Fericire. Stereotip

„Fericiți cei iubiți și cei iubitori/ și cei care se pot lipsi de iubire./ Fericiți cei fericiți.” Jorge Luis Borges

„E fericit cu prietenii lui, și-a inventat o existență în afara lucrurilor reale și a îndatoririlor pe care le are restul lumii.” Yasmina Reza

Titlul acestei cărți semnate de George C. Dumitru m-a trimis prima dată la Jorge Luis Borges, la fragmentul care apare ca motto al volumului Yasminei Reza, Fericiți cei fericiți.

Fericire este un cuvânt căruia i se atribuie multe sensuri, mai cu seamă într-o vreme când lumea are această preocupare, de a deveni fericită, repede și cu orice preț, accesând o pseudometafizică la îndemână. Mediocri sau inteligenți, săraci sau parveniți, locuitori ai centrului sau ai periferiei, toți oamenii vor să fie fericiți. Este singurul statut social dezirabil, afișat pe rețelele de socializare, surprins în fotografii, devenit subiect de conversații mondene.

Filosofic vorbind, este greu de găsit un răspuns concret unei întrebări existențiale. Întrebarea în sine se articulează din mai multe întrebări, pe care le regăsim în gândurile personajelor. Nu știm exact cum arată aceste personaje cu portrete abia schițate, știm destul de mult despre cum gândesc:

Ce este fericirea? Dacă ar apărea fericirea asta, ai putea să o descrii, să spui cum arată?

Ce te poate face fericit?

Fericirea altuia devine un model, e un stimul pentru ceilalți?

E fericirea un proiect, un proces, un construct social?

E de ajuns să obții ceea ce crezi că-ți lipsește pentru a fi fericit?

Ai văzut oameni (români) fericiți?

Are nevoie fericirea ta de validare? Sau cu reformulare: Contează dacă cei din jur cred despre tine că ești fericit?

Cât ține fericirea? Este permanentă sau temporară?

Dacă ai fi pe deplin fericit (și aici e o nuanță, cantitativă), ai mai avea subiect de discuție?

Eroii acestor proze sunt oameni obișnuiți, pentru care fericirea capătă o formă. Fericirea se exprimă în obiective care pot fi bifate. Figurează în agenda personală. Fericirea nu mai este deloc o abstracțiune, se dovedește incredibil de concretă. Oamenii sunt pragmatici. A fi fericit înseamnă:

Să nu fii concediat.

Să poți plăti ratele la bancă, să ai casa și familia ta fără să mai trebuiască să faci compromisuri insalubre.

Să ai un șef care să te simpatizeze și în „barca” lui să fii la adăpost de schimbările din firmă.

Să îți întâlnești jumătatea (las aici stereotipia, de vreme ce există în realitate).

Să te înțelegi cu propriul nepot în limba română.

Să fii lăsat să te joci cât vrei pe calculator.

La fericire poți să visezi, așa cum visezi la întoarcerea definitivă acasă, din Dubai, unde ai tot confortul pe care ți-l permiți, dar nu mai ai identitate, nici familie. Cu propriul copil nu mai vorbești românește. Ar fi bine să te poți întoarce de unde ai plecat:

„Va veni vremea când Irina nu va mai fi bolnavă și David va crește și el și se va elibera de ei și va putea lua avionul fără nici cel mai mic regret și va ateriza pe Otopeni și va închiria altă mașină, mică și ușoară, nu ca asta de acum, și va conduce ușurat până în satul natal ca să privească atent în stânga și în dreapta cu ochi avizi etc. Și-apoi va face stânga și se va BUCURA de asfaltul străzii și va MÂNGĂIA într-un final apa lacului în care se scăldase de atâtea ori.” (p. 51)

Ironia se strecoară printre rânduri, subminând puterea pe care stereotipiile o exercită asupra cititorilor amatori de psihologie aplicată, fericirea în câțiva pași. În teorie, lucrurile funcționează. În practică, deloc. Iluziile substituie însă ridicol realitatea. Interesantă este contaminarea frazei din monologul personajului cu termeni din discursul în trend al promotorilor entuziaști de wellbeing:

„Apoi a închis și probabil că maică-sa începuse să plângă, dar ce să-i facă, maică-sa nu înțelege că fericirea e în altă parte, nu în goana după carieră și bani. Ci mai degrabă în lucrurile mici, în zâmbetul copilului ei, în bucuria de a face o friptură în sos de vin pentru Victor, în mulțumirea din ochii lui, în timp ce mestecă și înghite, în soarele de dimineață, tăios și rece și revigorant, în traficul din oraș, în timp ce își lasă copilul la școală, da, chiar și în traficul din oraș în timp ce își lasă copilul la școală se poate găsi bucurie, nu trebuie decât să o cauți, de fapt, nici măcar atât, ci doar să o primești, ea este acolo, la îndemână, deschide-ți inima și lasă-te în voia ei, ascultă-ți emisiunea favorită la radio, ascultă-ți copilul cum te întreabă, caraghios și haios, lucruri importante, ascultă orașul cum freamătă și compătimește-i pe toți cei care, încruntați, grăbiți, nerăbdători, claxonează furioși în disperarea de a nu întârzia la muncă, ce bine că ea nu trebuie să întârzie la muncă!” (pp.167-168)

Pentru aceste personaje create după tipar veridic, fericirea e ca un aliment indigest. Se consumă în doze mici. Altfel, fericirea e insuportabilă. Și plictisitoare. Sigur, aș fi putut spune la fel de simplu (și clișeic) că fericirea e o gară în care trenul Orient Express nu oprește niciodată.

Pe Facebook, fericirea este prinsă în fotografiile cu hashtag:

„Era cald afară, stăteau la terasă, la umbra copacilor, și copiii alergau prin jurul lor și mai apoi la locul de joacă amenajat lângă restaurant, și ce bine că exista așa ceva, ca să poată și părinții să răsufle în timp ce copiii se joacă, ce poate fi mai idilic de atât, ce poate fi mai relaxant și mai frumos de atât? Le-a făcut o poză, i-a prins cum se dădeau pe tobogan, toți deodată, formând un fel de trenuleț uman, și a postat-o direct pe Facebook, hashtag bestfriends, hashtag partymood, hashtag goodvibes, și s-a distrat când a văzut poza Juliei în feedul ei, similară, dar din alt unghi, gând la gând.” (pp. 177-178)

Gândurile generează un spațiu al lor, din păcate de multe ori afectat de confuzie și de mediocritate. Timpul fiecărui personaj trece în ritmul gândurilor lăsate să construiască sau să completeze scenarii. Cititorul are acces la acest peisaj interior, dându-i-se privilegiul unui mind reader.

Educația este în volum o temă generală. În proza Cercul vicios, un elev este agresat de colegii săi. Înregistrarea scenei în care Tudor îi dă brânci pe scări băiatului aflat în cârje nu trezește nicio reacție în conștiința tinerei mame, avocat de profesie. Școala este amenințată cu un proces, – imaginile de pe holul școlii particulare ar crea elevului agresor prejudicii morale și psihologice. Părinții preiau frustrările, complexele și problemele propriilor copii, pe care îi apără în pofida evidenței. Profesorul diriginte, cel care a trimis mail-ul de înștiințare, nu găsește nici tonul, nici argumentele necesare stabilirii adevărului. Victima însăși face pace cu abuzatorul, trecând sub tăcere faptele. Statutul școlii dependente de încasarea taxelor este afectat. Misiunea profesorului, cu toate bunele sale intenții, este imposibilă. Dialogul dintre mamă și copil se reduce la „niște sunete fără consistență”. Copilul mimează perfect ascultarea, iar mama nu este atentă, pentru că nu este interesată de comunicare reală:

„Când mami a coborât în living, el ajunsese deja acasă, deschisese deja Brawls pe tabletă și îl avea deja în telefon pe WhatsApp call pe Andrei, cu care făcea echipă, cu el și încă doi prieteni din cartier. Așa că erau patru în total să prindă la înghesuială și să distrugă bazele celorlalți, să acumuleze puncte și levelup-uri, că numai așa puteau primi megaboxuri. Și nu din aia cum primise el, fără niciun character nou, doar cu niște amărâte de powerpoints. Cu care, bine, avea ce face, dar parcă își dorea și un character nou, cu care să se laude și el, acum nu se lăuda decât enervantul de Andrei cu characterul lui nou, cu care uite cum joacă, uite cum trage, uite cât damage face, și el trebuie să fie atent să nu le cucerească proștii ăilalți baza, trebuie doar să mai reziste câteva minute și lupta se va sfârși în favoarea lor și ei vor câștiga, și mami: Hei, iubit, nu știam că ai ajuns acasă. Ești bine, iubit? Apoi mami a continuat, dar el n-a auzit mare lucru, adică ceva ajunsese la el, niște sunete fără consistență cărora nu le dăduse atenție, gândise Well, e probabil mami, mai întreabă ceva, dar baza trebuia apărată, așa că mami să-l lase, iar când mami a insistat cu întrebările ei, s-a gândit totuși să dea din cap și să ridice mâna cu degetul mare în sus, da la tot, zicea, da la orice zice mami.” (pp. 30-31)

Schimbarea managerului strecoară în mintea subordonatului posibilitatea de a ocupa poziția supremă, sminteala, ironic, una dintre formele fericirii:

„Asta să fie Puterea? O cădere nesfârșită în gol?” (p. 105)

„S-a văzut în noul său birou, lăfăindu-se pe scaun, fără niciun alt coleg în jur. Da, dom’ne. Așa, dom’ne. Să nu mai audă tusea seacă a vreunuia, mormăielile altuia, să nu mai vadă gesturile de scobire în nas ale niciunuia. Da, dom’ne. El singur în spatele monitorului, lucrând relaxat la RR, în timp ce noul Ăl Mare îl apreciază din vârful piramidei. Bine, nu chiar din vârf-vârf, că mai e și Ăl Adevărat. Dar ce treabă ar avea el cu dânsul? Niciuna.” (p. 97)

Ne putem întreba spre ce zonă merge opțiunea obișnuită când este vorba despre problema fericirii, spre valorile materiale sau spre valorile spiritual?! Până la final, constatăm că e important să visezi la acel ceva sau cineva care te poate face fericit. N-ar strica însă ca ținta să fie așezată mai sus, să nu fie chiar la nivelul oglinzii retrovizoare.

George C. Dumitru scrie proză cu siguranța unui observator social și cu finețea unui psiholog, depășind derizoriul și creând o cale de acces la maladiile spiritului – să preluăm pentru frumusețea ei sintagma lui C. Noica. Filosoful e resemnat, aspirațiile nu sunt prea înalte, valorile sunt incerte, oamenii sunt prinși între a fi și a părea. Odată începută povestea, trebuie să fii pregătit de orice, ca în viață. Cât despre fericire, dacă fericirea este un loc, personajele acestei cărți n-au fost acolo ca să poată rosti: Et in Arcadia ego!

Despre autor găsim câteva informații în prezentarea editurii:

George C. Dumitru (n. 1978) este prozator, absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, ASE București, fondator al companiei de tehnologie DirectVision. A debutat editorial, după mai multe apariții în publicații și antologii (Respiro, 2003; Orașul, 2016), cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat Mișcarea de rezistență (roman, 2013), Sub mâinile mele (povestiri, 2014), Tenebre (povestiri, 2017), …și toate zilele de azi (roman, 2021). Povestirea sa „Opulență” a fost tradusă în italiană și inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?, apărută la Caravan Edizioni în 2010.

Las mai jos alte fragmente:

„Matei era educat corespunzător și ce se întâmplase fusese un eveniment izolat, mai ales că nu se bătuse singur, iar unde sunt doi, vina este împărțită, și asta îi va spune și lui Victor când va veni acasă, dacă va deschide discuția, că fusese o prostie, s-au luat unul după altul, copiii în grup își schimbă comportamentul, așa funcționează grupul social, te modelează fără voia ta. Și să stea liniștit Victor, ea știe acum ce are de făcut ca să nu se mai întâmple, căci a cumpărat un curs online de parenting și comunicare nonviolentă și este convinsă că va învăța multe de acolo și că educația lui Matei va fi și mai corespunzătoare.” (p. 176)

„Să fie el fericit și Ramonica fericită și căsuța lor să crească din zi în zi, cărămidă cu cărămidă, până s-o înălța falnică și largă și luminoasă. Și ei vor scăpa de mizeria orașului, de blocul ăla de căcat, de apartamentul mic, înghesuit și friguros pe care au dat o grămadă de bani doar pentru că e în centru. Și poate o să vrea Ramonica până la urmă copilaș, după ce se mută și au curte și tot, că el fără copilaș nu e om. A refăcut calculele. I-a dat la fel: dacă și-ar mări Barosanu investițiile măcar cu zece la sută, ar termina casa în toamnă. Zece la sută, boss. La banii lui, e nimic. Dar uneori ăștia sunt zgârciți, altfel n-ar fi jmekeri. S-a prins de șmecherie: cu cât ai mai mulți bani, cu atât îi dai mai greu. Muncă de convingere, frate.” (p. 133)

„Nu știe ce să facă. Nu știe cum să comunice cu băiatul, habar nu are ce să-i zică, cum să-l facă atent la el. Stă pe marginea patului și se joacă pe telefon, nu reacționează la nimic. Oare o fi sănătos la cap băiatul? Când l-a văzut intrând în curte cu părinții lui, el, bunică-su s-a repezit să-l ia în brațe, dar băiatul s-a retras brusc în spatele maică-si și l-a privit mirat, aproape speriat. Să fie bolnav? El a zis în loc de Salut un Ce mai faci, măi tată? Snoaba s-a prefăcut că-i pare bine că îl vede și apoi a zis către băiat faza cu bunicul, apoi s-a grăbit să adauge Granpa, măi, granpa. El i-a zis să-l ia ușor, David nu știe românește și de-aia nu se simte în elementul său…” (p. 54)

Fericire de George C. Dumitru