Karamazovii sau peștele cel mare al întrebărilor

Karamazovii au revenit în forță pe scena Teatrului Național din Târgu-Mureș.

Premiera lui Richard Crane, directorul asociat și cofondatorul Teatrului Brighton, avea loc în 19 august 1981, în cadrul Festivalului Internațional Edinburgh, iar cea a Companiei Tompa Miklós în 18 ianuarie 2015.

Textul dramatic pornește de la cuvintele lui Ivan din episodul vizitei Gentlemanului: „Tu ești eul meu, numai că ai altă mutră.” (Frații Karamazov, vol. II, Univers, 1982, p. 428). Tot astfel, Stravoghin îi mărturisea călugărului Tihon: „Uneori văd și nu sunt sigur că văd, cu toate că știu că este adevărul: sunt eu sau este el… Prostii.” (Demonii, Cartea Românească, 1981, p. 854).

Adaptarea lui Crane condensează sinergic romanul în patru instanțe actoricești: Ivan devine tatăl său, apoi Katerina Ivanovna, după cum fratele Zosima devine Aleoșa, bătrânul Karamazov și Katerina Ivanovna; bătrânul Karamazov devine Smerdeakov, apoi Grușenka, apoi diavolul. Tranziția de la o ipostază la alta este semnalată prin schimbarea costumelor, având ca centru nevralgic haina de blană a bătrânului tată, hybrisul care apasă atât pe umerii fiilor săi legitimi, Alioșa, Dimitri și Ivan, cât și pe cei ai fiului nelegitim, Smerdeakov.

În măruntaiele operei dostoievskiene există foarte multe vase comunicante, cum ar fi Ivan-Stavroghin, Tihon-Zosima, Ivan-Kirillov, iar spectacolul lui István Albu surprinde cu o profunzime filigranată figurile umane cu funcții de mai multe variabile, demonstrând o familiaritate exemplară cu scrierile lui Dostoievski. Întrebările avide și contorsionate, aruncate de Ivan tuturor, sunt articulate perfect în matematica sa nihilistă, iar existența înțeleasă ca „supă de pește” ne trimite la o scenă din Demonii: scrântitul întru Domnul și prezicătorul Semion Iakovlevici este surprins mâncându-și ciorba de pește de către vizitatorii de toate soiurile, fie simpli curioși, fie aspiranți spirituali, fie ființe năpăstuite, venite în căutarea unui ajutor duhovnicesc. Și ce face Semion, când oaspeții săi așteaptă cu înfrigurare un cuvânt salvator, o pildă prețioasă, bună de tradus în faptă? Refrenul său este „șolticării, șolticării”, adică pozne, ghidușii, ștrengării, șmecherii. Printre alte semne și cuvinte enigmatice, sfinția-sa îi cinstește pe acoliții săi, mai mult sau mai puțin conștienți de statutul lor, cu diferite cantități de zahăr în ceaiul din partea casei: fără zahăr, cu zahărul alături sau cu zahărul gata pus în pahar. Pe doamna dornică de distracție, care îl roagă să spună ceva, mărturisindu-i că de mult a vrut să-l cunoască, Semion o ignoră cu desăvârșire, ca să ordone să se pună patru linguri de zahăr în cana unui negustor aflat de față. Mai apoi îi proferează niște vorbe nu prea ceremonioase. Nu cumva își râde el de oameni, tocmai spre a le da ghes să cugete pe cont propriu și să caute singuri răspunsul la întrebări? Tot astfel, peștele Karamazovilor, privit fix în acvariu, umplut cu ananas, purtat încoace și încolo, zvântat și adorat, le scapă din mâini.

Actualitatea Karamazovilor se revendică în mod dureros de individualismul nostru recrudescent, cu solzi și gheare, și este sintetizată prin cuvintele lui Zosima, rostite în spectacol de Alioșa la moartea bătrânului:

„Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ceea ce-i poate da viața din plin, și cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbutește să priceapă sensul adevărat al vieții, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine și rostul său în lume, rămâne un izolat. (…) omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a face o încercare eroică, împletind o legătură de strânsă și duioasă frațietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat s-o facă pentru ca măreața idee să nu se irosească…” (Frații Karamazov, vol. I, Univers, 1982, pp. 431- 431)

În mod evident, izolarea pandemică este microscopul înstrăinării universale a omului, înstrăinare de sine și de semeni. Dostoievski ne aduce în fața acestei oglinzi necruțătoare, ne cheamă să dăm seamă de fiara din noi, de pâinea și circul înfierate de Ivan, dar tot el îl alege pe Alioșa să vorbească ultimul, turnând apă vie pe rănile noastre mai vechi și mai noi.

„Sfielnic ești și exultant! Ei da,

cu membrele aproape translucide

copilărind într-o manta prea largă,

Alioșa Karamazov, chiar așa ești!”

János Pilinszky – Elizeu de noiembrie (traducere de Paul Drumaru)