„Divina Comedie povestită pentru copii” de Corina Anton, cu ilustrațiile lui Mihail Coșulețu

În 2019, la Humanitas, apărea într-o nouă traducere Divina Comedie, în colecția coordonată de Smaranda Bratu Elian. În 2020, la Editura Cartier, apărea Lectura lui Dante, o trilogie dedicată Divinei Comedii scrisă de Laszlo Alexandru, un alt italienist de marcă. Fie și doar aceste două apariții editoriale și tot e suficient că să spunem că există interes pentru Dante Alighieri și memorabila lui scriere. De fapt, Divina Comedie se numără printre acele cărți care sunt citate, dar mult prea puțin citite, din varii motive. În afara studiilor de specialitate – filologice – nu există prea multe semne care să ne indice că cititorii ar fi interesați cu adevărat să citească ce-a scris Dante acum câteva secole. Faptul că e scrisă în versuri nu încurajează nicidecum pe cititorul contemporan, dornic mai degrabă de proză, iar subiectul propus nici atât. Cu toate acestea, cartea rămâne una dintre cele care n-ar trebui să lipsească din istoricul de lecturi al niciunui om cultivat, care pretinde că are o cultură generală solidă. Toate acestea fiind spuse, intenția Humanitas Junior de a propune o povestire pentru copii care are în centrul ei Divina Comedie, cu alte cuvinte o lectură în proză, adaptată nivelului de vârstă specific, se justifică. Chiar dacă personal nu ader la ideea de rezumate, povestiri sau alte asemenea tipuri de lecturi după marile cărți ale culturii universale, cartea Corinei Anton, cu ilustrațiile lui Mihail Coșulețu o recomand.

„Brrr, ce frig cumplit!!!! Ultimul râu infernal, care este numit Cocit, ia forma unui imens lac în a cărui gheață sticloasă sunt prinși oamenii care s-au întors împotriva celor care au avut toată încrederea în ei: trădătorii, cei care și-au trădat rudele, patria, oaspeții și binefăcătorii. Inima le-a fost înghețată și nemiloasă atunci când au răsplătit binele prin rău, așa că acum stau în frigul veșnic, cu chipurile livide, cu părul plin de ace de gheață, cu lacrimile care le îngheață în ochi, dârdâind și tremurând întruna. Dante trebuie să calce cu băgare de seamă pe gheața netedă ca sticla din care se ivesc trupurile lor, ca să nu-i lovească. Trădătorii, așa năpăstuiți cum sunt, se ceartă între ei și se pârăsc unii pe alții lui Dante, așa încât ticăloșia fiecăruia iese la iveală.” (p. 42)

O lectură concisă, rezumată la punctele esențiale din cele trei părți ale poemului lui Dante, părți care devin și capitole de sine-stătătoare ale povestirii Corinei Anton. O carte în care Dante împreună cu Virgiliu sunt personaje principale, iar incursiunea lor în lumea de dincolo devine o adevărată excursie, care seamănă (prea mult, pe alocuri, pentru gustul meu) cu o excursie într-un parc cu dinozauri. Cartea începe cu o scurtă introducere, menită să explice contextul socio-politic în care a apărut poemul, dar și a celor care țin de istoricul personal al lui Dante, date importante pentru o bună înțelegere a poveștii care urmează să fie spusă. Călătoria lui Dante și a lui Virgiliu prin Infern, Purgatoriu și Paradis este realizată după tiparul oricărui basm: nu lipsesc nici personajele principale (ba nici câteva secundare, menite să concure la ideea de societate), dar nici momentele dramatice, tensionate, cele care fac posibilă cunoașterea. Dante face cunoștință – direct sau cu ajutorul lui Virgiliu, cu câteva „personaje” cu adevărat importante pentru cultura universală; regi sau regine care au condus mari imperii (ideea de a-l pomeni pe Traian este excelentă, dar mai puțin bună este tușa „românească”), oameni politici care au schimbat istoria în momente-cheie, fizicieni și oameni de știință care au contribuit la cunoaștere, teologi și sfinți care au făcut posibilă discuția despre valori. Toți aceștia, întâlniți în cele trei mari părți ale lumii de dincolo fac posibilă cunoașterea lui Dante. Cunoașterea ca proces, dar mai ales ca relație. Lui Dante îi este din ce în ce mai clar că toate constrângerile politice, religioase sau de altă natură, nu fac altceva decât să-l ajute pe om să descopere căi noi de cunoaștere.

„Cei trei poeți își urmează drumul tot discutând și se întâlnesc cu o ceată de penitenți slăbănogi, cu fețele supte, numai piele și os. Aceștia sunt lacomii: ei se apropie pofticioși de un copac încărcat, dar nu pot atinge fructele îmbietoare. Printre ei Dante își mai găsește un prieten, care i-i arată pe mâncăcioși, spunându-i fiecăruia pe nume.

Muncit de un gând, Dante își întreabă călăuzele:

– Oare cum se face că acestor suflete fără trup le este foame?

– Sufletele au și ele un fel de trup aerian care le îngăduie să simtă tot, răspunde Stațiu. De aceea și noi, duhurile de pe lumea cealaltă, simțim foamea, setea, frigul și căldura, putem lăcrima și suspina ca și cum ne-am fi păstrat trupurile noastre de carne. Iar pedepsele primite în Infern sau Purgatoriu ne fac să suferim.” (pp. 66-67)

Excelent menținută în prim-plan ideea că omul este un zoon politikon, că el este făcut să trăiască într-o formă sau alta de organizare socială. O idee mai puțin evidentă multora dintre noi, dar dacă ne uităm la cum sunt organizate Infernul, Purgatoriul și Paradisul, ne dăm seama că în fiecare dintre aceste lumi există reguli foarte clare, norme și relații care se stabilesc în virtutea unor valori și a felului cum se raportează oamenii la toate acestea; oamenii nu ajung acolo întâmplător, faptele și gândurile lor fiind criterii de selecție.

<<Dante ascultă vrăjit, reflectând cât de mărunte sunt preocupările oamenilor care, pe Pământ, se istovesc alergând după lucruri trecătoare, în timp ce el, aici, încearcă o fericire fără seamăn. Toma de Aquino reia:

– Aș vrea să îți vorbesc despre un suflet ales: sfântul Francisc. El s-a născut într-un oraș numit Assisi, într-o familie înstărită: tatăl său era negustor de stofe fine. A primit educația cuvenită unui tânăr de condiția sa, trăind vesel și fără griji. Dar, din iubire pentru Hristos, a hotărât să-și ia drept tovarășă de viață o doamnă de care toți se feresc, pe numele său Sărăcia. S-a însoțit cu ea în ciuda împotrivirii tatălui său, care îl mustra că își împarte banii nevoiașilor: în văzul tuturor, s-a dezbrăcat de veșmintele sale bogate, i le-a înapoiat părintelui său și a plecat în lumea mare îmbrăcat ca o zdreanță. De atunci a trăit acoperindu-și trupul cu o pânză aspră, hrănindu-se cu ce îl miluiau oamenii buni la inimă, fără să ceară sau să păstreze nimic pentru el, dormind pe unde se nimerea, cu un bolovan drept pernă. Tot mai mulți oameni i s-au alăturat, trăind în sărăcie la marginea orașelor și având grijă de cei mai nenorociți dintre semenii noștri: de bolnavii de care nu se îngrijea nimeni, de leproșii al căror beteșug îi scârbea pe toți, de bătrânii care nu mai aveau pe nimeni pe lume. Papa Inocențiu III i-a privit mai întâi cu neîncredere, căci Biserica era puternică și bogată, iar aceștia erau umili și sărmani; dar într-o noapte Dumnezeu i-a trimis un vis în care se făcea că un tânăr înveșmântat sărăcăcios sprijină cu umărul său o biserică. Și atunci papa a înțeles că franciscanii (pentru că așa avea să se numească ordinul acesta călugăresc) vor duce cuvântul lui Hristos, speranță și mângâiere chiar și celor mai neînsemnați dintre muritori. Viața sfântului Francisc nu a fost deloc ușoară, a îndurat foamea, frigul și boala, a suferit enorm, dar a găsit multă bucurie în a iubi și a prețui câte sunt pe lumea aceasta. A scris chiar și o poezie foarte frumoasă, în care spune așa: „Fii lăudat, Doamne, pentru toate câte le-ai creat: pentru fratele soare, care ne dă lumină, pentru sora lună, care strălucește pe cer, pentru fratele vânt și pentru sora apă cea limpede, pentru fratele foc și pentru sora țărână, din care cresc flori, fructe și iarbă…”>> (pp. 81-82)

Dante devine mai uman, capătă contururi de om cu care am putea sta la povești, Virgiliu e asemenea unui bun sfătuitor, bunic sau prieten vechi (și bun) pe care te poți baza la nevoie, iar toți cei întâlniți în cele trei „teritorii” devin umani, pe măsură ce li se adaugă calități și defecte. Un proces de construcție elaborat poate cu o prea mare grijă, din dorința de a facilita înțelegerea micului cititor, dar și de a-l provoca să citească, cândva, Divina Comedie, așa cum a fost ea scrisă de Dante. Eroii devin personaje în măsura în care le vorbesc cititorilor, iar Corina Anton e conștientă că dialogul este unul din punctele cheie al succesului unei cărți pentru copii. E unul din motivele pentru care recomand Divina Comedie povestită pentru copii de Corina Anton. Al doilea motiv este dat de ilustrații, Mihail Coșulețu fiind un mai vechi colaborator al Editurii Humanitas, un grafician care știe să-și adapteze discursul vârstei și să însoțească textul într-un mod subtil. Culorile puternice, vii, personaje cu contururi bine delimitate, dar fără ochi și guri, peisaje abia schițate, toate acestea nu fac altceva decât să mute definitiv atenția cititorului pe text, pe mesajul scris.

Divina Comedie povestită pentru copii de Corina Anton deschide o poartă a cunoașterii, una pe care puțin îndrăznesc să o deschidă. Dincolo de această ușă, îl găsim pe Dante, dornic să povestească despre marile lui întâlniri. O carte care-i învață pe cei mici câteva lucruri de bază, dar mai înainte de orice că nimeni nu s-a născut învățat. Să vă așteptați la întrebări din partea celor mici; după ce vor citi Divina Comedie povestită pentru copii de Corina Anton vor dori să mai citească altele și altele, ceea ce ne și dorim, de fapt.