Editura Polirom a lansat în luna septembrie a acestui an colecția „Biografii romanțate”, un proiect editorial ce se adresează tuturor celor interesați de viețile marilor personalități culturale române.
Sculptori, pictori, compozitori, cântăreți, dramaturgi, poeți, prozatori ș.a. sînt protagoniștii acestor romane biografice, povestea fiecăruia dintre ei fiind spusă, în mod inedit, de reprezentanți ai noii generații literare.
Volumul dedicat lui George Enescu – Enescu. Caiete de repetiții – a fost scris de Dan Coman. Am fost curioasă să stau de vorbă cu scriitorul Dan Coman despre Enescu, din cel puțin două motive: să scrii despre marele compozitor român mi se pare un act de curaj și, în același timp, necesar; al doilea motiv este dat de scriitorul însuși, îl știam meloman cu state vechi, dar am fost curioasă să aflu cum s-a apropiat de Enescu, omul și compozitorul.
Un interviu realizat la Iași, în zilele FILIT 2019, cu oarecare emoții (partenerul meu de dialog a avut niscavai probleme cu telefonul, ceea ce a atras o schimbare de zi/oră a întâlnirii). Mi-a rămas în memoria afectivă imaginea mâinilor lui Dan Coman în timp ce stăteam de vorbă – mâini de scriitor, agile, nestăpânite, parcă aflate în căutarea sensului vorbelor și a drumului, a adevăratului drum către… Enescu.
Un interviu cu un scriitor exrem de sincer, în raport cu el însuși, dar mai ales față de cititori. Onestitarea ca stare de fapt îl caracterizează pe Dan Coman și cred că este una din trăsăturile lui definitorii. Mă bucur că, citind despre avatarurile lui ca scriitor, îl veți înțelege și pe omul din spatele scriitorului. Ceea ce, să recunoaștem, se întâmplă extrem de rar.
Credit foto: Andi Spot
Ca să ne apropiem încet de biografia (romanțată) a lui Enescu, prima mea imagine fizică cu tine e cea de la The Wall, cu fenomenalul Roger Waters (în 2015). Erai împreună cu Marin Mălaicu-Hondrari și m-a bucurat atunci foarte mult să vă văd prezenți (și la propriu și la figurat). Pentru unii poate părea cam mare saltul de la muzica rock la muzica lui Enescu. În primul rând, ce e pentru tine muzica? Face parte din viață, nu face parte?
Face parte, evident că face parte, și e vorba de adolescența aceea din anii ´80, cu magnetofoane, casetofoane. Când descoperi asemenea lucruri în întunericul ăla absolut, simți așa, că are sens ce se întâmplă în jur, și, cumva, așa am început cu muzica.
Pentru noi, cei care suntem din această generație, muzica a fost o formă de spraviețuire.
A fost supraviețuire! Acolo, într-un cătun, unde eu am descoperit un băiat care era mult mai mare, terminase facultatea (eu eram pe la începutul liceului) și care avea benzi de magnetofon cu un fel de trupe rock. Îți dai seama că era ceva… Noi aveam acasă discuri de vinil, cu Benone Sinulescu, Saveta Bogdan, Irina Loghin, ș.a.m.d. și o singură casetă pe care scria, țin minte și acum, scria cu pixul, Muzică străină. De fapt, era Boney M sau ce se mai asculta atunci, un fel de disco, dar muzică străină și știu că aceea era un pic secretă, n-o ascultam tot timpul, aveau/aveam grijă foarte mare. Dar muzica, într-adevăr, a fost dintodeauna foarte importantă. Evident că după aceea, în timp, descoperi faptul că muzica înseamnă extrem de mult și că e extrem de complexă; niciodată nu mi-au plăcut oamenii care spun „Nu contează, eu ascult orice!”. Nu suport chestia asta.
Lipsa de selectivitate. Care te derutează.
Te derutează! E ca și cum ai zice „Ai fost vreodată îndrăgostit? Nu, mie îmi plac toți oamenii.” Iar saltul despre care ziceai… saltul foarte mare nu e de ascultat muzica, adică nu e relația mea personală cu muzica, ci faptul că, la un moment dat, trebuie să scrii despre cineva care vine dintr-o zonă muzicală. Eu ascult muzică pur amatoristic, adică nu am niciun pic de pregărire de specialitate, nu știu să citesc nicio notă muzicală, absolut nimic, dar dacă ar fi trebuit să scriu, apropo de The Wall, o carte despre Waters, cred că m-aș fi simțit la fel de impostor ca și în cazul acesta cu Enescu, strict din punct de vedere muzical. Și m-am simțit impostor până la capăt, încă mă simt, dar doar din punct de vedere muzical, însă ideea lui Adrian Botez și a celor care au făcut colecția era un pic alta și de aceea am acceptat.
Dar tu când l-ai cunoscut pe Enescu? Când te-ai apropiat de muzica lui? Bănuiesc că ai ascultat ceva muzică ca să poți scrie.
Evident!
O să vorbim și despre personajul Enescu.
Că tot ziceam de adolescență și de anii ăia, finalul anilor ´80, eram cu ai mei într-o excursie la mănăstirile din Moldova; taică-miu, fiind preot, a făcut un autocar cu oamenii din satul acela, oameni care au mers pentru prima dată în viața lor undeva și m-au luat și pe mine, pentru că n-aveau cu cine să mă lase acasă. Ne-am oprit undeva să mâncăm celebrele șnițele și chiftele, într-un parc în Vatra Dornei, și brusc am văzut o grămadă de tipi în trening; de fapt, era o echipă de fotbal, Steaua București, care era într-un cantonament și atunci a fost prima oară când l-am văzut în realitate pe Zsolt Muzsnay. Muzsnay era un fotbalist la care eu țineam enorm și primul om de la care am luat eu un autograf pe un șervețel, acolo, atunci, el a fost. Șocul meu n-a fost că-i văd pe ei acolo sau U Cluj, nu mai știu dacă U Cluj sau Steaua [Muzsnay a jucat la ambele echipe – n.m.] era acolo, dar era Muzsnay, acest Muzsnay care-mi plăcea mie! A fost un șoc pentru că era mult mai scund, mult mai lipsit de spectaculozitate decât era când mă uitam eu la televizor, când se mai dădea câte un meci.
Aceeași poveste am pățit-o cu Enescu în diverse contexte. Nu mai știu care erau emisiunile TV de atunci, dar știu că unele din ele aveau ca fundal începutul Rapsodiei întâi.
Da, da! Erau niște fundaluri sonore obsedante, acesta și cel cu Balada lui Ciprian Porumbescu.
Îți dai seama că știam bucata aceea, dar o asociam cu o emisiune nu știu de care, nicidecum cu un compozitor. Mult mai târziu, când eram la Cluj, tot auzind lucruri despre Enescu am început să fiu foarte curios și am început să ascult compozitorii, să văd ce fac ei, dar bucata aceea aproape că n-am mai putut s-o ascult, atât de tare mă enerva, mintea mea refuza pentru că o asocia atât de puternic cu emisiunile respective. Pe Enescu am început să-l ascult abia în facultate, adică foarte târziu; noi eram la filosofie și mergeam la gagici (la fete), la Litere (unde erau numai fete) și acolo era profesorul Ion Pop, care vorbea absolut splendid despre avangardiști. Odată a vorbit despre Enescu cu atâta frumusețe, încât am zis că nu se poate, și atunci am mers prima dată și am ascultat bucăți întregi din Enescu.
E mare lucru să ai declicul la momentul potrivit, dacă te-ai fi apropiat mai târziu de muzica lui, probabil n-ai fi fost în stare să scrii despre el acum.
Da, dar uite și cu apropiatul față de el… Repet, am ascultat și ascult muzică, în intimitate și foarte personal. Inițial am început să vorbesc cu niște oameni care sunt din zona asta, cumva să înțeleg și contextul muzical în care a apărut muzica lui Enescu, să-mi explice puțin tehnici. La un moment dat am găsit și cărțile lui Pascal Bentoiu, mi-am luat și niște studii, dar m-am pierdut. M-am îndepărtat și de om și, cumva, și de muzica lui, pentru că e un soi de analfabetism funcțional al meu în raport cu scriitura muzicală.
La un moment dat, când s-au anunțat aceste cărți – Colecția Biografii romanțate – un (probabil) foarte bun specialist în zona asta de muzică clasică a întrebat „Dar de ce scriitorii? De ce să nu scrie un specialist?” și întrebarea e legitimă în măsura în care pot să apară (și sper să apară!) cât mai multe cărți despre Enescu, dar ideea era un fel de biografie romanțată, nicidecum un studiu de specialitate.
M-am convins (definitiv) de genialitatea lui Enescu când am ascultat poemul simfonic Isis, acum doi ani la Festivalul Internațional George Enescu, într-o interpretare care și acum mă furnică, numai cât mi-aduc aminte. Evident că și celelalte compoziții ale lui sunt de o calitate ireproșabilă, mă refer la Oedip și celelalte compoziții ale lui. Acum un an la Ateneul Român am ascultat interpretarea Poemei Române sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, care a ținut cont de indicațiile compozitorului și a așezat corul exact cum a vrut Enescu, adică cu corul în spatele sălii, nu pe scenă. Sunt astfel de momente, când îți dai seama, într-adevăr, că muzica lui chiar este celestă, știi? Fără nicio exagerare.
Fără nicio exagerare, da!
De aceea, sunt perfect de acord cu tine, într-adevăr ar trebui să fie scris despre Enescu din toate unghiurile posibile, recuperat, efectiv recuperat.
Eu, care nu mă pricep și care mi-am prins cumva urechile în zona asta, să zicem profesionistă, nu înțeleg de ce să ai asemenea material și să nu faci de trei ori mai mult decât poți! Sper să se recupereze, e de recuperat mult.
Tu ți-ai ales Enescu sau ți-a fost propus?
Eu tocmai mă întorsesem de la rezidența asta din State[le Unite ale Americii], când m-a sunat Adrian Botez să-mi spună uite ce vreau să fac, pe modelul colecției de anul trecut de la FILIT 2018, cea cu scriitorii reinterpretați, care este o colecție foarte frumoasă; am citit toate cărțile din colecția aceea, a ieșit ceva foarte, foarte interesant. Îmi amintesc că scriind pentru colecția trecută despre Mihai Codreanu (despre care nu știam nimic, dar pe care mi l-a propus Florin Lăzărescu) când am început să mă documentez, atât de mult mi-a plăcut tipul, acel Mihai Codreanu, încât a fost o plăcere uriașă să scriu cartea. Și cumva am asociat vechiul proiect cu povestea asta și am zis „Da, ok! Despre cine e vorba?”. El mi-a dat patru nume din zone diverse culturale – alege-ți. Când am auzit, n-am stat nicio clipă pe gânduri și am zis Enescu. De ce? În State, cât timp am stat în rezidență, din când în când, scriitorii invitați aveau la sfârșit de săptămână posibilitatea ca la cinematecă să prezinte un film din țara lor, cu discuții și tot restul. Am prezentat și eu un film acolo, care le-a plăcut atât de mult! E vorba de Reconstituirea lui Lucian Pintilie.
Bună alegere!
Erau șocați! Au zis „Da, am văzut filme de genul acesta, cu subiectul acesta, dar așa ceva nu!” și se mirau cum de nu știm noi că Pintilie a fost un geniu. Mi-a plăcut reacția lor! În sală, un american care a venit și s-a uitat la film, știa o grămadă de date – despre când a fost scris scenariul sau câtă vreme Pintilie a fost interzis în România etc.- . și, după aceea, a început să-mi spună că povestea lui cu România a început ascultând un concert Enescu. Atunci eu mi-am dat seama că nu mai ascultasem Enescu de foarte mult timp! Mi-a povestit atât de frumos despre Enescu încât, cât a durat rezidența, am tot ascultat muzica lui, i-am și cam înnebunit pe ceilalți. Așa am început să redescopăr Enescu, iar tipul respectiv nu-mi povestea neapărat despre Poema Română, nu neapărat despre Oedip sau Rapsodii, ci despre simfoniile lui. Și-mi spunea tot felul de lucruri, iar eu mă gândeam care-s astea, nu reușeam să mi le aduc aminte! Și mi-am zis „Nu se poate!”. Așa că atunci când am venit înapoi în România și mi-a zis Adrian Botez numele, am ales Enescu, fără să mă gândesc.
Enescu este (sau a fost) personaj sau om? Tu cum ai încercat să-l abordezi? Dein ce înțeleg, pentru tine a fost la început, clar, un personaj.
Mi-am zis: „Enescu, ce frumos! Extraordinar, abia aștept!” Și normal, m-am apucat să mă documentez, știam lucrurile, să zicem, foarte generale pe care lumea le cam știe.
Dar nemulțumirea mea legată de această carte, nemulțumirea față de ce mi-a ieșit e în legătură cu potențialul pe care-l avea Enescu ca personaj, care este uriaș! Ar trebui și o carte mult mai mare!
S-ar putea scrie romane plecând de la cartea lui.
Romane sau, ceea ce americanii numesc non-fiction, dar acolo trebuie să știi foarte bine muzica, nu poți altfel. L-am ratat ca personaj, asta e senzația mea, mi-a scăpat printre degete. Eu am început să citesc și cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai copleșit. O vreme m-am blocat, Adrian a întârziat colecția din cauza mea, din păcate, pentru că eu am început și după aceea când am citit și mi-am dat seama unde e și ce face de fapt… Eu n-am mai pățit chestia asta, un soi de blocaj, care apare când te copleșește subiectul. Și nu muzical, repet, acolo m-am lămurit, nu-s eu capabil, dar m-a copleșit ca personaj, o vreme n-am mai putut face nimic.
Mi-am dat seama de contrastele din viața lui, la modul propriu, în momentul când am văzut camera de la Cumpătu. Când am văzut cât e de mică camera lui și patul, simplitatea camerei… stăteam și mă gândeam: „Omul acesta a putut crea în condițiile acestea și ce-a putut să iasă din mintea aceea!”. Stăteam și mă uitam, evident că era copleșitor să faci comparația cu restul casei, nici nu mai zic cu ce e la Palatul Cantacuzino.
Pentru mine este evident faptul că această biografie romanțată o să aibă trei tipuri de cititori. O să fie interesați, în primul rând, cei de specialitate sau cei care-l iubesc pe compozitorul Enescu; după aceea, vor fi iubitorii de can- can sau cei care vor căuta să găsească detalii privind povestea lui cu Maruca. Dar vor fi și cititorii obișnuiți de literatură. Tu cui i-ai recomanda cartea sau care cititori vor fi cei mai mulțumiți?
Când veneam dimineață [la întâlnire]mă gândeam dacă să zic sau nu anumite lucruri. Și chiar mă gândesc să le zic, nu pentru mine, ci mă gândesc la cei care au inițiat această colecție. E o carte de care eu-s profund nemulțumit, nu mă alint, n-am zis niciodată despre cărți de-ale mele asta.
Eu apreciez sinceritatea, să știi! 🙂
Blocându-mă, așa cum ziceam, depășind un prim deadline, am reînceput să citesc, am găsit lucruri noi, am reînceput să ascult părți chiar și mai puțin cântate din el și, din nou, subiectul s-a dovedit a fi o nucă foarte tare pentru mine; adică [m-am întrebat iar] de unde să-l abordez, de aceea am schimbat radical perspectiva. Cred că dacă s-ar numi cartea Copilăria și tinerețile lui George Enescu, aș fi mulțumit de ea, dar toată partea a doua a vieții sale, care e și cea mai intensă e teribilă. Din păcate, fiind strâns și de timp, dar și de spațiu – număr de semne – a trebuit să o termin și senzația e că am fușerit-o pe ultima sută. Dacă mai aveam încă atâta timp și încă cel puțin 200 de pagini la dispoziție, cred că-mi ieșea, dar nu mi-a ieșit! De aceea, cumva, eu mă simt încă vinovat, dar la un moment dat vreau să reiau….acum asta e, dar va trebui să reiau și să refac ultimele capitole, pentru ca eu să mă simt bine în raport cu…
Să nu lași ceva neterminat!
Să nu las neterminat, acesta este sentimentul meu. Ei anunțaseră colecția, trebuia să iasă, era deja bătută în cuie, și a ieșit!
Dar dacă ar fi să aleg tipul de cititor, cred că e foarte puțin can-can.
Ceea ce mă bucură mult de tot!
Numai la povestea cu Maruca îți vine să scrii 7000 de chestii; aveam nșpe pagini scrise pe tema asta, evident romanțat, și după aceea mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea, adică nu vreau asta, și atunci am redus la maximum.
Tentația pentru tine scriitor da, clar, era să te duci acolo, să faci din relația asta non-ficțiune, pentru că Maruca a fost un personaj în sine.
Deci [cartea]nu este pentru specialiști, nu pentru cei iubitori de can-can, dar este pentru un cititor simplu, care vede această colecție și încearcă măcar să vadă despre ce e vorba.
O degustare.
O degustare! Și eu sunt convins că, pentru cineva care, de exemplu, n-a ascultat consecvent, constant Enescu, nici nu știe muzică ca un specialist, cel puțin primele trei sferturi din cartea asta ar putea să te facă să te duci să asculți un pic de Enescu.
Credit foto: Andi Spot
Din acest punct de vedere, eu văd foarte utilă și colecția cealaltă de care spuneai tu, cea cu Mihai Codreanu, dar și această colecție. Le văd ca fiind foarte utile tinerilor, pentru că e vorba despre recuperarea unui timp despre care nu se mai vorbește la ora actuală, despre niște personalități care chiar au intrat într-un con de umbră, inclusiv Enescu. Pentru că Enescu niciodată n-o să fie foarte bine cunoscut la el acasă, e mai cunoscut (exact cum spuneai tu) de străini, decât de-ai noștri. Pe de altă parte, revenind la diferența dintre Mihai Codreanu și Enescu, este o diferență acolo esențială, timpul pe care l-au trăit. Pentru că Enescu a prins niște timpuri foarte, foarte dificile și foarte grele și cred că e fascinant să vezi transformarea lui ca om din perspectiva timpului.
Fiindcă pomeneai de teatru; întotdeauna noi (noi, publicul obișnuit, nespecializat) când ieșim de la un spectacol povestim despre cum au jucat actorii sau mai știu eu ce altceva. Dar n-am auzit aproape pe nimeni să vorbească, de exemplu, despre scenograf, care e extraordinar de important.
Cred că, de fapt, toată povestea mea în minte era următoarea: să încerc să arăt sau să fac personajul să se dezvolte, folosind scenografia epocilor, dar extrem de discret, adică lucrând cu un cadru minimalist. Era toată povestea cu Carol și regina, de exemplu; de acolo scrii un tom uriaș numai despre relația lor și toate mișcările, despre război etc. Dar, fiind și limitat de numărul de semne, îmi place – e singura chestie care-mi place în cartea asta, sau una dintre puținele – că am reușit ca background-ul (sau cadrul) să fie minimalist. Sigur că el e foarte important și se modifică, dar nu e spectaculos, într-atât de spectaculos, încât să îngroape personajul sau anumite gesturi de-ale lui, care pe mine mă interesau să fie puse în prim-plan.
Fiindcă tot m-ai adus în zona teatrului: regizorii au dreptate când spun că muzica într-un spectacol nu trebuie să se audă, dar are un rol fantastic. Spectactorul nu trebuie să conștientizeze că ascultă muzică. Exact așa și aici, timpul în sine are rolul lui; Enescu dacă ar fi trăit astăzi, probabil că ar fi avut cu totul altă viață și nu degeaba se spune despre unii oameni că s-au născut la timpul potrivit. Dar, pe de altă parte, nici nu poți să pui accentul foarte mult pe asta și să arunci „vina” pe context, pentru că atunci nu-i mai dai nici lui, ca personaj, șansa să trăiască.
Nu, nu poți, trebuie să găsești echilibrul. Pe care l-am căutat, e adevărat. E ca și cum aș fi, ca să fac o butadă acum, un mic joc, e ca și cum l-am pus pe Enescu, cu tot ce a creat el și l-am făcut să funcționeze ca personaj, acum vorbim din punct de vedere strict literar. Pentru ca muzica lui și ceea ce făcea el să crească și să crească și să devină intensă, aveam nevoie ca fundalul sonor inițial să fie din Arvo Pärt, să zicem. Adică ceva foarte minimalist, strict pe zona respectivă, dar care se pierde, pentru că intră Enescu în prim-plan, asta era mișcarea pe care am încercat-o. Inițial, tentația este uriașă să scriu despre epocă, despre context, sunt atâtea personaje conexe…
Iar accentul să cadă pe Maruca și nu pe el.
Da, da, asta e o tentație uriașă, Maruca e un personaj și are un potențial uriaș. Și am preferat să nu fac asta.
Pentru că, până la urmă, cartea e despre Enescu.
E despre Enescu și ideea lor (a celor de la editură) era tocmai de a romanța o biografie, dar pornind de la toate elementele reale, de aceea eu am și mers pe dezvoltarea temporară a acțiunii. Singura chestiune este, repet, ahhh, dacă aș mai fi avut un an și încă vreo 200 de pagini!
Să înțeleg că din toată această experiență ai descoperit despre tine că poți să lucrezi „la comandă”.
Deși mă enervează deadline-urile. În același timp, fiind destul de – cum să zic ca să nu zic leneș – destul de pasiv, de comod, uneori nu faci nimic dacă nu ai deadline-uri, știi?
Artiștii și scriitorii și creatorii, în general, au o problemă cu limitele de genul acesta. Dar pe tine, ca scriitor, cum te-a îmbogățit lucrul la cele două proiecte?
Enorm! În primul rând, am descoperit niște cărți care vin dinspre zona jurnalismului cultural, zona reportajului, eu până atunci nu prea citisem așa ceva.
O, da, pentru că în vremea lui Enescu chiar se făcea reportaj, reportaj literar, ca specie literară.
Da. Și eu nu prea citisem tipul acesta de cărți, sincer. Eu n-am făcut filologie, deci nu eram în zona aceea. Când am descoperit cartea lui Viorel Ilișoi despre Mihai Codreanu, care este o splendoare, mi-am dat seama că, de fapt, dacă e ceva extraordinar în literatură, atunci e tocmai faptul că poate folosi elemente, teme, tehnici, structuri din foarte multe zone. Și îmbogățirea de care ziceai tocmai de aici vine, din faptul că mi-am dat seama că, chiar dacă scriu despre un subiect, nu știu, o călătorie pe Marte sau altceva, e foarte importantă documentarea. Tot auzeam la americani „s-a documentat”, iar eu mă tot întrebam „Cum adică să te documentezi pentru un roman sau pentru o carte de ficțiune?”. De fapt, totul începe de la documentare. Asta am simțit că am câștigat enorm, faptul că am început să fiu atent la lucruri, la care înainte nu eram, sau nu le acordam atenția cuvenită.
Cu Lucian Dan Teodorovici și Dan Coman – FILIT 2019
Ai mai accepta un proiect de genul acesta?
Acum îmi vine să zic nu!
Asta pentru că l-ai lăsat pe Enescu neterminat.
Exact! Adrian poate să confirme, în momentul în care m-a sunat eu am fost încântat de idee, m-a lăsat să aleg și am spus „Vreau Enescu!”, dar după Enescu, acum, aș zice că nu, deocamdată nu, adică nu sunt eu pregătit să fac față. Dar dincolo de asta, e fabulos să-l descoperi pe Enescu muzical, e o bucurie imensă.
Mi-am aminte de Dan C. Mihăilescu, care povestea la un moment dat (la o lansare) că el nu e genul care să meargă la concert în sală pentru că nu poate, nu se simte bine în mulțime. În schimb ascultă cu o mare plăcere în papuci acasă, se plimbă prin casă și ascultă concerte întregi. Din punctul meu de vedere, Enescu se pretează și la o astfel de ascultare, dar și la o ascultare de concert. Se schimbă, într-adevăr, perspectiva și percepția, exact așa și cu scrisul la carte, bănuiesc că ți-ai schimbat foarte mult percepția ta, ca om, vizavi de muzică.
Am un prieten extrem de apropiat, care a locuit cu mine în oraș la Bistrița multă vreme și e înnebunit după muzică, în special după muzică cultă. Îmi punea concerte interpretate de diferiți muzicieni și-mi spunea: „Uite, vezi aici nu cântă ca Richter!”. Nu că nu cânta la fel de bine, ci îl interesa precizia și tot restul. Și am fost atât de prins de povestea asta, încât am început să fac colecție de cd-uri, erau vremurile când începeam să ascult Variațiunile Goldberg, care mi se părea ceva incredibil. Dar la un moment dat băiatul acesta a plecat, și e ca atunci când nu mai ai cu cine povesti, pentru că el trăgea de mine și-mi tot povestea, iar mie îmi plăcea enorm, plus tratatele pe care le avea, studii de muzicologie.
Sunt foarte multe adaptări ale lui Enescu, contemporane, am văzut și jazz, am auzit și ceva rock, personal nu sunt foarte încântată de niciuna dintre adaptări, dar tu ce adaptare ai găsi potrivită pentru el?
Nici nu știu dacă a fost sau nu în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, e cineva care venea dinspre jazz… Dar eu aș vedea un pic altfel. Organizez la Bistrița un festival de poezie și muzică, dar de muzică nu mă ocup eu, se ocupă altcineva [Gavril Țărmure] de alegerea muzicii și într-un an, nu-mi amintesc când, nici n-are importanță, a venit un tip invitat de el, care pe atunci era prim-solist al unei filarmonici de undeva din Elveția; și-a umplut scena de elemente de percuție și a cântat numai muzică nouă, de la compoziții de ale lui până la compoziții de autori foarte contemporani, adică mult după băieții ăștia super cunoscuți. În sală era un grup de rockeri, rockeri dintr-ăia clasici, dar erau și oamenii care merg la Țărmure, la concertele lui camerale pe care el le propune în mod regulat. A fost un succes uriaș, deși unii cu ceilalți nu s-ar fi întâlnit altfel. Atât de mult mi-a plăcut, încât i-am propus lui Țărmure ca măcar într-o seară, în fiecare an, să avem invitați oameni din acastă zonă. Nu-i ușor de urmărit ce fac ei. Eu nu știu dacă e posibil tehnic, un exercițiu cum ar fi, de exemplu, să iei părți din Vox Maris și să le deturnezi înspre nu știu ce tipuri sau ce genuri, școli muzicale există acum, dar să vină din zona aceasta. Într-un alt an a apărut un tip, un columbian student la Universitatea din Cluj și a susținut un concert pentru șase stingătoare de foc și cinele și împreună cu alții cântau la „instrumentele” acelea. Sigur că e ludic un astfel de proiect, dar a propus un show care a prins.
Mi-ar plăcea foarte mult un Enescu revizitat, pentru că, pe cât de serios și aproape clasic era în gândirea muzicală, pe atât de deschis era de fapt. Sunt convins că i-ar fi plăcut enorm și s-ar fi jucat. Sunt bucăți întregi din sonate în care George Enescu e compozitor contemporan/actual!
El nu și-a refuzat niciodată experimentul ca formă de cunoaștere și cred că asta l-ar defini foarte bine.
Foarte important, da.
Pentru că asta ne refuzăm noi și cred că asta ne-ar ajuta mult și în percepția lui, la adevărata valoare a muzicii lui.
Sunt foarte importanți cei care propun, dar și ceea ce propun despre Enescu. E minunat Festivalul Internațional George Enescu, care a făcut ceva constant, coerent, o muncă de recuperare a lui Enescu, inclusiv pentru public dar și din punctul acesta de vedere, ca informație care să vină spre public, de la specialiști cu studii serioase. Inclusiv în zona de pedagogie……toată lumea zice asta despre Enescu, că avea o strategie didactică care nu era a epocii, deci a fost un vizionar!
