Tu când ți-ai văzut ultima oară vecinul? – Neighborhood 3 la Point

„Noi credem că imaginația creează realitatea.

Dacă ți-e frică de ceva, o să apară.

Dacă nu o înfrunți, o să te omoare.”

<<Vine un moment când fiul tău îți spune în față: „am toți brawlerii maxați, dar nu vreau să creadă lumea că am hack sau mod”.>> Găsesc postarea asta într-o dimineață, pe wallul unui amic. Mă surprinde neplăcut, nu mă așteptam ca tocmai copilul lui (de 10 ani) să fie amator de jocuri video. La câteva zile, merg la o lansare de carte, unde scriitorul povestește, printre altele, că a jucat doar FIFA, dar a fost un împătimit. Hm, îmi zic, jocul ăsta pare mai puțin ofensiv, cel puțin așa mi-aduc aminte. Adevărul este e că n-am fost niciodată amatoare de jocuri video, pentru mine realitatea virtuală a fost ceea ce și este, virtuală. Ori, pe mine mă fascinează cu alte dimensiuni ale realității. Și mai este ceva: fac parte din categoria celor care adicția înseamnă pierderea controlului, ori asta m-a ținut departe de orice patimă, cel puțin până acum.

La câteva zile după cele povestite, aflu că noul spectacol al lui Eugen Gyemant este fix despre asta: despre jocurile video, dependență și efectele ei dezastruoase. Clar, trebuia să înfrunt canicula (prietenii știu că asta nu e deloc puțin lucru pentru mine!) și să văd premiera. De fapt, dincolo de subiect, premiera asta avea mai mulți factori determinanți; Eugen Gyemant n-a mai montat niciodată până acum la POINT – o sală foarte specială, un loc în care am avut câteva experiențe memorabile; în distribuție găsesc actori cu care el a mai lucrat, dar și numele Cabiriei Morgenstern, proaspăt absolventă de Teatru (despre care am auzit doar de bine) și cel al lui Andrei Gîlcescu, despre care chiar n-am auzit nimic până acum. Și încă ceva, e primul spectacol al lui Gyemant în București, după debutul pandemiei de coronavirus.

Jennifer Haley, dramaturgă contemporană din Texas, scrie NEIGHBORHOOD 3 în 2008 (dacă nu mă înșel); de atunci încoace, piesa a fost pusă în scenă de mai multe ori, în diverse colțuri ale lumii; nu e de mirare, căci numărul redus de personaje și subiectul o recomandă. Montarea nu cere foarte mult spațiu fizic, dar lasă loc imaginației regizorului să se desfășoare. Trama este suficient de dramatică, la limita unei durități greu de dus de spectator, dar ea devine un suport perfect pentru dezbateri consistente cu privire la adicții bune vs adicții rele, diferența dintre pasiune și viciu, dacă există grade ale dependențelor, dacă dependenții de jocuri video se pot vindeca sau nu etc. Sunt foarte multe teme de reflecție care au ca origine un text dramatic aproape lipsit de originalitate; e un paradox aici, dar tind să cred că unul intenționat creat de scriitoare. Replicile par de multe ori scoase din jurnalele de știri – căci, nu-i așa, efectele dependenței de jocuri video au făcut de multe ori prima pagină a ziarelor și au deschis multe știrile tv – sau din cărțile scrise de terapeuți implicați în procesul de vindecare al dependenților de jocuri. Despre componenta morală a dependenței aproape nimic, doar câteva replici în care se face referire la sursa banilor pentru upgradarea jocului sau pentru întreținerea jucătorilor, care nu fac nimic altceva decât să se joace. Scriitoarea a menținut astfel orizontul de atenție în zona relațională – efectele dependenței asupra familiei celui care joacă; de asemenea, pune în discuție relația cauză – efect, cum s-a ajuns la stadiul în care jucătorul să nu poată ieși din realitatea virtuală, un univers paralel cu cel real, mult mai toxic și mai periculos decât acesta.

Eugen Gyemant a redat excelent aceste intenții ale scriitoarei prin felul cum a gândit dinamica personajelor; acestea capătă cu fiecare scenă în parte noi trăsături, care devin concrete nu doar prin felul cum relaționează cu partenerii de scenă, ci mai ales prin efectele de costum. Părinții sunt îmbrăcați ori anacronic, ori ca și cum ar fi de pe altă planetă, oricum par din alt film (ca să mă exprim în ton cu personajele); copiii sunt ai prezentului, din cap până în picioare – ținute dezordonate, uneori haotic compuse, șifonate și adesea în culori închise. Nu lipsesc din mâinile jucătorilor celebrele comenzi și de pe mâini lor alte câteva obiecte care ajută la orientarea în realitatea virtuală. Părinții intră și ies brusc din realitatea copiilor, îi deranjează, ba chiar îi bruschează pe aceștia, pentru că-i scot din joc și-i fac să nu mai ajungă nicicum la ultima casă. Punctul terminus al jocului, ultimul nivel, pare un fel de Fata Morgana, dar și un nivel pe care aproape nimeni nu vrea să-l atingă, căci nimeni nu știe ce va urmă după. Spaima că după aceea nu va mai fi nimic, că nu vor mai avea ce să joace, este redată excelent de regizor printr-o serie de artificii de joc; gesturi frânte, mâini care se frământă, disperare scăpată de sub control pentru câteva clipe, datul cu capul de pereții virtuali etc. Pe de altă parte, încercarea părinților de a-și aduce copiii cu picioarele pe pământ este excelent pusă în valoare ca fiind un eșec total; costume care aduc a carnaval grotesc (ținuta grădinarului este una vădit construită din detalii, chapeau Maria Nicola pentru cum a introdus elementele de detaliu, dar semnificative, care dau și nota de personaj); gesturi repezite, voci ridicate și/sau stridente, furii nestăpânite, tot ceea ce trăiește un părinte depășit de situație, înspăimântat, este adus în fața spectatorilor, încetul cu încetul.

Cele două diade – părinți vs copiii-jucători – se pun reciproc în lumină și/sau valoare, căci binomurile sunt astfel gândite, încât să depindă unul față de celălalt. Irina Antonie – Lucian Iftime vs Cabiria Cabiria Morgenstern – Andrei Gîlcescu, două cupluri care dau valoare ideilor regizorale; sincronizați perfect, au reușit să imprime dinamica necesară spectacolului, astfel încât tensiunea să crească de la o scenă la alta. Au intrat și au ieșit din spațiul scenic cu viteze din ce în ce mai mari, au devenit mai disperați (părinții) sau mai posedați (copiii), au explodat în momentele-cheie. Scenele în care virtualul capătă chipul realității devin scene-simbol și este bine că regizorul a gândit simbolistica pe toate planurile – scenografic, zidul din spate începe să se miște și creează efectul de val care aduce foarte mult cu efectele video; sonor, sirenele dau nota de paroxistic atât de necesară pe final; peste toate tronează jocul de lumini, care concură la crearea senzație de virtualitate, pur și simplu ai impresia că ai intrat în joc, chiar dacă nu te-ai mișcat din fotoliul de spectator.

Inutil să spun că trebuie văzut NEIGHBORHOOD 3, noul spectacol de la POINT. Dar insist pe ideea că ar trebui văzut de cât mai mulți adolescenți și inițiate dezbateri pe marginea a ceea ce s-a văzut. E un spectacol prin care Eugen Gyemant invită la dialog viu, constructiv și prin care pune – dacă mai era nevoie – în valoarea valențele formative ale artei Thaliei.