Ca să nu încep cronica cu „nu” apelez la un subterfugiu și o să încep cu ceea ce trebuie să scriu la final: de neratat această lectură! Și acum să se scrie povestea! Nu sunt fan biografii romanțate, cum nu mă grăbesc să citesc cine știe ce can-can-uri despre viețile personale ale unora sau altora dintre marile personalități ale lumii culturale de la noi sau de aiurea. Reușesc să separ planurile personal și profesional ale activității acestora, după cum îmi place să recunosc de fiecare dată semnele unei bune educații și culturi solide în fiecare succes profesional obținut de cei la care fac referire. Marile personalități n-apar din senin și nu se remarcă doar pentru că așa a vrut soarta, decât în măsura în care facem cale expresiei „excepția confirmă regula”. Când e vorba despre personalitățile vieții culturale românești (indiferent în ce timpuri au trăit acestea) situația se complică invariabil, pentru că e obligatoriu de luat în calcul niște date care nu țin neapărat de formația lor intelectuală, cât de niște condiții socio-istorice mai mult sau mai puțin potrivnice afirmării lor. De aceea biografiile acestora se scriu destul de greu, multe dintre ele sunt înțesate cu relatări care nu compun neapărat un portret veridic, altele sunt mult prea tehnice, sterile din punctul de vedere al stilului literar etc. Așa că noua serie de la Editura Polirom (editură seriosă și mult prea bine cunoscută cititorilor români), intitulată simplu Biografii romanțate, vine cumva să facă joncțiunea dintre ceea ce înseamnă biografie oficială – acea lucrarea atât de utilă specialiștilor din domeniul istoriei literaturii – și literatură (non)ficțională, care are deja mulți iubitori în rândurile cititorilor cu state vechi. Remarcabil este și capătul de serie, primele trei cărți (apărute deja) fiind dedicate unor mari și incontestabile personalități românești din toate timpurile: George Enescu, Constantin Brâncuși și I.L. Caragiale.
Fiecare din cele trei volume este scris de câte un autor cunoscut deja cititorilor și trecut prin furcile caudine ale criticilor, astfel încât așteptările vizavi de aceste noi apariții sunt mari cu adevărat. Eu am început cu Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman, din multe motive (personale și mai puțin personale), curiozitatea primând înainte de orice. A scrie despre viața lui Enescu, a rescrie biografia (fie și romanțată) lui astăzi, de o asemenea manieră încât să provoci cititorul să caute și alte cărți scrise despre el, dar înainte de orice, să-l faci să înțeleagă cum de a devenit manifestă genialitatea enesciană, care-i este locul în marea istorie a muzicii universale și să-l provoace să-i asculte muzica, iată câteva din bornele de care trebuia să țină seama Dan Coman! Și a făcut-o cu asupra de măsură, fără să impieteze cu nimic asupra stilului literar, căci avem de=a face cu o literatură de cea mai bună calitate, o carte care curge, efectiv, precum viața lui Enescu, care se citește dintr-o suflare: am început-o pe 31 decembrie (ajutată fiind și de o răceală pasageră, dar suficient de sâcâitoare) și am terminat-o pe 1 ianuarie, la ceasurile mici ale zilei, cu senzația continuă a unei delectări sufletești de care nu speram să am parte! La finalul lecturii, am închis cartea și mi-am zis în gând: Enescu sigur îi zâmbește lui Dan Coman, de acolo de unde este!
„Apoi, pe 8 martie, în audiție la examen, a prezentat Rêverie și Staccato-Valse de Benjamin Godard, iar pe 13 aprilie, în concertul susținut la sala cea mare a Conservatorului de Wiener Männergesang-Verein, a cîntat o Fantaisie de Henri Vieuxtemps.
Wienner Extrablatt, Die Presse sau Wiener Sonn-und Montags-Zeitung l-au întîmpinat cu cronici elogioase. Micul Mozart. Copilul-minune. Un Mozart român. Etichete preluate imediat și de ziarele din București și Iași.
Singurul element comun între mine și Mozart, avea să-i mărturisească el prietenlui său Jeray, în timp ce acesta îl conducea la gară (urma vara, deci urmau zilele superbe de la Cracalia) este memoria. Se pare că am o memorie foarte bună – îți amintești cum îi scria Mozart tatălui său? Nu uit niciodată vreo notă – așa și eu, iar asta e cu adevărat o binecuvîntare pe care încerc să o folosesc în tot ce fac.”
Așa cum l=am întrebat și în toamnă, la FILIT (Iași 2019), cea mai mare teamă a mea vizavi de această carte a fost legată de „romanțios”. Să fim serioși, povestea de iubire dintre el și Maruca Cantacuzino, dacă ne-ar fi contemporană, ar ține paginile ziarelor de can-can luni în șir. Evident că pentru scriitor este tentant să brodeze pe marginea acestui subiect zeci de pagini, tot soiul de mai mult sau mai puțin posibile scandaluri, fricțiuni, certuri cotidiene etc. Dacă-i mai aducem în ecuație și pe prințul consort sau pe Filosof, deja putem să facem loc în grila unei televiziuni comerciale pentru câteva sezoane bune, fără să epuizăm subiectul. Dar așa n-ar mai fi fost vorba despre George Enescu compozitorul, despre George Enescu dirijorul sau George Enescu violonistul. Ar fi devenit povestea unui muzician oarecare, care a trăit o poveste de dragoste imposibilă din multe puncte de vedere, pasionantă și pătimașă, care l-ar fi putut pierde definitiv. Și da, în acest fel, accentul ar fi picat pe romanțată (ba chiar ar fi devenit romanțioasă de-a dreptul) și nu pe biografie. Dar Dan Coman este un scriitor prea bun ca să pice în capcana trivialității și a evitat-o într-un foarte elegant mod, transformând povestea de iubire dintre cei doi într-o poveste despre generozitatea nesfârșită a lui Enescu. O atât de frumoasă reverență făcută umanului din spatele geniului nu cred că veți întâlni prea des!
Dan Coman își împarte biografia în caiete și culori. Sinestezia, da, ea este trăsătura de bază a genialității enesciene. A intuit bine scriitorul că aici rezidă una dintre caracteristicile definitorii ale personalității marelui compozitor. Galben pentru copilăria timpurie, albastru pentru perioada vieneză, verde pentru Paris, portocaliu (ah, oare de ce nu oranj?!) pentru un Paris al independeței personale și al începutului compunerii capodoperii Œdipe, roșu pentru primul război mondial, negru pentru finalul vieții. E interesant faptul că la un moment dat, Enescu o întreabă pe Maruca în ce culoare ar zugrăvi dragostea lor și ea i-a răspuns că în negru. Poate că nu întâmplător! Nu poate, ci sigur aceasta este culoarea a ceea ce a fost să fie una dintre cele mai neizbutite povești de iubire din secolul XX, dar cu toate acestea atât de fertilă în plan muzical. Căci Enescu a compus foarte mult și în această perioadă a vieții lui, dar mai presus de orice, a concertat! Peste tot în lume, inclusiv în SUA și Canada, în timpuri în care a trece oceanul era mai mult decât o barieră geografică, era o barieră culturală greu de depășit de mulți dintre europeni.
„În primăvara aceea, în timp ce se plimba cu Eva prin pădurea de la Mihăileni, distrîndu-se (încerca să-i cînte la frunză bucăți din Simfonia a IX-a de Beethoven) și minunându-se (a cîta oară!) de sunetul aspru și ascuțit, de drîmbă, al acelui instrument natural, vechi de cînd lumea, a avut brusc ideea unui poem. Un poem simfonic – o lucrare în care să folosească toate ritmurile și structurile folclorului românesc, o poveste, ca acelea spuse odinioară de mama sa, în care să aducă în prim-plan imaginile familiare ale acelor locuri, sunetul clopotului chemînd sătenii la vecernie, legendele legate de înserare și de lumina lunii, fluierul ciobanului și melancolia doinei, furtuna și noaptea, liniștea venită odată cu venirea zorilor, o zi de sărbătoare, lume veselă adunată la horă, dansînd, rotirea aceea molipsitoarea a corpurilor în mijlocul extazului – s-a întors imediat acasă și, tremurînd de bucurie, la lumina lămpii, s-a apucat de treabă.”
Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman debutează cu un episod care se consumă în biserica sătească. Este aici o reverență pe care Dan Coman o face atât maestrului George Enescu, recunoscându-i dintru început măreția, dar și alor lui, căci, se știe, el este fiu de preot. Pe de altă parte, filonul acesta al formării spirituale de care a avut parte Enescu încă din primii ani de viață străbate toate paginile. Deși Dumnezeu nu e invocat foarte des în pagini, îi simți prezența în fiecare pas pe care l-a făcut Enescu. Respectul față de natură, față de familie și prieteni, bunul lui simț proverbial și modestia lui atât de caracteristică l-au salvat și l-au purtat pe culmile unei afirmări timpurii, câștigând loc în inimile profesorilor, prietenilor și colegilor de generație, dar și în rândul criticilor. Cu rarele excepții (datorate unor conjucturi nefavorabile, menționate în carte) a fost ovaționat la fiecare urcare pe scenă, atât ca violonist, cât și ca dirijor. Cât despre compozițiile sale, da, le-a fost recunoscută valoarea încă din timpul vieții lui, ceea ce, să recunoaștem, de mult prea multe ori nu se întâmplă! Și dacă ne mai aducem aminte și că a fi român în vremuri mult prea tulburi din punct de vedere istoric devenea de multe ori o pedeapsă începem să avem conturat în fața ochilor un portret realist și convingător a celui care a fost, este și va fi George Enescu!
„Nu m-a interesat atît personalitatea stilului cît echilibrul arhitectural, i-a spus a doua zi Enescu prințesei Bibescu, după ce profesorul, chemîndu-l în biroul lui, i-a vorbit cu mult însuflețire despre compoziție. Magistrală în sensul deplin al cuvîntului, așa s-a exprimat. E cel mai ambițios proiect la care simt că m-am înhămat pînă acum – deși n-a fost deloc simplu. Lucram și lucram și deodată m-am pomenit cu o problemă nouă, una legată de construcție. Voiam să scriu Octetul în patru părți înlănțuite, dar respectând autonomia fiecăreia dintre acestea, așa încît ansamblul să alcătuiască o singură mare mișcare de sonată, lărgită cît se poate. M-am istovit căutînd să țin în picioare o bucată muzicală articulată în patru segmente atît de lungi, încît fiecare risca să se rupă din clipă în clipă Un inginer azvîrlind peste un fluviu întîiul său pod suspendat nu cred că simte mai multă neliniște decît am simțit eu cînd îmi înnegream hîrtia liniată, draga mea prințesă. Dar căutarea a fost pasionantă!”
Despre toate acestea a scris Dan Coman în fiecare capitol în parte. Cu o acribie dublată de o pasiune pentru subiect atent controlată, scriitorul a reușit să aducă în fața cititorilor un George Enescu cât de poate de natural, de vivace și de fascinant. Reții cu lejeritate momentele în care a scris o simfonie sau alta, cum s-a lăsat scrisă Poema Română sau de ce i-au trebuit 20 de ani ca să finalizeze Œdipe. Afli și de cât de mult au însemnat pentru el întâlnirile cu marii compozitori ai epocii, cât de mult i-a prețuit pe Lipatti și Menuhin, cum a contribuit la lansarea Clarei Haskil etc. Afli despre Ninette și rămâi în minte cu o geografie a caselor prin care și-a purtat spiritul de-a lungul anilor. Poți să combini în acest fel coordonatele spațio-temporale cu cele spirituale, fără să obosești și fără să te încurci în amănunte insignifiante. Nu vei afla la ce oră se culca, dar vei ști că prefera întotdeauna un costum impecabil croit, a cărei haină o va purta deschisă la nasturi în ultimii ani, din pricina problemelor cu spatele (își ascunde în felul acesta curbura accentuată a coloanei vertebrale care n-ar fi dat prea bine la public – cât respect pentru aceștia!).
„Și-a păstrat calmul și în concertul în care, cîntînd Nigun de Ernest Bloch, a fost oprit de huiduielile unor huligani antisemiți. A trebuit să facă o pauză și, deși cei din culise l-au implorat să nu mai urce pe scenă, a făcut-o. Cu calm, anuțând în fața publicului că renunță să mai cînte bucata respectivă. A așteptat pînă ce aplauzele furtunoase ale celor din Garda de Fier s=au oprit, apoi a început să cînte la vioară transcripția rugăciunii evreiești Kadiș, una dintre cele două melodii ebraice ale lui Ravel. Înlemnită, sala l-a ascultat în tăcere până la capăt.”
Îmi este greu să cred că va fi vreun cititor nemulțumit de această biografie romanțată. Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman este genul de carte care provoacă începuturi de noi drumuri: te provoacă să-l înțelegi și să-l asculți pe Enescu cu inima deschisă! Și nu e puțin lucru când acest lucru i se datorează unui scriitor!
Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman
Editura: Polirom
Colecția: Biografii romanțate
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-973-46-7934-8
