Un manifest al lumii pierdute – „Palatul lunii” de Paul Auster

Se pare ca Anansi Contemporan vine să ne bucure cu autori și titluri bune. Astfel, cel de-al cincilea roman al lui Paul Auster, Palatul lunii, apare în a doua ediție, tot în traducerea Michaelei Niculescu, dar revizuită, la Editura Pandora M. În unul dintre interviurile sale, Auster spune despre acest roman că a pornit de la imaginea unui protagonist și nu de la o idee așa cum se întâmplă de cele mai multe ori; unii critici îl încadrează în categoria autobiografiilor ficționale. Din primele pagini această scriitură mi-a amintit de magia construcțiilor lui Murakami; și în cazul lui Paul Auster nimic nu este întâmplător: „vezi tu, totul se rezolvă până la urmă, totul se leagă. Nouă cercuri, nouă planete. Nouă lovituri de baseball.(…)”; dar și de Indignarea lui Philip Roth: viața ca o serie de șanse negate, ca destin ce alunecă spre dezmembrare. Palatul lunii este istoria lui Marco Stanley Fogg, creație a anilor ’60, cel care rămâne orfan de mamă, de unchi, de bunic și de tată. Se înstrăinează și de iubită, iar toate acestea în puțin peste 300 de pagini, astfel încât, cercul pierderilor să devină complet. Deși poate par ironică, nu sunt, Paul Auster creează destine și conjuncturi la limita imaginației, viețile protagoniștilor pe cât sunt de pline, pe atât par golite de sens, iar felul de relatare fragmentată îl încadrează perfect în cultura postmodernistă. Este curios faptul că fără intenție am citit concomitent cu Palatul lunii, Manuscrisul lui Zograf de Val Butnaru apărută la Editura Prut. Un roman pe care tot postmodernist îl văd. Deși cărțile nu au legătură una cu alta se intersectează într-o idee: numele ne sunt predestinate și ne definesc traseul.

Revenind la Palatul lunii, o lucrare despre șanse pierdute în căutarea identității, o poveste a unor destine neîmplinite și a lucrurilor neterminate care acoperă trei generații. Patternuri familiale ridicate la rang de laitmotiv poetic. Titlul simbolic cu conotații romantice ne duce cu gândul la ritmicitatea vieții, Luna fiind concomitent simbolul nașterii, devenirii și morții. Acest fapt mă face să gândesc personajele lui Paul Auster – Barber, M.S. Fogg și Effin – în cheia transformării, ca un tot unitar, unde M. S. este singurul capabil să rupă vraja repetiției. Postmodernismul poartă în sine ecouri existențialiste și Palatul lunii mi-a părut a fi foarte intens la acest capitol. J.P. Sartre spunea că literatura poate schimba individul prin dezvăluirea unui comportament. La baza acestei metamorfoze stă procesul de auto-recunoaștere care pune baza reformării. Tot aici avem ideea de ființă ca proiect. Pe tot parcursul romanului M. S. nu face decât să se destituie ca ființă. Componenta nihilistă este ridicată la rang estetic în maniera maximalismului adolescentin:

„Cu toată febrilitatea și idealismul unui tânăr care meritase și citise prea mult, am decis că lucrul cel mai nimerit era să nu fac nimic: acțiunea pe care urma să o întreprind consta în refuzul militant de a acționa în cel mai mărunt sens. Puneam totul în slujba unui nihilism ridicat la rangul de crez estetic. Aveam să îmi transform viața într-o operă de artă, sacrificându-mă unor paradoxuri atât de rafinate, încât fiecare răsuflare avea să mă învețe să-mi savurez propria condamnare. Semnele trimiteau către o eclipsă totală, și oricât aș fi bâjbâit după o altă interpretare, imaginea acelei bezne depline m-a ademenit încetul cu încetul, m-a sedus prin simplitatea ei.”

Deși la prima vedere nu este un roman cu conotații politice, totuși ele se pot întrevedea. Pictura Moonlight de Blakelock devine la Paul Auster un manifest al lumii pierdute.

„Ochiul lui Blakelock, poate. Un cerc gol suspendat în tării, privind către lucrurile de mult apuse.”

Toate personajele lui Auster sunt inedite: figura unchiului Victor, om care nu se putea concentra la nimic până la capăt de teamă să nu omită alte lucruri de pe lumea aceasta, personaj asemănător bibliotecii sale cu 1492 de cărți adunate aleator, fără nici o noimă. Victor, nu pretindea că este altceva decât era. Effing, la polul opus, bătrânul extravagant cu o bibliotecă bine aranjată și lecturi pe categorii, care era cu totul altceva decât pretindea. Și Barber undeva la mijloc.

Există un moment pe care nu îl apreciez la romanele prea bogate în evenimente – eu îl numesc grad de aderență. Lectura devine „lipicioasă” și e greu să o lași din mâini până nu o duci la final. Cititorul riscă să piardă esența înglodat în prea multă acțiune și în dorința sa de a ajunge la deznodământ. Palatul lunii este intens până la ultima filă, în același timp păstrând cauzalitatea. Dacă e să revin la ideea anterior expusă de nume predestinate, Marco ajunge în sfârșit să își merite numele prin intermediul unui marș comemorativ al tuturor pierderilor personale. Astfel, cartea devine călătoria inițiatică a unui alt fel de Forrest, unul conștient de sine. Ajunsă aici dați-mi voie să citez din Bruckner:

«Viața se scrie cu litere mici, dar este o literă prelungă: trecerea prin ea e uneori periculoasă, dar magnifică. Pierre Bayle, gânditor francez al toleranței, înainte de Voltaire, revendica „drepturile conștiinței rătăcitoare”, dreptul de a ne înşela, de a ne întoarce pe urmele propriilor pași, fără a fi obligați să îmbrățișăm un anume adevăr sau o anume religie.»

Palatul lunii de Paul Auster