Când cvartetul n-are nimic de-a face cu muzica de cameră

Cvartetul din Alexandria de Lawrence Durrell este pomenit (intenționat) la un moment dat. Sunt multe momentele în care cititorul are flash-back-uri, în funcție de nivelul de cultură generală pe care îl are, de interesele personale sau de experiențele prin care a trecut. Vizitele în galeriile de artă, în muzeele din lumea întreagă sau cele bucureștene, călătoriile proiectate cu multă atenție, dintr-un interes pur personal sau pentru că așa o cere meseria; cărțile care ne-au marcat copilăria și anii tinereții, cele la care ne întoarcem mereu, de care ne agățăm ca și cum ar fi niște ancore (fără ele ne-ar dispărea părți importante din trecut?), știrile, documentarele, emisiunile gastronomice, can-can-ul și breaking news-ul. Toate acestea sunt parte din Cvartetul Danielei Ulieru și Doinei Popescu. O carte cu patru voci principale și alte câteva secundare și cu tot atâtea tehnici narative, chiar dacă, în realitate, cele patru mâini care au scris cartea se înțeleg foarte bine, până la o împletire definitivă care unifică într-un punct toate firele narative. O carte provocatoare, care denotă multă pasiune, dar și multă răbdare din partea celor două scriitoare. Căci fiecare personaj și-a cerut dreptul la prim-plan, exact ca la știrile din prime time, ori pentru asta trebuia și motiv, dar mai cu seamă trăsături specifice, un quelque chose determinant, care să mențină personajul în lumina reflectoarelor și să nu-l facă inutil.

Niciuna din vocile romanului nu apare întâmplător, nici măcar Gelu, Laurențiu sau Suzica. Alice, Tudor, Horia și Astrid sunt cvartetul, cele patru destine care, vrând-nevrând, se întâlnesc într-un singur punct. Vocile masculine sunt impetuoase, cer întâietate, vor să fie ascultate, nu acceptă cenzura, vor să conducă. Vocile feminine știu ce vor, au coloană vertebrală (oare?), au și capricii și furii tipic feminine, se impun cu ușurință în momente cheie, deturnează sensul acțiunii și impun ritmul narațiunii. Cei patru își dau coate, se împing reciproc, ca și cum ar fi cu toții pe un platou de televiziune și ar încerca să fure cât mai mult din imagine; prima oară nu înțelegi nimic din toată vânzoleala aceasta haotică, dar dincolo de sclipici, opulență și dorință de a epata cu orice preț se ascund multe, foarte multe traume. De toate felurile. Descoperirea bisericii din Cinciș, scoasă pentru moment de sub ape – doar pentru că natura a fost darnică cu oamenii și i-a reconectat, fie și pentru un moment mult prea scurt, cu propriul trecut – devine moment încărcat cu o semnificație mai mult decât importantă. Dar până acolo devoalarea, scoaterea măștilor se face treptat. Ca cititor, intuiești că regimul comunist e, cumva, vinovat pentru toate traumele prezentului, dar abia spre final înțelegi și în cel fel se face acesta vinovat. Cele două scriitoare, jurnaliste cu state vechi, aduc astfel în discuție câteva dintre marile teme de discuție provocate de mass-media de-a lungul celor treizeci de ani de la Revoluția din 1989, dar niciodată finalizate cu verdicte clare. De la „Cine a tras în noi în `89?” și până la „Câte servicii secrete are România astăzi?” și, mai ales, „De ce avem atât de multe servicii secrete?”, scriitoarele fac un rezumat ad hoc al teoriilor care au tot circulat în spațiul românesc postdecembrist. Dar… nicio teamă, umorul și profunzimea însoțesc fiecare personaj. Nu există nimic în plus în pagini, orice detaliu concură la tramă într-un fel anume, fie mai devreme, fie mai târziu. Dacă deschiderea romanului o face Alice, deloc întâmplător finalul îi aparține lui Tudor. Cei doi au istorii personale extrem de încărcate în violențe, neputințe, lupte interioare pierdute în mai multe rânduri etc. Cei patru din Cvartet, pe cât de diferiți sunt, pe atât de multe puncte comune au. E un paradox născut din punerea la un loc a talentelor celor două scriitoare, care se completează într-atât de bine, încât de la un punct încolo nu te mai întrebi „oare cine l-a conceput pe Tudor și cine pe Astrid?”.

Daniela Ulieriu și Doina Popescu sunt două scriitoare care și-au construit destinele de o asemenea manieră, încât trebuiau să se întâlnească, tocmai pentru a se pune în valoare reciproc! În mai puțin de cinci ani au scris trei cărți împreună, prima dintre ele gastronomică. Deloc întâmplător debutul lor comun, căci Daniela Ulieriu scrie și despre gastronomie (inclusiv pe site-ul ei), iar Doina Popescu gătește foarte bine și este o gurmandă desăvârșită. Așa se explică și referințele și detaliile cu privire la mesele festive somptuoase sau la întâlnirile din cafenele care devin adevărate momente de răsfăț pentru cititor. Cvartet devine, din acest punct de vedere, și un mic excurs antropologic în lumea contemporană – ce mai este cu adevărat autentic într-o lume cucerită de globalizare? Daniela Ulieriu povestește în cel mai recent număr al Dilemei Vechi despre una dintre călătoriile ei memorabile (găsiți aici povestea); nu întâmplător se regăsesc și în Cvartet câteva din aceste impresii, camuflate în personaje și acțiuni mai mult sau mai puțin previzibile. Astrid și bătălia ei pentru menținerea companiei în topul audienței mi-a adus aminte de Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui a lui Cristian Teodorescu, iar vizita la galeria Simeza mi-a smuls hohote de râs, căci, da, de multe ori am trecut prin fața galeriei și m-am gândit la cine ar putea să cumpere tablourile acelea atât de urâte.

Cu ce rămâi din Cvartet? Cu un acut simț al realității! Cu o dorință de a detașa de toată superficialitatea și de a face curățenie în viața personală. Cu o nevoie de a explora de care nu te bănuiai nicicum. Nu e puțin lucru să vrei să îi înțelegi pe cei patru din Cvartet, să vrei să intri în lumea lor și să faci parte din același univers, din moment ce povestea lor seamănă izbitor de mult cu a ta, pe alocuri. Așa se explică de ce a doua parte a cărții se citește în altă cheie decât prima; Alice, Tudor, Horia și Astrid încep să se umanizeze într-atât de mult, încât judecata de ordin moral nu mai operează nicicum, ci lasă loc reflecției și introspecției.

Cvartet a apărut la Editura Curtea Veche Publishing, o decizie foarte bună a celor două scriitoare, căci cartea a beneficiat de o redactare impecabilă, iar compoziția lui Laurențiu Midvichi susține vizual ideea de cvartet cum nu se poate mai bine. Un roman care anulează efectele caniculei și te trimite în alte lumi, acolo unde dictează curiozitatea și nevoia de a explora. Devine din ce în ce mai autentic tandemul Daniela Ulieriu – Doina Popescu, să vedem ce va urma după Cvartet!

Cvartet de Daniela Ulieriu și Dloina Popescu