Am citit Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite, romanul Nicoletei Beraru apărut în toamnă la Libris Editorial, ca un fel de extensie literară la tot ceea ce înseamnă preocupare de ordin social/sociologic cu privire la migrația românilor din anii de după 1989. Și s-a mai suprapus ceva peste lectură: acum 2 ani văzusem la Arad Rovegan, un spectacol din 2016 regizat de Catinca Drăgănescu pentru Centrul de Teatru Educațional Replika, subiectul acestuia fiind construit în jurul cărții Cireşe amare scrisă de Liliana Nechita. Dincolo de faptul că există acest fenomen (care pare să-și pierdut din consistență în ultimii ani, în sensul că nu mai pleacă atât de mulți din țară – a nu se înțelege că nu se mai pleacă deloc! – la muncă și/sau la studii) și dincolo de faptul că i s-au dedicat din ce în ce mai multe studii de specialitate, fenomenul fiind îngrijorător din perspectiva efectelor negative pe care le are asupra dezvoltării economice a țării, dar și din punct de vedere demografic, pur și simplu rămânem din ce în ce mai puțini, bătrâni și incapabili de o reproducere care să suplinească exodul ultimilor zeci de ani -, rămâne o incapacitate a statului român de a oferi soluții pentru stoparea acestui fenomen. Până acum, cele mai viabile răspunsuri vin, culmea, din sfera artelor, căci artiștii au încercat prin formele de exprimare avute la îndemână să atragă atenția asupra fenomenului și, de ce nu, chiar să ofere soluții. Din păcate, mediul educațional, fiind amprentat excesiv de politic, n-a reușit încă să găsească soluții viabile, la fel nici mediul de afaceri, semn că politicile economice, sociale și educaționale ale astatului român sunt departe de a fi coerente și eficiente în ceea ce privește stoparea migrației forței de muncă.
„Traiul acesta bucolic în trei avea să fie curmat de venirea pe lume a primului prunc – o fetiță cât un ghemotoc. Aglaiei îi plăcu numele Stela. Și-i ziseră Steluța. Că era zâmbăreață și avea niște ochi strălucitori ca două steluțe. După încă vreo cinci ani, veni pe lume și un băiețel. Un băiețel băkăior la început, ca un puișor de găină, frumos, care-i semăna leit tatălui său. Ghiță era mândru ca un păun cu feciorul lui și la toată lumea zicea: Petrișor îi urmașu´ meu. El o sî mă-ngroapi!”
Nicoleta Beraru și-a făcut studiile la Iași, dar astăzi locuiește în Belgia, unde traduce și lucrează cu străinii care au nevoie să învețe limba română. Așa că e de înțeles de ce-și cantonează acțiunea romanului tot în Moldova, într-un Buzești relativ ușor de localizat, deși reperele geografice nu sunt date niciodată cu exactitate pe parcursul derulării planului narativ. Saga familiei celor doi frați, Steluța (Luluța) și Petrișor are ca epicentru satul din care se pleacă, orice-ar fi (fie doar la nivel ideatic, cum o face bunica Aglaia și chiar tatăl Ghiță, fie la modul propriu-zis, cum o fac mama celor doi frați și ei înșiși), dar reperele temporale par să fie și mai laxe, singurele indicii concrete fiind protestele stradale, filmul lui Cristi Mungiu și încă alte câteva, pe care le veți regăsi „plantate” ici și colo. Cunoașterea subiectului, atât ca parte a fenomenului (până la urmă, și autoarea este „plecată afară”, o migrantă care a îngroșat „exodul creierelor”), dar și ca româncă care nu-și neagă nicio clipă rădăcinile, face din roman o cale de înțelegere a mentalului colectiv, a cauzelor și etapelor acestui fenomen al migrației. Căci, dincolo de faptul că au plecat, ce trebuie înțeles este „de ce nu s-au mai întors?”! Iar răspunsul la această întrebare nu cere neapărat aruncarea vinii exclusiv în seama statului român, incapabil să-și țină acasă cetățenii, ci, din contra, este unul mult mai subtil, regăsit printre rândurile scrise de Nicoleta Beraru în romanul de față.
Prima parte a romanului este o redare a unui dialog viu și prezent între cei doi frați și mama lor, un dialog de la distanță, redat într-o „moldovenească” autentică (mă întreb câtă rigoare a cerut păstrarea în scris a acestei caracteristici!), care pare obositoare și lipsită de sens pe alocuri, dar care, de fapt, ascunde intenția autoarei de a ilustra hăul dintre cele două lumi, dintre un „acasă” deloc confortabil, inadecvat din toate punctele de vedere, nedezvoltat economic, dar mai ales cultural, inatractiv din punctul de vedere al ofertelor de distracție și un „acolo”, o Belgie deloc idilic zugrăvită, dar care devine treptat pentru Florica (mama celor doi frați) un „acasă” cu mult mai confortabil decât locul de baștină. Așa se explică și faptul că în a doua parte a romanului dialogurile încep să se curețe de regionalisme, ca și cum personajele se scutură de zestrea strămoșească în efortul lor de adaptare la ce se întâmplă în jur.
«- Da´ di ci zâci așa, Petrișor? Mii-mi placi di ei: pînî și mii, înainti de-a începi treaba dimineața, după ci strâng eu masa, dupî micu´ lor dejun, îmi puni Jacques cafeluța în fațî și abia dupî aceea mă pun la muncî șî…
– Vezi cî te-or învăța străini´ cu nărav șî ăi uita cum îi pi la noi! Ăi vini înapoi acasî ș-ăi aștepta sî=ț´ servim cafeaua ca la cucoani, cuvântă Petrișor cu o voce de clovn ce expune teoria lui Darwin fețelor bisericești.
– Nu uit eu, Petirșor, da´ mă minunez di traiu´ ușor a´ fimeilor di pe-aici! Cât di respectati și ajutati îs di barbațî lor. Și cât îi di frumos sî-i vez´ pi tăț´ la masî, sara, împreunî, povestind ce-o făcut fiicari pisti zî! Cî ei nu mânâncî pi rând, care-apucî, ca pi la noi. Ehhh, la noi cân´ bat românii noștri cu pumnu-n masî sî și pui farfuria în fațî, nu tre´ sî mai stai pi gânduri, cî altfel mai iei șî vreo două pisti ochi. Și ba nu-i borșu acru, ba îi pre´ acru… șî mămăliguța nifiartî…
– Eu îți zâc sî-ț´ cauț´ de-ali matali, mămicî. Chiar te-ai deprindi ca pe=acolo.. Aceia nu-s barbaț´: î niște muieri cu pantaloni. Tre´ sî vinî la noi sî-i școlim! Hahaha! La noi barbațî muncesc, di asta fimeili tre´ sî li punî mânarea-n fațî! Altfel di ci s-ar mai chema „barbaț”? Și fimeii ci-i mai rămâni di făcut darî?, întrebă deodată curios bărbătușul.»
Personaje construite cu măsură, poate chiar cu prea multă măsură, niciunul nu sparge tiparele, dar cu toate acestea te rețin în poveste. Trama întârzie se apară, dar când se relevă cititorului nu va fi într-un mod așteptat, la nivel de conflict evident, ci la nivel de schimbare de mentalitate, un proces care se redă mai greu din punct de vedere stilistic, dar care Nicoletei Beraru îi iese onorabil. Din acest punct de vedere, unii cititori ar putea să găsească în Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite urme ale realismului magic sud-american (fie ele și vagi, la nivel de construct stilistic), dar dincolo de nevoia de încadrare a romanului într-un curent literar sau altul rămâne narațiunea în sine.
„Se auzi scârțâind portița din spatele casei și Aglaia își făcu apariția în cadrul ușii de la bucătărie. În lumina blândă, galben-sângerie, părea un înger mare și greoi. Lui Petrișor îi fu deodată dragă – era o bucată curată din viața lui. Ea și soră-sa. I se făcu deodată dor de Luluța și de tot neamul lor – de tat-su când trăia, de mă-sa rătăcită prin lume… Peste toți, în această vedenie, Aglaia își desfăcea aripile ca o cloșcă ce-și apără puii. Se uită la bunică-sa siderat. Văzu puii umflându-se sub aripile ei. Se prefăcură apoi în pui de barză, mici și golași după care se transformară în berze cu ciocul portocaliu, cu picioare lungi și subțiri ca niște nuielee de salcâm, cu marginile aripilor albe brodate în negru. Apoi toate berzele își luară concomitent zborul. Se înălțară deasupra casei și luară drumul țărilor calde.”
Finalul cărții este surprinzător de „occidentalizat”, versurile din Little Lion Man, hitul celor de la Mumford and Sons fiind revelatorii pentru starea de fapt: odată plecat, acasă nu te mai poți întoarce. Cei rămași și cei plecați, satul depopulat și rămas la răscruce de drumuri/vânturi/timpuri și lumea mare, locul care s-a transformat într-un acasă cu mult mai confortabil. Ce s-a pierdut în toată această transformare? A meritat plecarea? Iată câteva întrebări la care merită să reflectați după ce veți citi Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite de Nicoleta Beraru.
Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite de Nicoleta Beraru
Editura: Libris Editorial
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-606-029-090-2
