Nimeni nu-l oprește pe Don Carlo

„La aeroport te aştepta un om cu numele tău scris pe o foaie albă, imediat după zona de recuperare a bagajelor. Se uita pe rând la fiecare persoană, în încercarea de a ghici faţa care corespundea numelui indicat pe hârtie.” Andrea Bajani

„Restul zilei stăm la plajă. Unul lângă altul. Sau în mare și facem pluta. Soarele bate cu putere peste burțile noastre și eu plutesc lângă tata. N-am fost niciodată așa ușor…” (p. 115)

Carlo are idei și are farmec. Este spontan. Când vine controlorul, băiatul are noroc cu un câine care, sub fotoliul vagonului, tocmai făcea bucățele un bilet mai vechi. A dat imediat vina pe el (i-a cerut voie cățelului, întâi!). A avut un bilet (minciună), dar cățelul i l-a ros. Ilaritatea e generală. Puștiul, care nu are mai mult de zece ani, deși pare de doisprezece fiindcă este grăsuț, le devine dintr-odată simpatic tuturor celor din tren. Scena pare caragialescă, o cunoaștem. Se petrece în tren:

„—Ajută-mă, câine! șoptesc eu.

Dar câinele înghite bucata de pizza și trece din nou la mestecat biletul vechi. Controlorul a terminat cu bărbatul de vizavi.

— Bună ziua, biletul, vă rog!

Ies imediat de sub masă și mă pun drept în fața controlorului. Cravata îmi stă strâmb și cămașa elegantă mi se lipește de burtoiul plin cu mozarella. În jurul buricului, aproape că s-a făcut transparentă de la transpirație. Dacă controlorul mă trimite înapoi, ăia de la securitate mă vor duce de la gară direct la mama. Și-atunci nu mai ajung la tata niciodată.

— Tinere, biletul!

— L-a mâncat câinele! zic eu dintr-odată.

Sau n-am zis așa ceva? Controlorul se apleacă de parcă n-ar fi înțeles bine. L-a mâncat câinele.

— Nu e vine mea, mai spun o dată, arătând cu degetul sub masă.

Controlorul se lasă ușor jos și mă uit și eu odată cu el: din vechiul bilet n-au mai rămas decât resturi umede pe podea, și câteva fragmente atârnă de botul câinelui.

— N-are nimic…, spune controlorul.

Femeia din spatele meu se întoarce și-și trage imediat câinele de lesă.

— Ce-ai mai făcut, Rudi?! îl ceartă ea.

— A mâncat biletul tânărului! spune controlorul și începe să râdă.

Acum toți ceilalți călători se întorc spre mine.

Femeia îl apucă pe Rudi de ceafă și-i scoate câteva bucăți de hârtie din gură. Dar nu se mai poate salva nimic. Acum toată lumea din vagonul-restaurant râde. În afară de mine și de femeie.

— N-are nimic, câinele a perforat biletul în locul meu, spune controlorul și își vede de drum râzând. (pp. 15-17)

Nimeni nu-l oprește pe Don Carlo este o carte de aventuri. Întâmplările sunt povestite cu haz și naivitate din perspectiva unui copil ai cărui părinți s-au despărțit destul de zgomotos. Lucrurile sunt și mai complicate decât de obicei pentru că părinții provin din țări (și culturi) diferite. Copilul pare să se adapteze situației, ținta lui fiind să-și readucă tatăl acasă. Este organizat, are un plan și îl urmează cu tenacitate.

„Sunt într-o altă țară! Fără pașaport. Cu un bagaj care mi-a fost percheziționat și pe care acum îl țin în brațe. Sunt frânt. Dar mă gândesc mereu la mama și la tata. La cum l-a dat afară cu noapte-n cap. Mă gândesc des la asta înainte să adorm. Mama l-a izgonit pe tata pe scară până afară. Deși ea e cât o muscă și tata cât un urs. Trei zile dup-aia n-am mai ieșit din cameră.

— Carlo, hai, vorbește cu mine! Nu sunt eu vinovată! îmi zice mama prin ușă.

M-am și întrebat cum ar putea un urs să se lase alungat de o muscă. Un urs face chestia asta când se simte mic de tot, când are ceva pe conștiință. Poate că tata n-a fost alungat, poate că doar și-a luat tălpășița. Nu înțeleg nimic din dragoste, dar știu că are multe reguli. Mama le știe pe toate. I le-a explicat tatei pe toate părțile. De la cap la coadă. Pe italo-germană și pe germano-italiană. Dar tata nu prea respectă regulile, asta e limpede. Așa că poate și-a luat tălpășița. Tot ce se poate.” (pp. 43-44)

În drumul său, puștiul trece prin multe peripeții. Este nevoit permanent să găsească soluții de rezervă, îi trebuie, așadar, vioiciunea minții. Are nevoie și de încredere nestrămutată în puterea lui de a ajunge la destinație, călătorind fără bani, fără bilet, fără să știe bine limba ținuturilor pe care le străbate. Își uită bagajul, îl recuperează, e jefuit, îl lasă pe celălalt mal, când urcă pe feribot.

„De cinci luni vreau să merg la Palermo. De cinci luni, două săptămâni și șase zile. De când a plecat tata, fiindcă mama l-a dat afară. În toiul nopții. Doar lucrurile lui mai sunt acolo, ținute în cutii prin pivniță. La început, le tot scoteam de-acolo. Carlo, nu merge așa! spunea mama.

— Când se întoarce tata? întrebam eu.

Mama se uita în tavan, căutând răspunsuri. Dar ce răspunsuri să găsești în tavan?” (p. 12)

Când se găsește în impas, adică aproape permanent, Carlo își amintește sfaturile tatălui său.

„Dacă vrei ceva, atunci trebuie să te ții de asta, Carlo. Atunci o să reușești! Nu trebuie decât să vrei! Să mergi înainte, pur și simplu! Nu te mai gândi atâta! mi-a spus tata odată, când am făcut zece ani. După care a plecat ca din pușcă. Am o fotografie cu el, chiar când pleca. Lănțișorul de aur îi flutură în urmă și poartă ochelarii de soare pe cap, ca întotdeauna.” (pp. 12-13)

Unele lucruri nu se rezolvă niciodată imediat. E un adevăr care trebuie acceptat cu seninătate. După câteva zile petrecute pe plajă, Carlo își aduce tatăl acasă, dar împăcarea finală a părinților este amânată. Carlo nu renunță la imaginea pe care o are deja despre familia ideală. Este destul de mare, a apucat să se bucure de porțiunea fericită a vieții lor împreună – tatăl nu poate lipsi din fotografie. Psihologic vorbind, copilul intră în tipologia salvatorului, însă într-o manieră foarte delicată. Nu-și judecă părinții și, exceptând câteva mici crize de personalitate, Carlo este un copil rezonabil. Înțelege că părinții nu pot rămâne împreună doar de dragul lui, e nevoie de o redescoperire de sine, de o privire proaspătă a lucrurilor și de dorința autentică de a depăși un impas.

Unele răspunsuri se află, e drept, pe cărțile poștale trimise de tată din Palermo. Bucata de carton e plină de scrisul înghesuit anume pentru a transmite cât mai mult. Carlo a citit de atât de multe ori aceste cărți poștale, încât le știe pe dinafară.

„Apoi îi povestesc cum că nu prea poți vorbi cu mama nimic despre tata, nici despre Palermo. Și că tata nu vine la Bochum, ci doar îmi trimite cărți poștale. Scrie mereu pe ele cu pixul și toate propozițiile sunt înghesuite. Tata îmi scrie o groază de lucruri pe care ar vrea să le facem împreună. Să mergem la cazinou, să mâncăm caracatiță, să pescuim noaptea pe mare, să ne plimbăm cu scuterul lui, să ne coacem la soare…

Citesc cărțile astea poștale de multe ori, chiar dacă le știu pe de rost. Aproape că aud valurile mării și simt mirosul caracatiței pe grătar și îmi imaginez o groază de detalii despre care tata nu îmi scrie. Cum stau cu tata la malul mării. Cum facem pluta în apă. Nu e nimeni în jur. Ne ies burțile din apă și stăm acolo toată ziua. Sau cum ședem pe balconul tatei și halim spaghete. După care vorbim despre cum Bochum e nimic fără tata. Și că trebuie s-o păcălim pe mama să vină la Palermo, dacă nu reușim altcumva. Îl aud pe tata râzând cu râsul lui gros. O păcălim pe mama să vină la Palermo, asta e, Carlo! Cu soare, plajă și spaghete.” (p. 38)

Carlo e un copil vesel. Este trist, dar nu e depresiv. Părinții i-au transmis firea senină, râsul sănătos, energia. În latura lui dramatică, Nimeni nu-l oprește pe Don Carlo îmi amintește de alt roman care tratează tema destrămării familiei, De vei lua aminte la greșeli de Andrea Bajani. Diferența importantă vine exact din felul în care adulții știu sau nu să își țină, în ciuda distanțelor, copiii aproape, pentru ca aceștia să nu intre în mecanismul complicat al depresiei.

O vorbă zice că nu ai voie să arzi podurile în urma ta, nu se știe de câte ori va fi nevoie să te întorci pe același drum. În acest caz, podul din urmă trebuie să rămână întreg, fiindcă de copii nu te desparți niciodată. În romanul lui Oliver Scherz accentul nu cade pe traumă, ci pe înțelepciunea unui copil care-și înțelege părinții și îi iubește atât de mult, încât le acceptă defectele și le trece cu vederea – egoismul și vanitatea joacă un rol important în disputa dintre adulți, în momentul separării.

Ce pot copiii și adulții au uitat: că dorințele trebuie împlinite, nu amânate. Don Pierro, prietenul tatălui său, stabilit în Bochum, nu a văzut marea, cu toate că o visează. Femeia din tren a așteptat să împlinească 80 de ani ca să plece în căutarea bărbatului iubit, despre care nici nu știe dacă mai trăiește. Nu e cazul lui Carlo, un copil care pornește imediat în călătorie. Traducerea lui Iulian Bocai contribuie la farmecul cărții.

Nimeni nu-l oprește pe Don Carlo de Oliver Scherz