Povestea Ástei. „Departe” ca adverb sublim

„Uneori, același drum pare a duce și la fericire, și la suferință – dar în rest e totul bine, nu?” Jón Kalman Stefánsson

Un om privește cerul, întins fiind pe trotuar. O femeie se apleacă asupra lui și îl ascultă. Clipa asta se prelungește atât de mult, încât în ea încape viața însăși, pe care omul o povestește în islandeză. Femeia nu știe decât norvegiană, dar ce era de înțeles a înțeles:

„E imposibil să trăiești fără să faci prostii.”

Tatăl Ástei își amintește, privind cerul, cum a primit fetița, înainte de a se naște, un nume ales dintr-o carte care le-a plăcut amândurora, și lui, și Helgei. Narațiunea crește arborescent și se complică până la confuzia planurilor și a poveștilor. Lucrurile sunt lămurite din când în când, în mici secvențe recapitulative, senzația fiind că scriitorul însuși e preocupat de punerea în ordine a propriilor fișe de lucru, romanul scriindu-se sub ochii cititorului într-un birou cu toate sertarele deschise. Poetica romanului este lăsată la vedere.

Personajele seamănă între ele, ca structură și filiație, sunt pasionale, iubesc și urăsc în același timp, studiază, scriu, citesc, îngrijesc animalele și nu-i abandonează pe cei cu mințile rătăcite, încearcă să fie copii și părinți buni. Privesc aurora boreală și suportă vântul aspru al ținuturilor pustii.

În Povestea Ástei apare și Scriitorul, un personaj care scrie pentru că nu poate trăi altfel. Personajul secundar trece în prim-plan. Nu Ásta, cea din titlu (copilul, adolescenta, femeia, mama), ci Scriitorul atrage atenția prin ezitările sale, prin greșelile mărturisite și neregretate, prin alegerile făcute în privința scrierii romanului:

„Cu aproape un an în urmă și-a dat demisia din postul comod pe care îl avea la bibliotecă. Doar fiindcă se trezise cu un roman în cap, cum i-a explicat lui Sigvaldi când l-a sunat să-l anunțe despre hotărârea pe care o luase. Romanul ăsta era ca o tumoare pe creier, până la urmă avea să-nnebunească dacă nu-i acorda toată atenția, deci era o chestiune de viață și de moarte să scape de el. Să-l scrie ca să și-l scoată din cap. Să scrii înseamnă să te iei la trântă cu moartea.” (p. 80)

Scriitorul spune, în discuțiile cu fratele său, cam tot ce se cere spus despre un dar primit, imposibil de refuzat. Scriitorul își amintește, la sfârșitul vieții, un episod din copilărie, o secvență pe care o evocă într-o zi ploioasă – ploaia e ca plânsul. Copiii sunt martori la durerea tatălui lor, casa e plină de suferință, iar copilul mai mare își ia în brațe fratele mai mic și îl alină, îi spune ce are nevoie să audă ca să se liniștească. Ei doi vor fi împreună mereu. Secvența cuprinde și o definiție a literaturii care face concurență vieții:

„Îmi amintesc lucruri care nu s-au întâmplat, zici tu. Atunci, ce s-a întâmplat de-adevăratelea și ce n-a avut loc niciodată – aici apare îndoiala! Eu sunt scriitor, nu pot să fac nimic să nu mai fiu, chiar dacă uneori, și-aici o să fii uimit, aș da o căruță de bani și mâna dreaptă doar ca să scap de darul ăsta. Numai că e pur și simplu o aptitudine de-a noastră, sau o nefericire, să vedem uneori ce e ascuns ori ce unii se străduiesc să ascundă. Sunt un om ca oricare altul când lucrez la bibliotecă, mă rog, cât am avut înțelepciunea să țin de postul ăla, sau când merg la cumpărături, un simplu cetățean în societate la fel de naiv ca alții, care înghite toate iluziile cu care ne hrănesc politicienii și grupurile de interese, un sclav pe galeră care nu pune nimic la îndoială, cufundat în măruntaiele fregatei care sunt forțele pieței.

Dar când încep să scriu e altceva. Atunci se schimbă totul! Scrisul eliberează ceva din mine. Poate sună ciudat, dar, când scriu, devin mai mare decât sunt. Da, mă transform într-o coardă sensibilă care vibrează între ce e la vedere și ce e ascuns. Există două lumi, frățioare, cel puțin două. Pe de-o partea cea pe care o vedem toți, despre care citești în ziare, ce se spune cu voce tare – și, pe de alta, o lume ascunsă. Toate lucrurile pe care nu le spunem, pe care le trecem sub tăcere sau pe care nu vrem să le recunoaștem. Acolo sunt toate fricile noastre. Și toate speranțe neîmplinite sau ceea ce n-am avut puterea să obținem. Tu numești lumea asta literatură și crezi că e pură invenție. Foarte bine. Dar, vrei, nu vrei, nenorocita ăsta de literatură e câteodată singura care poate să prezinte viața așa cum e ea cu adevărat.” (pp. 140-141)

Scriitorul este un personaj exotic. Prezența lui poate fi interesantă pentru turiști. Măcar prezența, dacă opera e greu de citit (greu de găsit), trebuie exploatată comercial. Nu se poate trăi din scris, fiindcă meseria de scriitor nu există sau e greu de conceput că există. Se presupune că în afară de scris autorii găsesc ceva lucrativ, o sursă de venit, deși realitatea e că nu mai încape nimic în lumea asta a literaturii, altfel considerată fără limite. Scrisul cere totul, nu se lasă împărțit cu alte preocupări:

„Dar e grozav! Vreau să zic, să avem un scriitor aici la noi. Turiștii au să fie foarte încântați. Pentru mulți străini care vin la Strönd, Islanda e înainte de toate țara aurorei boreale, a naturii, a literaturii și a papagalului-de-mare. Și a lui Björk, evident. Dar fiindcă nu pot să le-o aduc pe Björk și nici papagali-de-mare n-am, nu-i rău să fie aici un scriitor, e clar mai bun decât o cadă cu apă caldă sau o ploaie de stele căzătoare! Aș putea să cresc fără probleme prețurile cu zece la sută numai fiindcă ești dumneata aici. Ai ceva cărți traduse? De unde aș putea să le cumpăr? Le spun că scrii o carte despre Islanda și despre câmpurile astea de lavă. Da, și despre mare, clar, și despre pescuitul cu barca. O să rămână cu gura căscată! Dar, în afară de asta, dumneata cu ce te ocupi?” (p. 71)

Văzut din perspectiva omului obișnuit, care are visuri mărunte, relativ simplu de dus până la capăt, scriitorul este un marginal. Criteriile obișnuite ale judecății sociale nu sunt atinse. Scriitorul nu reușește, în ochii celorlalți, să aibă mari realizări, dimpotrivă, eșuează în toate planurile. Sigur, ironia se strecoară dureros în portretul acesta nedrept și descurajant pe care-l capătă Autorul. El nu se plânge, fiindcă ce are (și are imaginația fără limite) îi ajunge cu asupră de măsură:

„La cincizeci și patru de ani nu și-a terminat școala, e de meserie poet, dar n-a publicat decât șase volume subțirele pe care le-au citit prea puțini, n-are nici copii, stă într-un apartament cu trei camere dintr-un oraș-port norvegian unde are puțini prieteni, e mereu în criză de bani, mai câștigă ceva din traduceri, dar a lăsat toate slujbele sigure pe care le-a avut în numele literaturii și al incertitudinii care vine cu ea, soția e obligată să muncească în weekenduri ca să se descurce.” (p. 85)

Textul este așezat ingenios în matricea unui joc. Descrierea amplă creează impresia unui set de instantanee care vorbesc de la sine despre cât de repede trece timpul. Apoi, fiecare imagine construită este deconstruită, ca și cum timpul ar fi dat înapoi și s-ar putea reveni la momentul prim al tuturor lucrurilor. Tot ce s-a clădit dispare, n-aș spune treptat, cum e firesc în orice proces ce implică durată, impresia este că totul se petrece brusc. Viața, așa cum a fost cândva, se pierde. Rămân puține mărturii din lumile pierdute. Un timp, obiectele mențin iluzia existenței, dar și obiectele se risipesc, infidele. Obiectele continuă să fie prezente și după dispariția celor care le-au adunat anume pentru decorul familiei lor:

„Îți dai seama, dragul meu frate, copilăria, adolescența noastră la Reykjavík, viața pe stradă, râsetele din apartamentul de alături, copiii care se jucau pe trotuar, pisica aia care torcea liniștită pe genunchii unei bătrâne, rufele fluturând în vânt, întinse pe sfoară într-o curte din spate, pe Vesturgata, toate lucrurile astea care existau și care umpleau lumea, care o alcătuiau bucată cu bucată, toate au dispărut pe vecie. Toate s-au șters. Toate zgomotele au încetat. Ca și cum nicio pisică n-ar fi tors vreodată, ca și cum niciun copil n-ar fi țipat de bucurie, ca și cum nimeni n-ar fi râs în apartamentul de alături, totul s-a șters. În afară de niște fotografii alb-negru, de niște scrisori care se-ngălbenesc și apoi se pierd, de niște amintiri care pălesc și după aceea pier cu totul.” (p. 83)

Comunitatea știe aproape totul. Ochii și urechile veghează dincolo de ziduri viața semenilor. Un bărbat observă destul de repede că bătrâna doică nu a ieșit din casă câteva zile. E semn că i s-a întâmplat ceva. Oamenii se observă unii pe ceilalți mai mult din lipsă de ocupație și din obișnuință. În toate casele există, real sau metaforic, un binoclu care aduce departele aproape și permite accesul la informații noi. Se știe cam tot, cine vine, cine pleacă, cine iubește pe cine.

Există în Povestea Ástei un episod neobișnuit referitor la adolescenții cu probleme de comportament, trimiși „la țară”, de fapt în ținuturi izolate, fără telefon sau internet, pentru reeducare. Sunt despărțiți de familie și de prieteni. Decizia aparține autorităților. Tinerii sunt obligați să muncească în condiții aspre, trăiesc ca la fermă, se adaptează unui mediu ostil. Este și cazul Ástei. Perioada de coșmar îi aduce însă și gustul paradisului, ajutând-o să înțeleagă mai bine ideea de armonie. Fiindcă este foarte nefericită – moștenește, practic, acest gust al nefericirii de la mama ei -, Ásta are nevoie de iubire și o găsește sub forma ideală, a simplității originare.

Ásta este un personaj-pretext pentru a reconstitui o istorie de familie, complicată de evenimente istorice și de întorsături dramatice ale vieții. Dincolo de desenul nu prea clar al narațiunii, romanul este interesant prin autenticitate. Scrisorile Ástei, deși adresate, își transgresează receptorul. Par, mai întâi, niște rânduri scrise pentru sine, o căutare a echilibrului, apoi simți că devin documente ale intimității, pătrundere acceptată necondiționat în spațiul personal. Condiția accesului la intimitatea altcuiva, dacă ar fi să fixăm o asemenea barieră, este aceea a sensibilității elementare, în absența căreia comunicarea autentică nu se realizează.

Mici secvențe poetice inserate în plină poveste atrag imediat atenția, provocând o mutație a perspectivei și a registrului de lectură. Procedeul acesta de intergen dictează ritmul eufonic al textului. Constatările generale sunt exprimate metaforic, succint, contrastând cu planul amplu al cărții. Fraza este lucrată cu atenție, construită în jurul unui element-cheie care cere uneori, ca în poezie, comprimarea ideii, alteori, pentru claritate, solicită un spațiu mai amplu:

„Prima nefericire

E mai ușor să descrii lumea decât să vorbești despre tine.

A doua nefericire

Să scrii mai mult despre tine decât despre lume.

Liniște deplină

Sunt oare cuvintele îndeajuns de puternice să reînvie bucuria ce s-a dus – să creeze un sens nou când totul a pierit? Nu, trebuie să încerci mai mult. Dar în vest e o liniște deplină.” (p. 164)

„femeia înțelese, poate pentru că citise mult, cititul deschide atâtea spații înăuntrul oamenilor.” (p. 49)

„Trebuie să înțelegi că versiunea ta despre lume nu e neapărat aia corectă.” (p. 142)

Meditație asupra clipei care trece nedrept chiar în timp ce stai de vorbă cu cineva drag, simpla constatare ca semn de luciditate:

„Ce nedreptate că s-a golit sticlă asta. Că paharele de golesc, că frazele se termină, că lumina zilei piere, că visurile se destramă. Că săruturile nu țin o veșnicie, că trebuie să murim, că trebuie să ne părăsească și câinii, și pisicile, vecinii, soții, copiii, nepoții; și că, oricum ți-ai trăi ziua, se termină mereu în noapte. (p. 142)

Povestea Ástei adună mai multe povești de familie, într-o derutantă (și poetică) punere împreună a scenelor semnificative din viață – momentele care rămân în memorie pentru că sunt legate de o stare. Temele cărții lui Jón Kalman Stefánsson sunt diverse, totuși cea mai importantă mi se pare imaginea familiei atinse de trecerea timpului. Oamenii nu îi iartă ușor pe cei dragi, nu le iartă trădarea, iubirea abandonată, visurile ratate, alegerile făcute sub presiune, anii irosiți.

Găsim câteva informații despre autor în prezentarea editurii:

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani, s-a născut la Reykjavík în 1963. La doisprezece ani s-a mutat în vestul ţării, unde a lucrat pe rând la o fabrică de procesare a peştelui, la un abator, în construcții şi la aeroportul din Keflavík. În 1986, după ce a absolvit liceul, s-a întors în capitală şi s-a înscris la universitate, unde a urmat cursuri de literatură o vreme, fiind totodată profesor de liceu şi colaborând la cotidianul Morgunblaðið. A debutat ca scriitor în 1988, publicând consecutiv trei volume de poezie, iar din 1996 au urmat numeroase romane, printre care Sumarljós og svo kemur nóttin (2005; „Lumina de vară, apoi se lasă noaptea” – Premiul Literar Islandez pentru proză), Himnaríki og helvíti (2007; Între cer şi pământ – Premiul P.O. Enquist) şi Fiskarnir hafa enga fætur (2013; „Peştii n-au picioare” – Premiul revistei Lire pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize). La Editura Polirom au apărut Între cer şi pământ (2014), Tristeţea îngerilor (2016) şi Inima omului (2018), trilogia care l-a făcut cunoscut în toată lumea. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi, iar Povestea Ástei a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie, în 2017, şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez, dar şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză.

Las mai jos alte fragmente:

„Un hohot de râs are o grămadă de vitamine. E echivalentul a multe linguri de ulei din ficat de cod.” (p.109)

„Nimeni n-are nume în împărăția morții, de asta nimeni nu poate fi strigat să vină înapoi.” (p. 155)

„N-ai cum să spui o poveste fără să rătăcești, fără s-o iei pe alt drum, să mergi doar înainte, fără să te întorci, și nu o dată, cel puțin de două ori – fiindcă trăim, în același timp, în toate timpurile. Am început prin a spune povestea Helgăi și a lui Sigvaldi, când erau tineri, fericiți și aveau o masă solidă de bucătărie. Dar apoi s-a întâmplat ceva. Extratereștrii au uitat s-o deconecteze pe Helga. Și acum se apropie sfârșitul. Fiindcă tot ce începe într-o zi trebuie să se sfârșească în alta – de-asta una dintre cele șase coarde ale viețiie țesută din amărăciune. Adio, splendidă nefericire.” (p. 431)

„Unii cred că lumea e mai frumoasă când plouă, alții spun că plânge cerul și asta-i întristează. Cine are dreptate, cine greșește? Dar, înainte de toate, trebuie, bineînțeles, să fiți recunoscători că sunteți acolo unul pentru altul, că nu locuiți prea departe, n-are toată lumea norocul ăsta și sunteți niște proști de neiertat că nu profitați mai des. Aveți impresia că viața-i nesfârșită și că poți să lași totul pe mâine. Dar câteodată nu mai există mâine.” (p. 143)

„E trist cât de greu mi se pare să spun o vorbă bună, cu miez, oamenilor la care țin: îmi fac griji pentru tine, mi-e dor de tine, te iubesc. În loc de asta, zic: ce mai faci, ar fi frumos să bem o bere împreună de Crăciun, ai citit ultimul roman al lui Amos Oz, ai ascultat studiile lui Philip Glass în interpretarea lui Víkingur Heiðar Ólafsson, nu uita să dormi cu fereastra întredeschisă.” (p. 156)

„Una dintre caracteristicile epocii noastre e ușurința cu care poți să găsești oameni. Să iei legătura cu ei. Există tot mai puține locuri pe pământ în care să nu fie semnal. Aproape că nu mai găsești hotel sau pensiune care să n-aibă internet și de fiecare dată când deschizi telefonul ești localizat. Probabil n-a fost niciodată mai complicat să dispari de tot, să te izolezi de lume, lumea se ține după tine și în locurile cele mai îndepărtate. Singurul refugiu care mai rămâne e fața nevăzută a lunii. Oare acolo ești? Altfel de ce nu pot să te găsesc?” (p. 113)

„Oricum, când am ajuns în aeroport, în zori, uitasem unde mă duc. Fugarul se gândește mai mult la locul din care fuge decât la cel spre care se îndreaptă.” (p. 114)

„nu poți să fii stăpân pe tine tot timpul, sunt lucruri pe care n-ai cum să le controlezi, uneori iubirea e mai puternică decât noi. Iubirea trece ușor peste voință, de parcă voința nici n-ar exista.” (p. 101)

„Dacă te târăști nu mai vezi linia orizontului.” (p. 91)

„Aici nu te așteaptă decât o viață de chin, nu vezi decât oceanul nesfârșit și munții care întețesc vântul și-l preschimbă în furtună. Câteodată însă, în unele zile, în unele seri și în unele nopți, locurile astea sunt așa de frumoase, de parcă Dumnezeu coboară din cer să încheie legământ cu oamenii și animalele. Dar acest câteodată nu e de ajuns pentru toată viața. Câteodată pot să te sărut, câteodată pot să te îmbrățișez, câteodată pot să dorm ascultându-ți răsuflarea, câteodată mă trezesc auzindu-te cum îmi șoptește numele. Câteodată e la fel ca rareori. Câteodată nu înseamnă des, ci doar din când în când. Câteodată vrea să spună că o să treacă mult timp până dată viitoare, deci ești condamnată să fii nefericiți. Și zidurile o să se prăbușească peste viața ta.” (p. 58)

„Îi zâmbise și ea, sunt oameni care zâmbesc ca să nu plângă, e asta o calitate sau o nefericire, fiecare cu părerea lui.” (p. 47)

„Când îți dorești foarte tare ceva, așteptarea până a doua zi, până săptămâna ori luna următoare e fără de sfârșit, viața începe să pară până la urmă încremenită, ca un dinozaur care clipește cu mare greutate.” (p.15)

„Ce lucru minunat că avem darul să zâmbim, nu s-ar putea trăi pe planeta asta fără el.” (p. 21)

„Da, zilele acelea au fost probabil printre cele mai frumoase din viața ei, cel puțin din momentul în care copilăria i se sfârșise brutal în toamna când avea cincisprezece ani. Unii oameni își amintesc exact ziua, ora, chiar minutul, clipa în care li s-a sfârșit copilăria, și rareori e o întâmplare fericită. Cei a căror copilărie se îndepărtează atât de încet, încât pare să nu dispară niciodată cu totul sunt cu siguranță mai norocoși, continuă să poarte în adâncul lor copilul care au fost.” (p. 49)