„Creierul. Povestea noastră” – sâmbure de ghindă

Motto1: „Pe tot parcursul copilăriei, mediul în care trăim ne cizelează creierul, pornind de la o sumedenie de posibilităţi şi dându-i o formă care să corespundă lucrurilor la care suntem expuşi.” David Eagleman

Motto2: „Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire…” Ion Barbu

Ce ştie un profesor de literatură despre creier?! Că este prins în coaja cutiei craniene, cu lobii săi cartografiați de circumvoluțiunile-deal, circumvoluțiunile-vale, asemenea unei nuci. Suntem familiarizaţi cu imaginea unui organ anatomic asociat unui element al naturii, dar citind cartea lui David Eagleman, cercetător la Institutul pentru Etică şi Tehnologii Inovatoare şi profesor la Universitatea Stanford, specialist în neouroştiinţe şi, din 2012, un tânăr (este născut în 1971), aproape, inclus pe lista personalităţilor geniale ale lumii noastre, îţi dai seama că asemănările sunt justificate, adică metafora devine adevăr, pierzându-şi sensul figurat. Creierul nostru chiar este ascuns, o nucă tare, în cutia craniană, fără legătură cu exteriorul, inaccesibil şi sofisticat, (re)scriind permanent grafice mentale.

Una dintre cele mai frumoase idei ale cărţii este că fiecare creier este diferit, cum diferiţi sunt fulgii de nea. Creierul ne conferă identitate şi, asemenea unei hărţi, arată cu exactitate traseul devenirii noastre, înregistrând, la nivel vizibil sau mai greu detectabil, fiecare luptă pe care o dăm, în prezent, cu fantasmele trecutului şi cu iluziile viitorului:

„Toate experienţele din viaţa ta – de la conversaţiile individuale la cultura ta generală – dau formă detaliilor microscopice ale creierului tău. Din punct de vedere neural, cine eşti depinde de experienţele pe care le-ai avut. Creierul îşi schimbă forma necontenit, rescriindu-şi în mod constant circuitele – şi, întrucât experienţele tale sunt unice, aşa sunt şi tiparele vaste şi detaliate din reţelele tale neurale. Deoarece ele continuă să se schimbe cât timp trăieşti, identitatea ta este în continuă transformare: nu atinge niciodată un punct final.” (p. 10)

Mi-e greu să spun ce pagină este mai interesantă în această carte în care afli, de pildă, că gândirea conştientă consumă energie sau că putem anticipa anumite lucruri doar pentru că, pe baza experienţelor deja parcurse, creierul poate face predicţii.

Analizând creierul lui Albert Einstein, nu s-a putut spune care a fost sursa genialităţii sale, dar s-a constatat un fenomen observat şi în cazul şoferilor de taxi din Londra: dezvoltarea anumitor porţiuni din cortext. Un anumit comportament, menţinut pe o perioadă îndelungată, determină modificări ale cortexului. Şoferii de taxi din Londra au dobândit, în urma experienţei, o foarte bună memorie spaţială – pe care nu o aveau înainte. În cazul lui Albert Einstein s-a observat o dezvoltare în relief a ţesutului neural, sub forma literei greceşti omega, ca urmare a pasiunii, mai puţin cunoscute, a fizicianului pentru cântatul la vioară. Se lărgise vizibil regiunea cerebrală responsabilă de mişcarea degetelor de la mâna stângă. Pianiştii dezvoltă un asemenea semn în ambele emisfere, pentru că se folosesc, în arta interpretativă, de ambele mâini.

Tot ce ştim sau credeam despre funcţionarea acestui organ datorită căruia evoluăm se dovedeşte, la un moment dat, relativ. S-a crezut, cel puţin astea erau aşteptările presei (în parte, şi ale specialiştilor), că recăpătarea vederii, în urma unei operaţii cu celule stem, este un proces firesc, fără complicaţii. Transplantul de cornee a fost, într-adevăr, reuşit. Totuşi, aşa cum mărturiseşte subiectul acestei secvenţe, Mike May, care-şi pierduse vederea la 3 ani, în urma unui accident chimic, ochiul nu funcţionează asemenea unei camere de luat vederi. După un timp îndelungat de absenţă a vederii, celelalte simţuri suplinesc deficitul. Un om care nu vede este perfect capabil de performanţă – Mike May schiază, ghidat de indicatoare sonore, la jocurile paralimpice, dar, recăpătându-şi vederea, nu mai are aceeaşi siguranţă a mişcării. Îi lipseşte, de asemenea, puterea de aproximare a distanţelor şi nu are reprezentarea adâncimii lucrurilor. La 15 ani distanţă de operaţia care i-a redat vederea, bărbatul avea încă dificultăţi în realizarea lecturii unor fragmente simple, iar pentru o inserţie socială rezonabilă se folosea, ca înainte de transplant, de celelalte simţuri.

Relevantă pentru timpurile pe care le trăim, mi s-a părut o secvenţă privitoare la impactul izolării asupra creierului. Este vorba despre mărturia unei femei, Sarah, activistă pentru pace, nevoită să suporte un regim de izolare, arestată fiind abuziv la graniţa dintre Iran şi Irak, în 2009. Creierul, spune Sarah, resimte o traumă tradusă în durere intensă, care începe cu senzaţia de animal în cuşcă, apoi cu aceea a supravieţuirii la nivel vegetal (gânduri repetitive, gânduri întoarse asupra lor însele), sfârşind cu episoade halucinatorii. Concluzia este că orice formă prelungită de izolare se traduce în durere localizată la nivelul creierului:

„În primele săptămâni şi luni de carceră eşti redus la o stare asemănătoare cu cea a unui animal, adică eşti un animal într-o cuşcă şi îţi petreci majoritatea timpului mergând prin celulă. În cele din urmă, starea asemănătoare cu cea a unui animal se transformă în una care seamănă mai mult cu cea a unei plante: mintea începe să încetinească şi gândurile devin repetitive. Creierul se întoarce împotriva lui însuşi şi devine sursa celei mai chinuitoare dureri şi a celei mai chinuitoare torturi. Îmi retrăiam fiecare moment din viaţă. În cele din urmă, îţi epuizezi amintirile. Ţi le-ai povestit de atâtea ori. Şi nici nu durează atât de mult timp.” (p. 149)

Un lucru mai puţin obişnuit este că David Eagleman concepe volumul Creierul. Povestea noastră ca pe o construcţie cu două registre distincte. Există în cartea aceasta, care are şi o condiţie grafică excelentă, pagini destinate cunoscătorilor, mai puţine, e drept – o pagină, după alte 3-4 pagini perfect accesibile novicilor, cuprinde planşe anatomice şi explicaţii de specialitate. Aşa cum avertizează autorul, cartea de faţă nu presupune totuşi un cititor specializat, ci doar unul pregătit să înţeleagă ce maşinărie complexă este omul şi cât de interesant este să cauţi înăuntrul tău ceea ce ai avut, poate, impresia că se află în afara ta: universul însuşi într-un sâmbure de ghindă.

Creierul. Povestea noastră de David Eagleman