Tot înainte. Poza în care n-ai niciun chip

Motto: „staţi cuminţi, în bănci toţi, acum suntem la şcoală. Lecţia de azi este despre oraş. Copiii de la oraş trăiesc în blocuri, nu în case. Aţi înţeles, da? Le vedeţi acolo, pe geam? Ei nu se murdăresc niciodată, căci se duc la şcoală pe asfalt, mai rar pe o uliţă. Nu se udă la picioare. Nu le-ngheaţă tălpile, au ghete cu blană.” Ioana Nicolaie

Bulţa Arsenia a mâncat flori de acăţ. De aceea, crede ea, a ajuns la spital, cu salvarea, bolnavă de hepatită neagră, la fel ca sora ei mai mare. Arsenia are pijamale cu donalzi, Saveta „stă într-o grădină cu gălbenele, c-aşa-i cămaşa ei de noapte”. Păpădii se găsesc pe toate dealurile, donalzi, nu. Arsenia îşi aminteşte de câmpul cu cei mai roşii trandafiri, cusuţi pe un peretar, la spatele mamei, locul ei de dormit, şi-i mai trece dorul. Ai zice că sistemul sanitar funcţiona bine (salvarea vine la timp, copiii primesc marmeladă şi sunt îngrijiţi la spital), dacă n-ar fi fost inundaţia. Se spărseseră ţevile de la baie şi în salon apa luase paturile pe sus. Cazul se muşamalizează, nu era nimeni la camera de gardă.

Dacă ai apucat să citeşti prima pagină din Tot înainte, nu mai poţi lăsa din mână, din suflet, aş zice, cartea excepţională a Ioanei Nicolaie. Arsenia e peste tot, cu emoţiile şi incertitudinile ei, cu îndrăzneala şi timiditatea de copil umilit şi demn – nu înţelege un timp ce este umilinţa, cu ruşinea se familiarizează mai repede. Arsenia are buzunarele goale şi multe drumuri de străbătut.

Sunt multe motive pentru care cartea Ioanei Nicolaie ar trebui citită în primul rând de cei pe care-i preocupă concepte ca inteligenţa emoţională, empatie, discriminare, comunicare autentică, problema modelelor şi a conflictului dintre generaţii, patriotismul şi ipocrizia. Copilăria Arseniei nu e minunata vârstă de aur (un stereotip social) a fiinţei, deşi sunt momente în care lumina e mai puternică decât singurătatea şi neputinţa.

Între cinci şi optsprezece ani, Arsenia se dovedeşte un bulgăre de humă, din aceea în care, în grădină, tatăl ei sapă gropa pentru vaca galbenă, bolnavă de tuberculoză – vaca galbenă, înţelege Arsenia, e comunismul:

„Din ceasul acela străvechi, vaca galbenă, care avea să-mi placă, exceptându-l pe Ociuc, câinele cu care mă jucam în cuşcă, cel mai mult dintre animalele noastre, s-a legat un timp de un comunism rumegător şi blând, care dă destul de mult lapte, lapte ce trebuie trimis la centrele de colectare, ca mai apoi să ajungă la export ca să se plătească din el datoria ţării şi să fim în sfârşit liberi de jug, un comunism ce trebuie scos la păşune, fiindcă altfel mugeşte cu disperare, care trebuie adăpat în găleţi mari de trei ori pe zi şi care, dacă te vede cu broboadă pe cap, te azvârle cât colo, ce miere o avea înăuntru trecutul, de tragem la el ca nişte muşte, în loc să ne pregătim de cel mai minunat viitor?” (p. 107)

Sunt multe elemente de contextualizare în roman, însă, în esenţă, Tot înainte rămâne o carte despre copilăria la ţară. Bulţa Arsenia nu e Nică din Humuleşti, deşi are şi ea o familie mare – sunt doisprezece copii de hrănit, de îngrijit, de trimis la şcoală. Păţanii sunt destule, nu doar cea cu spălatul pantofilor în baltă, de teamă ca „tovarăşa” să nu-i facă iar observaţie că e neîngrijită şi că o să apară aşa, fără niciun chip, în prima fotografie din viaţă. Mai e şi întâmplarea cu batista pe care e imprimat un Mickey Mouse. Găsită pe şanţ, batista aceea nemaipomenită e deja pierdută din clipa în care e împrumutată Voichiţei, prietena cea mai bună şi cea mai rea. Tot pe drum, în staţiune, găseşte Arsenia o alună îmbrăcată în ciocolată. Gustul bomboanei mai şterge din amărăciunea fetei care înţelege că nu va putea pleca de acolo, din sat, nici ca sportivă – nu era destul de bună pentru echipa de handbal, aşa hotărâse antrenorul.

Tot înainte nu e o carte pentru copii (dar pentru adolescenţi şi profesorii lor ar putea fi), este o carte cu copii, mai exact cu un copil, Bulţa Arsenia, fata a cărei voce o auzim puternic, distingându-se între vocile celor doisprezece copii ai familiei, între vocile elevilor din curtea şcolii sau ale celor aflaţi la muncă, în livadă, la cules de mere sau la strâns crengi. Aşa se fac banii pentru uniformă. Hainele nu ajung niciodată, sunt puţine şi copiii sunt mulţi. Iar la şcoală Bulţa Arsenia află că părinţii ei nu sunt la fel de buni ca alţi părinţi:

„Tovarăşa zice da, nu mai poate de mândrie, fata ei a fost singura din oraşul nostru care-a intrat în anul acela la sanitar, cu 9,40, dragă, printre primii. Monica Sasz n-a fost mamă casnică, ci mamă învăţătoare, iar asta n-a lăsat-o să facă mai mult de-un copil. Nu ca mama, şapte, de îmi vine să intru în pământ de ruşine. Nu mai e nimeni în clasă aşa, numai copiii de pe Ştează mai au atât de mulţi fraţi. Spaimoc din banca vecină tocmai turuie mama-i măturătoare de stradă, tata-i măturător de stradă şi eu sunt al optulea. Pe când Voichiţa, prietena mea încă din prima zi, are numai trei surori şi-un frate, ceea ce înseamnă că-s cinci copii. Iar tatăl ei, ce ciudat, nu mai merge la lucru-n carieră, că-i bătrân şi bolnav, are 54 de ani.

̶ Vrei să spui că-i pensionar? zice tovarăşa.

Voichiţa nu poate răspunde, de unde să ştie cuvântul pensionar? Îl învăţăm toţi, uite, în primele zile din clasa întâi, după ce s-a scris catalogul şi e ora în care vorbim despre noi.” (p. 33)

Tot înainte are o problematică aparte prin care se recuperează o secvenţă importantă din istoria recentă – ideologizarea învăţământului, raţiile alimentare, prezumata egalitate de şanse într-un regim al echităţii clamate de la tribună etc. Romanul este scris într-un registru ficţional cu elemente de sociologie, antropologie, istoria mentalităţilor, ca un roman-document. Proză psihologică, în care cronologia este frecvent răsturnată, pe porţiuni mici, ca să nu se piardă din coerenţă, Tot înainte este şi romanul complicatei cunoaşteri de sine, al potenţialului pus în balanţă cu şansele reale (practic, cvasiinexistente) pe care le are un copil de la ţară, venind dintr-o familie săracă, de a-şi împlini visurile.

Ca să aibă un viitor bun, Arsenia îşi propune, pe rând, să se facă femeie de serviciu la blocuri, fotograf, turist, sportivă, profesoară. Când îşi dă seama că opţiunile ei sunt limitate, că de fapt nici nu are de ales, se simte ca atunci când în prima poză din viaţă ea nu se vede bine lângă ceilalţi copii, apare fără chip. Un singur gând îi dă putere: Tot înainte.

Las aici, ca de obicei, alte câteva fragmente din care se vede forţa acestui roman copleşitor prin frumuseţea personajului şi maturitatea scriiturii:

„Iar prieten nu eşti decât cu acela care din când în când merge cu tine pe-aceeaşi cale.” (p. 133)

„O poză orice s-ar zice e adevărul-adevărat. Dacă eşti urâtă, n-o să-ţi ascundă nimeni urâţenia. Dar, dacă ieşi frumoasă-n ea, n-o să mai poţi de bucurie când o să te duci spre casă. În poza zimţată-i strânsă toată clasa întâia B, cu mic şi mare, cu fete şi băieţi, cu Spaimoc, cu proşti şi cu deştepţi, cu tovarăşa, care nu ne-a lăsat aşa de capul nostru şi ne-a aşezat cu grijă, în cea mai bună ordine.” (p. 51)

„Când n-a mai fost nimic din urma alunei şi eu îmi dezgheţam picioarele-n apă caldă, când de la durerea nemăsurată mi s-au pornit lacrimile pe faţă, am ştiut că zarul a căzut, iar eu n-aveam s-ajung, cum visasem trei ani, sportivă de performanţă. Trebuia să uit şi asta, ca pe toate celelalte, căci nu e om să poată trăi fără uitare.” (p. 219)

Tot înainte de Ioana Nicolaie