atenuarea diferențelor de clasă socială. Așa se face că aici ajung să locuiască arhitecți, profesori, dar și oameni simpli, muncitori. Familii întregi locuiesc de generații întregi aici, în aceste locuințe de tip duplex, cu acoperișuri plate (e interesantă remarca unuia dintre naratori – „Elevii râdeau de soția mea când mergea la școală: locuiți în case fără acoperiș, n-ați mai avut bani pentru acoperiș?” – și cu mobile construite în serie. Cu ferestre largi, cu alei care șerpuiesc printre imobile, cu mici grădini în fața imobilelor, care devin zone-tampon între blocuri și stradă. Curțile din spate sunt intime, încăpătoare, suficient de mari cât să facă loc unor piscine gonflabile pentru copii sau pentru mici hobby-uri. Toți menționează cel puțin două aspecte comune: imposibilitatea intervenției la fațadă, fără acordul edililor (blocurile sunt considerate monumente istorice) și intimitatea cartierului, chiar dacă sunt foarte mulți turiști care sunt în trecere.
Fiecare poveste în parte este interesantă. De urmărit felul cum contribuie fiecare familie (chiar dacă acum în unele case par pustii, aolo au locuit familii numeroase) la crearea acelui ethos local – oamenii se cunosc între ei, se ajută reciproc, se ajută cu creșterea și supravegherea copiilor etc. Chiar dacă unii au venit în zonă mai târziu, ei sunt acceptați, integrați, se adaptează locului, fără să strice prea mult orânduiala binecunoscută de localnici. O parte dintre ei s-ar vedea locuind în altă parte, dar cu rezerve, dar cei mai mulți nu se văd plecați din acele blocuri, chiar dacă întreținerea lor îi solicită din toate punctele de vedere, chiar dacă treptele de intrare nu corespund normelor europene, sau scara interioară este prea îngustă și scârțâie cu fiecare treaptă urcată. Răzbate din fiecare confesiune un soi de trandețe, de atașament pentru spațiul de locuit, dar și o nostalgie firească: oamenii aceștia împart un trecut comun cu zidurile care-i înconjoară, râsetele și tristețile lor au însuflețit aleile ani de-a rândul. Zona rezidențială din districtul al 13-lea din Viena este locuită și astăzi pentru că straturile de memorie s-au adăugat cu fiecare generație care a trăit acolo, din 1932 încoace. În felul acesta, devălmășia aceea din apartamente capătă sens, nimic nu mai pare așezat la întâmplare. Imaginea bucătăriei vechi, cu aragazul demodat și toate acele dulapuri greoaie, solide, greu de înlocuit, care fac corp comun cu pereții! N-ai cum să uiți o asemenea imagine! E ca și cum ai trimite o carte poștală din propriul tău trecut celor care vor veni!
Forme în relație cu viața / Die Wiener Werkbundsiedlung
Au participat la realizarea filmului:
Regia: Heidrun Holzfeind
Concept & realizare: Heidrun Holzfeind
Actori: Miles Mungin, Ferun & Miex Mayer, Rosali Michalka, Elisabeth Gaisser, Anglika Grasmuck, Raimund Heinz, Margot & Anatol Hruby, Ivana, Fabian & Vanessa Jäger, Susanne Kompast, Elfriede & Helga Mislik, Brigitte Perner, Walter Raschbach, Pablo Brudermann, Maja Dertschei, Kuba Holzfeind, Lino, Luca & Vita Horak
Cameră suplimentară: Ruth Kaaserer
Cu sprijinul: bm:ukk
