Pledoarie pentru documentarul de artă – Villa Empain

Arhitectura este arta care s-a născut din nevoia noastră, a oamenilor, de a trăi la comun, în spații sociale din ce în ce mai bine organizate, după reguli clare și reglementări stricte. E greu să vorbești despre istoria unei comunități și să nu faci referire la arhitectura locului – stiluri, straturi de locuire, tipuri de rezidențe etc. E greu să mergi într-un tur ghidat într-un oraș și să ignori principalele imobile – locuințe, spații administrative, cinematografe ș.a.m.d. – sau să nu (vrei să) ceri explicații despre istoricul unei anumite construcții. Cu atât mai mult astăzi, când postumanismul tinde să rupă definitiv legătura cu tradiția și originile, cerându-i omului să se desprindă totalmente de istoria personală și a comunității (recentele atacuri asupra statuilor sunt astfel de semne, sub pretextul unor lupte antirasiale care, pe fond, sunt semnele unei evoluții acute a bolii). La aceasta se adaugă și criza de moment – pandemia cauzată de răspândirea coronavirusului – care obligă oamenii să reia în calcul relația cu spațiul urban și de locuit proprii. Oamenii au învățat să se uite cu alți ochi la ceea ce au, unii s-au apucat de renovat serios, alții și-au dat seama că nu-și cunosc orașul și vecinătățile, cei mai mulți au început să reia în calcul turismul național, după ce ani de zile au crezut că doar turismul internațional le poate satisface simțul estetic și nevoia de odihnă (activă).

În acest context, Forumul Cultural Austriac aduce în atenția publicului cinefil din România o serie de documentare ce au ca subiect arhnitectura – studii de caz, monografii spațiale etc. Villa Empain (2019), în regia Katharinei Kastner, un documentar nonverbal, bazat exclusiv pe imagine (însoțită de o coloană sonoră specifică) este, pe fond, monografia unei bijuterii arhitectonice reprezentative pentru stilul art-deco. Amplasată în capitala Belgiei, clădirea a fost reședința privată a baronului Louis Empain, după care a fost muzeu, ambasadă, iar în anii ´70 – ´80 a fost sediul unei televiziuni europene. Ajunsă aproape ruină, în anii 1990 ea fost salvată de la demolare de familia Boghossian, care a transformat-o în Centrul cultural Est-Vest. Viziunea regizorală a Katharinei Kastner a făcut ca toate aceste stadii să fie condensate într-un film de aproximativ 30 de minute, privitorul fiind prins efectiv de evoluția spațiului de-a lungul timpului. Eram să spun „mărere și decădere”, ceea ce s-ar fi potrivit perfect cu felul cum a „evoluat” spațiul de-a lungul anilor, dar întâmplarea face ca ultimii 30 de ani să facă parte din ceea ce cheamă renaștere, în sensul cel mai bun cu putință. Conservarea stilului arhitectonic până în cele mai mici detalii, reconstrucția zidurilor întocmai cu cele originale, păstrarea volumelor interioare, a piscinei așa cum a fost ea proiectată, a aleii care înconjoară piscina (cu acel mozaic atât de bine pus în evidență), toate acestea sunt redate vizual prin intermediul unei succesiuni de imagini care seamănă foarte bine cu acele proiecții pe diafilm care tot apar în filmele noir sau ale anilor ´70 – ´80. Trimiterea aceasta continuă la istoria locului și la faptul că vila a fost creată special pentru a fi locuită de o familie face ca absența verbalului să fie suplinită cu succes de toată bogăția de detalii de ordin vizual: mobilier specific, bine întreținut și pus în evidență prin raportare la context (jocuri de gros și prim planuri care nu-i dau voie spectactorului să iasă din decor). Straturile de locuire sunt redate prin intermediul ferestrelor, acei ochi ai clădirii, fațada vilei se schimbă în funcție de funcția pe care o satisface la momentul respectiv, dar nu în sensul că mai dispare câte un element arhitectonic sau că este înlocuită o ușă cu un zid, ci în sensul că ferestrele sunt sau nu acoperite de perdele sau diferite alte materiale. Într-un balans perfect – jocuri de volume și de stări de agregare (fluidul apei și solidul betonului, la care se adaugă efemeritatea zidlului de verdeață) – refacerea mozaicului și a pereților interiori (din marmură, mae parte dintre ei) – îl determină pe spectactor să înțeleagă importanța detaliului. Nimic, nici măcar o vână din placa de marmură nu e la întâmplare. Toată ordinea și sobrietatea stilului art-deco sunt prinse în istoria acestei clădiri cu adevărat emblematice.

Un documentar foarte bine realizat, dens în informații și util nu doar specialiștilor, cât mai ales celor care-și doresc să înțeleagă ceva cu privire la specificul arhitectonic al unui oraș. O dovadă că istoria se poate învăța și cu ajutorul unor astfel de microcercetări, care devin și exerciții de stil pentru cineaști.