Insulele iertării

„Doar că ea era capabilă să facă mai mult. Era absolut convinsă. Și va continua să caute, și într-o bună zi va descoperi Lucrul care o va face excepțională în ochii lumii.” Rose Tremain

Romanul lui Rose Tremain merită citit până la capăt, mai ales dacă cititorul a ajuns la secvența testamentului. O mătușă sofisticată își lasă averea unei nepoate care îi este ca o fiică, alegere perfect previzibilă. Chiar și o persoană independentă cum este Jane simte „un firicel de fericire”, la gândul că averea primită pe neașteptate (moartea mătușii survine brusc) îi va aduce și mai multă libertate, un statut confortabil și posibilitatea de a lua decizii fără a simți presiuni financiare.

Întâi vorbesc avocații:

„— Este dispoziția mea de ultimă și netăgăduită voință ca locuința mea, casa de pe Tite Street nr. 2, dimpreună cu restul averii mele, cuprinzând investițiile monetare, mobilier, alte bunuri, îmbrăcăminte și bijuterii, să revină în totalitate preaiubitei mele nepoate, domnișoara Jane Elizabeth Adeane, iar dragul meu prieten domnul Ashton Roderick Sims, împreună cu respectabila firmă Dutton & Caldecott, Avocați consultanți și Avocați apărători, să acționeze ca executori în această speță, ca să se asigure că domnișoara Jane Elizabeth Adeane moștenește ceea ce i se cuvine conform acestui ultim testament al meu.

În încăpere nu se auzea nici musca. Jane își ațintise privirile asupra avocaților care îi zâmbeau. Ea auzise ceea ce tocmai fusese citit, dar nu reușea să înțeleagă pe loc dimensiunea colosală a întregului tablou. Tot ceea ce o preocupase de când murise mătușa ei era durerea pierderii ei. Nu se gândise nicio clipă la ceea ce ar fi putut fi în testamentul ei. Dacă se gândise la casă, era doar ca la un imobil valoros ce va fi întotdeauna locuit de Emmeline, chiar și în lipsa ei. Picturile ei vor atârna mereu pe pereți și vor fi stivuite în atelierul ei. Casa va răsuna întotdeauna de vocea și râsul lui Emmeline.

Acum însă, toate deveniseră ale ei! Le văzu într-un tot, cuprinzând prezența lui Emmeline, și înțelese că există o logică în legatul extraordinar, deoarece poate doar ea – care îi fusese mătușii ca un fel de fiică -, și numai ea din toată lumea putea deveni custodele moștenirii lui Emmeline, păstrându-i casa exact așa cum a fost întotdeauna și locuind în ea cu iubire.

Jane își coborî privirile la vaza cu anemone, plăcându-i zdrențuirea petalelor ce făcea ca florile să semenea cu niște pene. Știa că nu avea să uite niciodată acest detaliu, singurul, al cabinetului Dutton & Caldecott, și că momentul va fi mereu colorat de aceste flori. Și realiză surprinsă că undeva lângă inima ei fusese îngăduit un firicel de fericire.” (pp. 300-301)

Descrierea ia în considerare detaliul estetic și îi dă o valoare psihologică – vaza de anemone din cabinetul de avocatură. Impresionată de ceremonia citirii testamentului care o declară pe ea moștenitoare absolută, Jane simte nevoia să memoreze cumva episodul acesta în care, deși îndurerată de pierderea mătușii, se simte fericită –„un firicel de fericire”. Privirea lui Jane ajunge la petalele zdrențuite ale anemonelor. Culoarea acestor flori devine o confirmare: există o logică a lucrurilor. Nu e întâmplător că ea este singura moștenitoare.

De față la acest moment se află și doctorul Valentine Rose, un bărbat căruia Jane îi acceptase, cu destule rezerve, cererea în căsătorie. Prima nemulțumire a tinerei față de acest bărbat avea legătură cu numele său. Tinerei i se păruse absurd ca cineva să se numească Valentine. Cererea în căsătorie are loc în ceainărie și se dovedește un eșec. Jane îl reconsideră totuși pe Valentine Rose. Se resemnase, până la urmă, cu ideea de viață obișnuită, din teama de a nu rămâne singură și fără copii, ca mătușa ei.

În calitate de viitor soț, doctorul Valentine Rose insistase să participe la întâlnirea cu avocații. Doctorul este îndrăgostit cu adevărat de Jane, dar are și o curioasă aplecare spre lămurirea în exces a lucrurilor. Bărbatul vrea să i se confirme faptul că, legal, din momentul căsătoriei, el va deveni proprietar pe toată averea soției sale.

„Numai că acum se întâmpla ceva. Vorbea Valentine Ross. Nimeni nu-i ceruse să vorbească, dar el se aplecase peste masa de mahon, mai aproape de avocați, hotărât să fie luat în seamă în procedurile judiciare.

— Domnule Dutton, nu știu dacă dumneavoastră și domnul Caldecott aveți cunoștință de faptul că domnișoara Jane Adeane și cu mine suntem logodiți și urmează să ne căsătorim. Nutresc speranța că evenimentul va avea loc îndată ce se încheie perioada de doliu cuvenită după decesul mătușii, prin urmare înainte de sfârșitul anului.

— A, făcu domnul Dutton, n-am știut. Felicitări, domnule!

— Mulțumesc. Totuși, ca urmare a acestui fapt, există o chestiune importantă ce trebuie abordată acum.

— Vă rog, domnule doctor Ross, care e aceasta?

Ross se avântă:

— Nu am studiat dreptul, dar ceea ce știu e că femeile măritate nu au dreptul legal de a deține proprietăți. Am dreptate?

— Da, răspunse domnul Dutton. Aceasta e situația la momentul de față. În toamnă urmează să se introducă în parlament un proiect de lege al membrilor cabinetului, intitulat Legea privind proprietatea femeilor măritate, care ar urma să schimbe această situație dacă se va vota, dar ne îndoim că se va vota. N-am dreptate, domnule Caldecott?

— Ne temem că nu se va întâmpla așa, răspunse Caldecott. Însă vor fi și alte proiecte…

— Da, zise Ross, dar după cum e situația la ora actuală, dacă domnișoara Adeane… sau mai curând fosta domnișoară Adeane devine doamna Ross… atunci o proprietate ce urmează a o primi va trece, prin lege, în posesia mea, ca soț al ei? Am dreptate?” (p. 301)

Intervenția doctorului Ross este atât de deplasată, încât și avocații se simt puși într-o situație stânjenitoare. Prin căsătorie, doctorul urma să primească ceea ce i se cuvenea lui Jane, un adevăr pe care Ross pretinde să-l audă rostit răspicat. Doctorul este inabil și neinspirat. Aș zice și ghinionist, fiindcă nimeni nu e dispus să-i treacă această gafă cu vederea. Își declarase în repetate rânduri iubirea pentru Jane, prețuindu-i munca și farmecul. O considera singura femeie alături de care putea avea o familie. Nu era vânător de zestre. Se dovedește doar că inteligența care-i permisese să fie un medic respectat are ca revers o stupiditate pe măsură.

„Avocații se uitară pierduți unul la altul, cu aerul că niciunul nu-și dorea să fie obligat să răspundă. Dar, într-un târziu, amândoi confirmară cu o mișcare a capului. Apoi Ross se întoarse către Jane:

— Pun în discuție această chestiune, Jane, doar pentru că e importantă și nu aș vrea să te amăgești în a crede că lucrurile se vor întâmpla întocmai cum se cere în testamentul mătușii tale, când de fapt realitatea va fi diferită. Dar fii sigură că eu, unul, recunosc că situația nu e tocmai justă. Mătușa ta a vrut ca tu să primești această casă, iar eu n-o să fac nimic privitor la ea fără consimțământul tău. Deciziile vor fi luate în comun…” (p. 302)

Cât despre Jane cea nehotărâtă, ea capătă cea mai clară confirmare a faptului că o căsătorie cu doctorul Ross ar fi o greșeală de neiertat. Nici ea nu lasă lucrurile nelămurite:

„Domnișoara Jane își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare. Fără voia lor, domnul Dutton și domnul Caldecott rămaseră cu gura căscată văzând înălțimea pe care ea o desfășură în fața lor. Jane nu-i aruncă nicio privire lui Ross – ba chiar simțea că nu suportă să se uite la el – când spuse:

— Aș dori să declar tuturor celor prezenți aici că, după părerea mea, există o mare nedreptate în această stare de fapt! Și în cea mai mare măsură, această nedreptate se îndreaptă împotriva iubitei mele mătuși. Ea nu a vrut să lase casa moștenire unei persoane pe care nu o cunoștea. Ea avea un plan pentru spațiile în care locuia, care erau prețioase pentru ea. Mă avea pe mine în vedere pentru că știa că eu voi păstra totul exact așa cum este, ca și când ea s-ar întoarce într-o bună zi între noi. Mătușa mi-a mărturisit secrete despre viața ei pe care nimeni altcineva nu le știe. Și-a împărtășit suferința cu mine, și eu am fost, din câte știu, aceea al cărei nume l-a strigat când a simțit că e pe moarte. Prin urmare, legatul ei are o logică pe care legea ar trebui s-o respecte. Și consider că e lipsit de bunăvoință din partea doctorului Ross… ba chiar foarte lipsit de bunăvoință din partea doctorului Ross… să încerce să răstoarne logica la câteva clipe după ce a fost expusă… cred cu tărie că nu pot…

Jane voi să continue prin a spune că nu-l poate ierta pe Ross. Știa că el nu făcuse altceva decât să sublinieze o lege a țării, dar îl blestemă în gândul ei pentru această intervenție și ar fi vrut să spună cât de ticăloasă și egoistă o socotea, dacă, în acel moment, n-ar fi fost înjunghiată de o durere bruscă în pântec, care o făcu să-și amintească îngrozită de faptul că e însărcinată. Se așeză brusc și, izbucni într-un plâns necontrolat. Domnul Caldecott sari din nou în picioare și se precipită să mai aducă un pahar de porto din bufetul scund.” (p. 302-303)

Calitățile lasă loc repede unor defecte, și invers. Personajele sunt veridice, descrise detaliat, sunt puternice. Au energie și trăiesc, în general, într-un confort psihologic și moral care-și are sursa într-o bună imagine de sine.

Doctorul William este un tată echilibrat, care își prețuiește fiica, pe Jane, îi apreciază munca și îi respectă independența. Este frumoasă și destul de rară o asemenea relație în literatură, mai cu seamă că romanul face totuși referire la o epocă (suntem la 1865) ale cărei principii conservatoare se reflectă în preferința pentru educația austeră.

„Mulți dintre locuitorii orașului observaseră că domnișoara Jane e o tânără îndărătnică, ținând întotdeauna să facă și să spună exact ceea ce voia să facă și să spună. Oamenii dădeau vina pe tatăl ei (dacă despre vină era vorba cu adevărat), din pricină că-l copleșea cu prea multă iubire pe singurul lui copil care supraviețuise. Și era adevărat că sir William Adeane era profund atașat de Jane, socotind prezența ei în casă cum nu se poate mai mângâietoare și uneori constata că nu se poate descurca dacă ea nu e acolo, ca și când el era copilul, iar Jane, adorata lui mamă.” (p. 25)

Doctorul William este un personaj încântător. Trecut de prima tinerețe, ușor bonom, sir William este dedicat profesiei, un pic egoist, neajutorat când e abandonat de Jane, plecată la Londra, apoi și de bucătăreasă. Se dovedește capabil să se îndrăgostească de Clorinda Morrissey, femeia care, pregătind plăcinte cu gust încântător, îl face să lase deoparte măsura și să mai deschidă un nasture la vestă.

Jane este un personaj promițător. Neobișnuit de înaltă, tânăra infirmieră privește cu detașare, de la distanță, lumea din jur. Nu e neapărat îngâmfată. Mai curând reflexivă, are conștiința superiorității ei. Nu degeaba pacienții o numesc Îngerul Înalt, Îngerul Băii sau Îngerul Alb. Jane trăiește cu credința că îi este hărăzit un destin superior. Ca personaj, o salvează sporadic ieșirea din zona romanțioasă.

Clorinda Morrissey are caracter. Vinde bijuteria moștenire de familie și investește toți banii în propria afacere, o ceainărie-cofetărie. Când fratele ei își cere partea, Clorinda se achită de obligație și, în condițiile dramatice prin care trece familia, face și mai mult, are grijă de fetița lui. Doctorul William se îndrăgostește de ea. Nunta celor doi umple, la propriu, străzile micului oraș.

„Apoi, în vis, două sute de scaune aurite plutiseră în jos de pe vârfurile coșurilor și se aranjaseră, ascultătoare precum infanteriștii, de-a lungul meselor. Muzica începuse să răsune: vechile cântece irlandeze pe care le auzise în comitatul Clare, unde formația de viori venea în satul în care copilărise ea, și toți bărbații și toate femeile începeau să se învârtă și să țopăie, încercând să danseze în saboții lor și provocând o duduială pe bătrânele podele de lut, încât casele păreau să se scuture, iar bebelușii și pisicile începeau să mormăie ca niște maimuțe din tărâmuri îndepărtate.

Când s-a trezit din vis, ea i-a spus lui sir William că astfel și acolo își dorea petrecerea lor de nuntă: pe stradă, cu toată clientela ei prezentă și mâncare pe mese mai multă decât a fost vreodată văzută la festivalurile oficiale care erau mândria orașului. Dacă sir William a ezitat o clipă, gândindu-se la costurile probabile ale punerii în practică a unei asemenea viziuni, a înțeles de asemenea că ar fi ultima mare minune a vieții lui și că avea ceva înduioșător de singular, ceva ce numai Clorinda și-ar fi putut imagina. Prin urmare, iată-i! Sir William se întoarse către Clorinda și-o întrebă – în timp ce vedea cum oaspeții erau gata să atace o jumătate de vită, un munte de cotlete de vițel, cartofi gratinați serviți în vase mari cât tăvile de ceai – dacă e mulțumită cu ziua ei, dacă era întocmai ceea ce văzuse în mintea ei, iar ea îl întrebă:

— Nu poți vedea răspunsul pe chipul meu, William? Cât voi trăi, nu voi uita bucuria asta.” (pp. 392-393)

Sunt în romanul acesta și câteva compromisuri, exagerări, ruperi de ritm narativ, comportamente neveridice, istorii care creează senzația că nu duc nicăieri. E greu de înțeles de exemplu insistența asupra spațiilor funerare. În locul ceainăriei fusese cândva un birou de pompe funebre și Clorinda găsește acolo câteva modele de sicrie expuse în vitrină – e adevărat că ceainăria devine, în scurt timp, grație Clorindei, o insulă de relaxare. La fel de apăsătoare sunt vizitele în salonul muribunzilor sau la morgă. Din fericire, accesul în asemenea spații e liber doar în literatură. Îți vine să spui că poate și aici e prea mult.

Toate figurile feminine din roman ilustrează ideea de emancipare, în diverse forme și pe diverse paliere – educație, profesie, anturaj, sexualitate, căsnicie etc. Romanul lui Rose Tremain a fost comparat în câteva recenzii cu scrierile lui Jane Austin, pentru imaginea feminității emancipate. Fără să aibă construcția narativă riguroasă și finețea psihologică din Mândrie și prejudecată, Insulele iertării propune, cu umor englezesc și obiectivitate mai curând dickensiană, diverse personaje din galeria vanității.

Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:

ROSE TREMAIN s-a născut în 1943 la Londra. A studiat la Sorbona și a absolvit cursurile de literatură engleză ale Universității East Anglia, unde a predat, între 1988 și 1995, creative writing, fiind numită Chancellor în 2013. A publicat romane și volume de nuvele, dar este și autoare de piese pentru teatru și televiziune. Primul ei roman, Sadler’s Birthday, vede lumina tiparului în 1976. Îi urmează Letter to Sister Benedicta (1978), The Cupboard (1981) și The Swimming Pool Season (1985), distins cu Angel Literary Award. Romanul Restoration (1989) câștigă la rândul său Angel Literary Award, fiind desemnat Sunday Express Book of the Year și ajungând finalist al Booker Prize for Fiction. Romanul Sacred Country (1992) primește James Tait Black Memorial Prize și Prix Fémina étranger, iar Music and Silence (1999) câștigă Whitbread Novel Award. În 2007, Rose Tremain primește Orange Prize for Fiction pentru romanul The Road Home. În 2010 publică romanul Trespass, iar în 2012, Merivel, o continuare a romanului Restoration. În 2016 îi apare Sonata Gustav (The Gustav Sonata; Humanitas Fiction, 2019), câștigător al South Bank Sky Arts Award, iar în 2020 Insulele iertării (Islands of Mercy; Humanitas Fiction, 2022). Între volumele de povestiri publicate de autoare se numără The Colonel’s Daughter and Other Stories (1984 – Dylan Thomas Award), The Garden of the Villa Mollini and Other Stories (1987), Evangelista’s Fan and Other Stories (1994), The Darkness of Wallis Simpson (2005) și The American Lover (2014). Commander of the Order of the British Empire din 2007, Dame din 2020 și membră a Royal Society of Literature, Rose Tremain trăiește în Norfolk alături de biograful Richard Holmes.

Las mai jos alte fragmente:

„Englezii cam aleargă după minuni, așa am impresia. Eu, unul, cred că, dacă nu mai avem de ce ne minuna în viață, începem să murim.” (p. 56)

„Într-o bună dimineață, Edmund primi o robă albă, sandale de rafie și o pereche de ochelari. Sir Ralph îl duse în pădure, până la un luminiș minunat, ferit de ochi iscoditori, unde, la umbra palmierilor, fuseseră atârnate două hamace. Din marea cușcă aflată în apropiere răsunau țipetele cazuarilor. Iar din pădure, strigătul îndepărtat al gibonului. Deasupra luminișului, cerul avea nuanțele opalului, închizându-se ușor spre centrul bolii, până la un albastru mai pregnant.

— Acum vezi cu ochii dumitale, chiar în acest loc, chiar aici, ce se poate cumpăra cu bani, zise sir Ralph. Pot cumpăra pace.” (p. 80)

„Poate că, până la urmă, este foarte simplu, spuse ea. Mă voi mărita cu tine și vom face ceea ce face toată lumea: ne vom strădui să fim fericiți.” (p. 222)