Dama de cupă. Durerea de gleznă sau cum se crapă asfaltul în faţa casei

Motto1: „Pământul nu crapă din întâmplare, de mai multe ori, în acelaşi loc. Discută cu amicii tăi de la Primărie, cheamă lucrătorii, dar mergi şi la biserică, dacă simţi că nu te mai interesează nimic în afară de bani…” Iulian Ciocan, Dama de cupă

Motto2: „Guvernatorului îi dădu a înţelege că în clipa când ai pus piciorul în gubernia lui, parcă ai păşit în rai, pe drumuri de catifea, şi că guvernele care numesc demnitari atât de înţelepţi sunt vrednice de toată lauda.” N.V. Gogol, Suflete moarte

Totul începe, în registrul distopic Bulgakov – I.D. Sîrbu, cu o durere de gleznă. Unul dintre cinovnicii de la primărie, un tip corupt şi arogant, a călcat strâmb într-o groapă din asfalt. La început, groapa asta nu este foarte mare, pare inofensivă, cât să poţi planta în ea o floare. Problema e că apariţia acestei gropi în asfaltul din cartierul bogătaşilor, exact în faţa casei-castel a cinovnicului, este inexplicabilă. Şi extraordinar de enervantă. Doar aici, în această zonă exclusivistă, nu se făcuse treabă de mântuială:

„Făcu doi paşi. Apoi, pe neaşteptate, piciorul drept i se înfipse într-o denivelare din asfalt, se împiedică şi căzu caraghios, scoţând un oftat apăsat. Simţi o durere ascuţită în gleznă.

Fir-ar al naibii!, exclamă Nistor Polobok, căznindu-se o vreme să scoată piciorul din crăpătura destul de adâncă din asfalt. Când în sfârşit se ridică, cu senzaţia că scăpase dintr-o menghină hrăpăreaţă, nu mai putu să calce cu aceeaşi uşurinţă. Glezna îl durea foarte tare şi, colac peste pupăză, se julise la un genunchi. Încercă de câteva ori, cu mare grijă, să-şi lase greutatea corpului pe piciorul afectat, holbându-se nedumerit la falia care-l prinsese ca într-o capcană. Mare porcărie! Cum de apăruse crăpătura asta chiar în faţa porţii sale? În cele din urmă îşi luă inima-n dinţi şi merse poticnit spre casă. Din când în când se oprea pentru a îmblânzi durerea pulsatilă, enervantă. Clătinându-se la fiecare pas, intră în holul imens al castelului cu elemente arhitectonice amestecate…” (p. 9)

Nistor Polobok este Şeful Direcţiei Arhitectură – Urbanism – Fond Funciar. Eliberează autorizaţii de construcţie.

În DEX, cinóvnic înseamnă „funcționar de stat (de rang inferior) – Din rus. činovnik.” Într-o societate normală, adică civilizată, nu spun democratică, doar civilizată, un funcţionar este o rotiţă într-un mecanism pus în mişcare în slujba cetăţenilor. Acest cinovnic sexagenar, amator de petreceri şi aventuri extraconjugale, se slujeşte pe sine. Cinovnicul are o avere considerabilă, competenţa lui adevărată, din postura de slujitor direct al primarului, fiind aceea de a face ca o ilegalitate să pară perfect legală, matrapazlâcurile să treacă drept afaceri cinstite, şpaga, o taxă obligatorie. Nu mai este tânăr, dar aşa se simte. Venit dimineaţa de la un chef, trebuie să găsească întrebuinţare celor 3 000 de euro ce îi intraseră în buzunar. Un corespondent pe măsura acestui personaj este în Adio, Europa!, romanul distopic al lui I.D. Sîrbu, Naşul, „derviş în formă, beizadea în conţinut”, personaj insalubru, eficient, inevitabil într-un oraş-cetate a corupţiei levantine.

Nistor Polobok este, cum se vede uşor din semnificaţia numelor, asemenea celor din jurul său, oameni mai mult sau mai puţin bogaţi, făpturi cu precaritate spirituală, vanitoşi, pescuitori în ape tulburi – Marele Cimpanzeu (conducător de partid), primarul Denis Cartof, studentul Radu Bîlbă, căpitanul Puţintelu, sergentul Jora Curechi, bibliotecarul Corneliu Smochină, Parascovia Crudu-Cartof, Sneajana Lînă, Mircea Baltag, judecătorul Bîtlan, Victoria Rînză, Mihaela Periuţă, jurnalista Natalia Mereacre etc. Prozatorul minimalist Iulian Iordăchescu, a cărui soţie este redactor la Editura Trei Iezi, are un statut aparte, intrând în categoria specială a personajului ambiguu, care împrumută trăsăturile autorului, fără a fi însă identic cu acesta.

Într-un fel, ca Cicikov, personajul lui Gogol, Nistor Polobok caută şi el nişte suflete moarte, acelea pe care le văzuse, ca pe un ecran, în gropa propriului subconştient. Vrea să fie iertat, fiindcă înţelege din visul care se repetă înnebunitor că a greşit şi că, dacă nu îşi avertizează semenii, pentru oraşul lui vine sfârşitul lumii. Nu se duce la biserică, aşa cum e sfătuit de nevastă, ci merge la ghicitoare ca să afle, contra cost, ce e de făcut. E greu de spus în ce măsură acest personaj trece printr-o transformare esenţială, de la cinovnic la profet, dar un început există. Deocamdată renunţă la avere, fără prea mari regrete, casa-castel i se pare şi lui, acum, exagerat de mare:

„Casa noastră nu mai este, Nistor… A înghiţit-o groapa. Tot ce-am adunat o viaţă s-a prăpădit… Nu mai avem nimic. Ai avut dreptate. O, Dumnezeule Mare…, suspină femeia distrusă.

Lui Nistor Polobok îi trecu un sloi de gheaţă prin inimă. Muncise sau, mai curând… furase ani de zile pentru a-şi construi castelul. Se mândrise până nu demult cu el. Acum însă trebuia să se-mpace cu situaţia grea. La urma urmei, exista şi partea bună a lucrurilor, dispariţia castelului construit pe bani extorcaţi îi uşura povara morală, tot mai apăsătoare de la o vreme, mai avea vila destul de spaţioasă şi deci nu dormea sub cerul liber, avea două fiice care o duceau foarte bine în străinătate, era încă viu şi sănătos. Or, răul cel mai mare abia urma să se pogoare asupra lumii. Şi el, ca să i se împotrivească, nu avea voie să se lase cuprins de deznădejde. Da, castelul lui – în treacăt fie spus, exagerat de mare – fusese distrus. În schimb, soţia îi era deja un aliat de nădejde şi şansa de a-i ajuta pe oameni să scapte de orbire renăştea.” (p. 47)

Dama de cupă este un roman care permite mai multe niveluri de interpretare, pornind de la tema corupţiei politice şi ajungând la natura coruptă a fiinţei umane. În schema narativă a unei distopii, romanul traversează nu Zona lui Tarkovski, ci, alături de cinovnicul-călăză, Stalker până la marginea gropii, filonul tragicomic al realităţii intrate în derivă.

Durerea de gleznă este un simptom, aşa cum este, în alte spaţii ficţionale, apariţia şobolanilor. Un avertisment. Când ai totul, nu ai nimic. Îngrozitor este însă că nici invers lucrurile nu se îndreaptă – când nu ai nimic, nu ai nimic. Nu ai decât o durere de gleznă şi o groapă, apărute peste noapte în betonul armat al conştiinţei sociale.

Ca să uit de gropile apărute peste noapte în cartierul meu, las aici fragmente edificatoare dintr-o carte excelentă, fără fisură:

„Vorbeşti de parcă adun bani numai pentru mine…, spuse cu o voce tremurândă funcţionarul pleşuv. (p. 24)

„Ai păcate câţi purici poate avea o pisică. De la păcatele acestea vine răul care îi va nenoroci pe mulţi.” (p. 53)

„Cu multă răbdare, Nistor Polobok îi dădu toate indicaţiile necesare pentru deghizarea jecmănirii într-o afacere cinstită. Într-o ţară în care toţi furau ca-n codru, banii au fost mereu pentru funcţionarul chel un fir călăuzitor în viaţă. Cum să trăieşti fără bani? Iar pentru că salariile erau ridicol de mici, trebuiau găsite alte soluţii, nu?” (pp. 13-14)

„Problema e că nu ne mai poate ajuta nimeni. Lărgirea gropii nu poate fi oprită! Pământul va înghiţi toate casele din cartier, apoi restul oraşului. Am văzut în vis pieirea Chişinăului. Nu sunt nebun şi te rog să mă crezi. Chestiunea e foarte serioasă. Tot ce putem face e să fugim din Chişinău! Eu o să plec la Suruceni. Am o vilă acolo…” (pp. 38-39)

„Să ai două maşini înseamnă să fii înstărit? Înstăriţi sunt mahării cu castele. Ăştia au sute de mii de euro! Eu zic aşa: am acum strictul necesar! Pot să mă simt oleacă om acum!” (p. 76)

Dama de cupă de Iulian Ciocan