„Tonomatul” lui Andrei Panțu

Mă bucur la fiecare nouă apariție de proză scurtă. Fie că sunt inedite, fie că au apărut anterior în reviste și acum sunt adunate pentru prima dată în volum, prozele scurte n-au cum să lase indiferent cititorul de cursă lungă. O povestire bine scrisă cere meșteșug, concentrare, tramă, personaje bine conturate, toate acestea combinate de o asemenea manieră, încât cititorul să citească cu sufletul la gură. Fie că accentul cade pe conflict, fie că în centrul atenției sunt personajele, povestirile cuceresc doar dacă sunt foarte bine scrise. Tehnica literară se învață, dar nu este suficientă. Mai trebuie să și simți ce merge și ce nu, ce este în plus, de ce sau unde trenează acțiunea etc. Sunt mulți scriitorii care trec foarte repede de la proză scurtă la roman, din motive pragmatice, de multe ori. La un roman te salvează dimensiunea: dacă îți abandonezi/uiți personajul pe drum sau la un anumit moment, îl poți recupera puțin mai târziu, e drept, cu prețul unei „burți” de care te puteai lipsi. Greșelile de construcție pot fi relativ ușor mascate când citim un roman, la o povestire sar în ochi și nu te lasă să te bucuri de lectura în sine.

– Vine! se aude prin ușă glasul bătrânului.

Sar din pat, mă stropesc cu apă rece pe față, mă încalț și fug afară. Aerg pe cărare, alerg, alerg, praful se amestecă tot mai mult cu nisipul, și atunci știu că sunt tot mai aproape de ocean, aud deja valurile cum se sparg pe plajă. Portul răsare din mijlocul copacilor, pustiu ca întotdeauna, dar vaporul e acum deja departe. Cerul se întunecă odată cu oceanul, cu nisipul, cu totul. Scrâșnesc din dinți, iau o piatră la nimereală și o arunc în apă cu toată puterea. Dracu´ să-l ia de vapor! e a doua oară când îl pierd.

Umbra vaporului pâlpâie în lumina albastră a nopții, alunecând dincolo de linia orizontului.

Am plecat demult de acasă. Nici nu mai știu de când. Mi-am lăsat logodnica, familia, prietenii în America și am zburat dasupra Atlanticului, cu avionul. Am fost lovit de nicăieri, am sărit cu parașuta, l-am lăsat să se prăbușească undeva în ocean în timp ce eu pluteam deasupra unei insule cu copaci înalți. Atât îmi amintesc, fragmente de coșmar. Sau poate vă spun toate balivernele astea pentru că nici eu nu mai știu ce să cred. Am ocupat o casă părăsită de lemn și de atunci tot aștept vaporul.” (Linia întunecată a orizontului)

Andrei Panțu nu este un novice în ale scrisului, dar este un debutant în ceea ce privește apariția editorială în sine – volumul Tonomatul; până acum nu a publicat decât în reviste (dedicate prozelor scurte), așadar acesta este volumul lui de debut. Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 – Scriitori români contemporani de la Editura Humanitas, a pariat din nou pe proza scurtă, dar și pe un autor cvasinecunoscut. Venit din zona studiilor sociale, a ales înregimentarea în rândurile informaticienilor, Andrei Panțu pare că jonglează cu domeniile de activitate la fel cum face cu subiectele prozelor. Deși sunt câteva elemente comune – spațiile literare (te trezești cutreierând străzile Bucureștiului), tipologia personajelor, cheile de rezolvare a finalurilor, schimbarea de sens de o manieră bruscă (și frustă, chiar, de multe ori) – povestirile scrise de el sunt asemenea melodiilor amestecate de tonomat – variate, dar totuși fac corp comun. Un corp al unei literaturi de bună calitate, în ciuda scăpărilor inerente unui debut.

În avanpremierele dedicate apariției volumului, am tot citit că proza lui Andrei Panțu e din sfera fantasticului. Citind cartea, mi-am zis că da, poți să încadrezi multe din povestiri la „literatură fantastică”, dar, la fel de bine, le putem considera și la limita dintre un suprarealism atent dozat (poate chiar prea atent, dacă este să ne referim la retezările bruște ale acțiunii sau la felul cum întoarce brusc cursul firesc/nefiresc al succesiunii faptelor) și un realism magic scăpat (adeseori) de sub controlul conștientului.

„Propriul meu joc muzical începuse din plictiseală, mă distram pur și simplu să cânt la chitară, în curte, așezată comod pe un scaun din lemn de stejar. Prea multe lecții de vioară, prea multă muncă. Părinților nu le convenea, desigur – atâția bani aruncați pe meditații, și fata lor zdrăngănea cântece rock sau blues, asta e, n-aveam ce să le fac, am avut câteva discuții cu ei la cină, Laura, mai bine exersezi câteva ore în plus la vioară, mai bine nu, iar apoi m-au lăsat în pace. Venise vacanța, și mintea mea avea nevoie de relaxare. Mă jucam în fiecare după-amiază cu coarele, fără multă pricepere la început, dar după aceea, pe măsură ce îmi reaminteam ce învățasem în urmă cu câțiva ani, cu tot mai multă îndemânare.

Când celelalte acorduri, la armonică, au apărut alături de ale mele, mi s-a făcut teamă, întâi pentru că cineva mă asculta, și eu abia atunci îmi dădeam seama de asta, apoi pentru că acel cineva părea să fie un băiat. N-aveam cum să o demonstrez, era ceva ce depășea orice dovadă: preferința pentru sunetele reci, o pasiune calculată, un tumult bine stăpânit, ținut sub control, care părea să ascundă o tristețe profundă. Celălalt cânta la muzicuță diatonică. Întâi de unul singur, după aceea totul se umplea de liniște, mă lăsa pe mine să încep cu chitara, și mă acompania pe parcurs, cu tonuri melancolice.” (Baladă pentru Apollo)

Multe din povestiri își trag seva din basme, găsim aici acel arhetip care face ca lectura să curgă ușor, fără prea multe provocări din punct de vedere stilistic – autorul respectă tiparul, singura lui grijă fiind construcția personajelor (Ak-Rul și Amara, Quispe și Narayan, Baladă pentru Apollo). În altele (auto)ironia și umorul fac legea, cititorului nerămându-i altceva de făcut decât să râdă în hohote (Sfințirea casei Porculean). Multe din proze sunt despre memorii afective, rădăcini, trecuturi uitate și imposibilitatea de a-ți proiecta viitorul. E o spaimă contemporană claustrată în miez de poveste, semn că autorul e la curent cu toate tezismele intens circulate în cotidian, dar putem regăsi printre rânduri și o interogație a lui cu sine însuși – oare la ce mai sunt buni scriitorii? Unele proze au lungimea potrivită (mă refer în primul rând la cele foarte scurte), altele par că trenează și când să dai verdictul „putea fi mai scurtă” te trezești că a încheiat brusc. Da, unele finaluri ar trebui rescrise, pentru că fie sunt în opoziție totală cu restul povestirii (la nivel stilistic, în special), fie sunt prea grăbite și prea evidente (o dezvrăjire prea bruscă, cu alte cuvinte). Și nu pot trece peste confuzia terminologică din Whisky cu gust potrivit – piesa de teatru este scrisă de autor, spectacolul este ceea ce vedem noi pe scenă, rezultatul gândirii regizorale. În schimb, Salinger intră într-un bar m-a cucerit total, tocmai pentru că atmosfera este una salingeriană, barul american își deschide ușile pentru cititorul avizat, după care acesta se trezește că cere barmanului pahar după pahar.

„Avea importanță și ce costum purtam eu. Dacă-mi pica baronul bătrân cu mustață, Linda mă ocolea toată noaptea. Foarte rar am reușit măcar să o zăresc în timp ce purtam costumul ăsta. Și când, în cele din urmă, o vedeam, nu reușeam să o ajung. Nu știu de ce, costumul mă încetinea. Nu era greoi, dar pur și simplu nu mă lăsa să patinez prea repede. Alteori nimeream ducele tânăr și blond, care patina binișor, și cu care am reușit de câteva ori chiar s-o ating în treacăt, însă niciodată să o împing sau să o prind în brațe. Însă cel mai mare succes îl aveam cu costumul muschetarului. Niciodată n-am știut dacă sunt două sau trei costume. Toate erau la fel, poate câteva mici deosebiri pe ici, pe colo, pe care greu le mai sesizam prin întuneric. Costumul de muschetar îmi convenea de minune, fiindcă prindeam viteză și vâjâiam prin mulțime de parcă m-ar fi suflat vântul, vântul ăla rece de pe Lacul Morii, niciodată la fel, întotdeauna violent.” (Carnaval)

Andrei Panțu are toate șansele să confirme ca scriitor de primă ligă; citind cele 29 de proze care compun Tonomatul (da, personal, nu le-aș fi lăsat pe toate cele 29 să apară în op) îți dai seama că nu e un capriciu de moment jocul de-a sau cu literatura. Sper să continue tot cu proză scurtă, pentru că are ceva ce mi se pare a fi esențial pentru o astfel de scriere: își simte personajul și îl învăluie într-o aură de suprarealism rarisimă. Pe cât de vii și reale ni se par, pe atât de suprarealiste sunt personajele lui Panțu!

Tonomatul de Andrei Panțu