Acum doi ani stăteam de vorbă cu Eshkol Nevo despre Trei etaje, volumul apărut în traducerea românească la Humanitas Fiction. Anul acesta i-a apărut, la aceeași editură, Simetria dorințelor, un roman total diferit de cel menționat deja. Așa cum i-am declarat și lui, personal mi-e greu să spun care dintre cele două mi-a plăcut mai mult. Înclin să spun că cel despre prietenie, deși se citește în cu totul altă cheie și într-un ritm mult mai lent decât Trei etaje. Dar, din punctul meu de vedere, în Simetria dorințelor vezi cu adevărat ce poate scriitorul Eshkol Nevo, cel care ține cursuri de creative wrinting și cel căruia nimic din ce ține de natura umană nu-i este indiferent. Un excelent partener de dialog cu care m-aș reîntâlni oricând și oriunde, pentru că, cum-necum, are și darul de a suspenda timpul.
Mulțumesc, Nadine Vlădescu pentru tot sprijinul!
O să încep cu o întrebare pe care am gândit-o acum și care mă ajută să fac legătura și cu Trei etaje: câtă singurătate încape într-o prietenie?
Wow! Surprinzătoare întrebare! O să mă gândesc la răspuns și o să revin după o săptămână! 🙂
Mi-aduc aminte că și data trecută v-am provocat cu ceva întrebări!
O, dar mie-mi plac provocările! Chiar îmi plac! 🙂 Când mă gîndesc la prietenie, mă gândesc la salvare. Îmi vine acum în minte o scenă: familia mea s-a mutat dintr-un oraș într-altul în Israel și eu am mers la un alt liceu. Nu cunoaștem pe nimeni acolo, chiar pe nimeni! Erau cu toții cercetași, aveau prietenii legate cu mult timp în urmă și erau și cam snobi, pentru că era un fel de liceu privat. Deci, nimeni nu vorbea cu mine. Nimeni, cu excepția celui mai ciudat tip din clasă, care era mult prea ciudat ca să vorbești cu el. Situația asta a durat vreo două-trei luni. Mă duceam, stăteam într-un colț și nu vorbea nimeni cu mine. Asta până într-o zi! Exista un fel de poartă, de intrare și elevii urmăreau această poartă, o păzeau, făceau cu rândul; ei bine, în acea zi l-am întrebat ceva pe acest tip cu care nu vorbisem niciodată până atunci și, surprinzător, el chiar mi-a răspuns. După aceea am început să vorbim. A fost prima conversație pe care am avut-o cu cineva de când începusem studiile la acel liceu. Apoi am devenit prieteni și el mi-a făcut cunoștință cu prietenii lui și aceștia au rămas cu mine până astăzi, după 30 de ani. Prietenii aceștia sunt cei care au scris dorințele pentru Cupa Mondială, cele din carte. Deci, totul a început cu o persoană care m-a salvat de la singurătate.
Dar, întrebarea dvs era mult mai sofisticată! 🙂
Recunosc, sunt vinovată! 🙂
Eu cred că poți să te simți cu siguranță singur într-o familie sau într-un club. Dar când mă gândesc la prietenii mei bărbați, e destul de rar să mă simt singur în mijlocul acestei prietenii, pentru că avem așa de puține ocazii să ne întâlnim în ziua de astăzi, încât sărbătorim fiecare întâlnire. Avem multe amintiri de împărtășit, uneori vorbim unii cu alții despre singurătatea pe care o resimțim la locul de muncă sau în familie, cu nevasta. Dar pentru mine această prietenie, în continuare este un fel de oază.
Dar, al treilea răspuns la această întrebare sofisticată este: mi-am dat seama – și asta se leagă și de carte – că acest prieten despre care v-am vorbit, acest băiat ciudat a trecut printr-o fază foarte proastă anul trecut și nu a putut cere ajutorul. Era prea rușinat! A fost concediat, era deprimat, avea mari probleme acasă și chiar dacă noi îi eram cei mai buni prieteni și ne cunoșteam de peste 30 de ani, el a fost foarte, foarte rușinat să ne ceară ajutorul. În loc să ne folosească pe noi, prietenii lui, s-a îndepărtat de noi. Da, așa se întâmplă și cu Yuval în carte. [n.m. – Simetria dorințelor a fost publicată în original în 2007]
Deci, pentru a trage o concluzie: este foarte complicat! Este un subiect multifațetat. De asta am și vrut să scriu despre el.
Exact așa am și citit cartea: pe mai multe straturi. Fiindcă ați pomenit de poartă și de limite – până unde putem merge într-o prietenie? Prima mea cheie de lectură a apărut abia pe la pagina 150, când este evocată prima dată Intifada. Abia atunci am înțeles de unde a început prietenia celor patru și care a fost sensul acesteia. Mă gândeam că astăzi, practic, noi purtăm foarte multe războaie și întrebarea este ce armă ar trebui să mânuim, astfel încât să nu mai avem acest război cu noi înșine.
Sunteți poetă?
Nu, chiar dacă am citit anul acesta poezie cât n-am citit în ultimii 7 ani! 🙂
Întreb pentru că fiecare întrebare este, de fapt, o metaforă!
Fiecare dintre cei patru prieteni are un război cu el însuși de purtat/de rezolvat.
Foarte interesant interviu! Nimeni nu mi-a pus întrebările astea niciodată! Cred că diferența dintre mine, cel de la 28 sau 30 de ani și cel de acum este abilitatea de a te ierta pe tine însuți și de a recunoaște că, așa cum spune un faimos song pe care-l aveam drept sunet de sonerie la telefon când scriam Trei Etaje, este că „sunt pur și simplu uman/nu-mi pune asta în cârcă”. [But I’m only human after all, I’m only human after all/Don’t put your blame on me] Asta este ceva ce capeți de-a lungul anilor, dar ei sunt încă foarte tineri și nu au dobândit asta, dar se pot ierta unii pe alții, în schimb.
Da, e mult, mult mai ușor să-l ierți pe celălalt. Asta este o altă trăsătură a romanului: ei nu se grăbesc să se judece unii pe ceilalți. În schimb, pe ei înșiși se pun la zid. O altă întrebare care mi-a venit citind cartea – chiar sunt curioasă ce-o să răspundeți: cartea ați scris-o în 2007, deci înainte de Trei etaje, numai că eu le-am citit invers. Și mi-am dat seama că în Trei etaje ați folosit foarte multe idei/lucruri lăsate aici neterminate, dar asta e o altă discuție. Întrebarea mea este: din 2007 și până acum câți prieteni ați pierdut și câți ați câștigat, pentru că în cercul celor patru nu mai intră nimeni, doar femeile.
Cred că unul din motivele pentru care am scris cartea este că înainte de a scrie am pierdut doi prieteni. Am vrut să răspund la întrebarea „Ce încheie o prietenie?”. Unul dintre prietenii mei a devenit foarte religios; la început, mi-am zis că n-ar trebui să mă preocupe lucrul acesta, pentru că-l respectam, dar după aceea s-a căsătorit, a fost o căsătorie aranjată (pentru că așa-i cerea religia). După aceea a început să aibă probleme cu pasajele din cărțile mele care făceau referire la sexualitate, până într-acolo încât a ajuns să-mi spună că e prea mult sex în cărțile mele. Așa că n-am mai fost prieteni după aceea; poate că nu din cauza aceasta, poate că din alte cauze, cine știe. După care am mai pierdut un prieten, înainte de a-mi începe cartea. Așa că mi-a fost frică să-mi pierd și alți prieteni și cartea a fost, într-un fel, o încercare de a ține apa în căușul palmelor și de a reține „vârsta de aur a prieteniei”.
Dar aș vrea să vă răspund la întrebare, totuși: câte am pierdut și câte am câștigat. De când am scris cartea, nu mi-am pierdut prietenii vechi, cumva am reușit să continuăm, trecând prin anii dificili, de când am devenit părinți sau ne-am întemeiat familii, dar nu mai suntem un grup. Un grup ca în carte. Există doar prietenii. Și-mi lipsește acest lucru foarte mult! Acest sentiment că faci parte dintr-un grup de prieteni.
M-ați întrebat și dacă mi-am făcut noi prieteni, ei bine, doar unul, care a trecut toate testele. Dar când ai un prieten foarte, foarte bun de la vârsta de 16 ani, este greu după aceea să mai lași pe cineva să intre în inima ta. Dar aveți dreptate în legătură cu femeile. Există cel puțin două femei, prietene, interesante care au intrat în viața mea de atunci, nu numai acest prieten bărbat.
Da, este deja un truism ideea că dacă o femeie va intra în mijlocul unui grup de prieteni bărbați acesta se va divide.
Da, Yoko Ono!
Exact, Yoko Ono! Yuval nu povestește neapărat despre prietenia celor patru (eu le-am zis în glumă „cei patru muschetari”), ci despre Prietenie, acea stare de perfecțiune care se instalează între doi sau trei oameni atunci când se întâlnesc. Mi-ați confirmat acum acest lucru: am resimțit de multe ori răzbătând nostalgia dintre rânduri. Pe de altă parte, de multe ori am avut senzația că citesc un adevărat jurnal literar, în care, evident, de multe ori v-ați descris. Dar pe mine mă interesează cu care dintre personaje v-ați războit cel mai mult, care dintre ele v-a dat cel mai mult de furcă atunci când i-ați construit.
Yaara, personajul feminin, pentru că bărbații au devenit imediat personaje. Nu mi s-a întâmplat niciodată în cariera mea de scriitor de până atunci și nici după: am început să scriu cartea și după două săptămâni aveam cele patru personaje masculine, puternice și vii. Puteam să le simt mirosul, puteam să le știu gusturile în materie de femei și de mâncare, de ce erau atrași unii de alți ca prieteni și care era lucrul care putea să-i despartă. Nu mi s-a întâmplat niciodată în procesul scrierii să simt personajele atât de vii după două săptămâni, e un miracol! Dar cu femeile a fost mult mai delicat, Yaara a fost mult mai dificil de creat. Am încercat să găsesc acel echilibru perfect între încrederea în sine și onorabilitate și, mai ales, aspectul ei fizic.
Da, e foarte volatilă în multe locuri.
Există o descriere fizică a ei, dar mi-a luat ceva până să găsesc inspirația reală în lume, pentru că e total diferită de soția mea, de exemplu. Cele mai diferite două femei din lume sunt soția mea și Yaara. Așa că a trebuit să găsesc o anumită legătură în lumea reală. Ieri seara, la eveniment [lansarea cărții la Librăria Humanitas de la Cișmigiu]am povestit cum am găsit-o pe Yaara în lumea reală – până la urmă, o doamnă pe care am întâlnit-o întâmplător într-un tren când călătoream în Germania s-a potrivit perfect cu Yaara și a fost inspirația perfectă pentru descrierea ei fizică.
Când cartea a fost adaptată pentru scenă, ei m-au chemat la prima repetiție. Era prima dată când îi vedeam pe actorii din spectacol. Eu îmi imaginasem personajele ani în șir și acum, dintr-odată, mă întâlnesc cu personificarea lor! Deci, erau șapte actori, iar când au intrat în cameră am văzut că șase dintre ei se potriveau perfect cu ce era în imaginația mea! Mai puțin unul singur! Acel unul era Yaara! Și m-a supărat chestia asta! Spectacolul a avut succes, a fost un blockbuster, s-a jucat de 250 de ori, a avut un megasucces, dar eu stăteam în public și eram foarte supărat că ea nu este Yaara pe care mi-am imaginat-o eu! 🙂 De ce ea? De ce n-ați ales pe altcineva? Pentru mine, ea nu era suficient de vulnerabilă! Cred că o femeie este foarte atrăgătoare când vezi ambele lucruri la ea, și încrederea de sine și vulnerabilitatea!
Da, și e foarte interesant cum ați menținut acest echilibru între încredere și vulnerabilitate introducând o o prietenie secundară, cea dintre Maria și Ilana. Al treilea strat de lectură este cel religios. Cel de care ați pomenit anterior. Pe mine mă interesează foarte mult acest aspect, pentru că vorbim o opoziție între religioși și ultrareligioși, pentru că societatea israeliană este una conversatoare. Mă interesează dacă din 2007 și până acum dacă s-a mai deschis.
N-a fost niciodată ultraconservatoare.
Dar există această amprentă religioasă mai prezentă decât la noi, să spunem?
Nu, nu, cred că e vorba despre altceva, care te poate duce ușor în confuzie. Pentru că, există, pe de o parte Tel Aviv-ul, care este foarte deschis, liberal; doar un exemplu – acolo se ține Eurovision-ul cu toate comunitățile LGBT din toată Europa, care dau petreceri peste petreceri acolo timp de o săptămână și toată lumea petrecea cu ei. Deci cred că influența evreilor ultrareligioși asupra evreilor sefarzi, asupra părții din societate care este neortodoxă, slăbește, nu se întârește. Dar, pe de altă parte, dacă vorbim despre carte, numai după ce a fost publicată mi-am dat seama că acest act de a scrie dorințe pe bucățică de hârtie este foarte evreiesc. Pentru că ai luat o hârtie și o pui în Zid [referința este la Zidul Plângerii]. Aceste personaje nu fac asta, nu le pun în zid, ci le pun într-o cutie de pantofi. Deci este o carte foarte nereligoasă, foarte seculară și care n-are nicio legătură cu armata. Este felul în care trăiesc eu!
Cinstit vorbind, nu mă simt intimidat de evreii ortodocși, ei sunt un segment al societății pe care-l respect, îi respect pe studenții ultrareligioși, dar în viața de zi cu zi ei nu interferează cu viața mea.
Dintre cei patru, care dintre ei ar putea fi Alter Ego-ul dvs?
Toți patru.
Pe rând?
Pe rând. Ar fi puțin aglomerat dacă ar fi toți dintr-odată. 🙂 Fiecare dintre ei este o posibilitate, o cale pe care n-am urmat-o, ceva ce aș fi putut fi: Yuval, cel care este melancolic și care traduce; aș fi putut să fiu Ofir cel confuz și mutându-mă de la publicitate la adepții religiei New Age; aș fi putut fi cu siguranță Churchill, un afemeiat până la moarte. Și cu siguranță aș fi putut fi și Amichai, care are familie, copii și o singură mare iubire. Aș fi putut fi fiecare dintre ei, dar nu sunt. Dar, da, câte un pic din fiecare sunt. Asta e magia ficțiunii.
Bine, acum urmează o întrebare absolut banală: de ce fotbal și nu rugby, de exemplu?
Pentru că rugby-ul nu prezintă niciun interes pentru oamenii din Israel. Nimeni nu se uită la meciuri de rugby. Dacă oamenii se adună, atunci o fac pentru a se uita la un meci de fotbal.
Deci este singurul sport care-i face să se adune la un loc?
Da, da. Ce este amuzant și ironic este că israelienii joacă foarte prost fotbal. Avem o echipă care pierde tot timpul și am participat la o singură Cupă Mondială, în 1970, când am și pierdut. Deci, este ceva tragic în fotbalul israelian și în felul în care comitetele internaționale vin cu acceptarea acestui lucru tragic – că noi niciodată nu vom avea o echipă de fotbal care să se califice sau care să fie capabilă să joace vreodată la Cupa Mondială. Putem să jucăm în Liga scriitorilor la Campionatul Mondial, scriitorii israelieni pot să concureze cu alți scriitori la nivel mondial, dar la fotbal nu.
Aici e de vorbit, pentru că putem dezbate și două zile pe marginea profilului suporterului. Când au fost primele atacuri ale hooligans-urilor din Anglia, sociologii s-au apucat să studieze profilul suporterului de fotbal. Și s-au adunat destul de multe studii dedicate fanaticilor. Am regăsit o foarte mică parte din aceste trăsături comune suporterilor în acea obsesie de a urmări meciurile a celor patru – toate ca toate, dar să nu piardă meciul.
E și acesta un mod de a citi cartea. Puțin diferit, dar asta nu înseamnă că n-aveți dreptate. Eu trăiesc foarte intelectual, scriu și predau cursuri de creative writing și apoi mă uit la meciuri de fotbal. De exemplu, cu o zi înainte de a zbura spre București m-am uitat la echipa mea preferată care a câștigat derby-ul, mă refer la Maccabi Tel Aviv, am făcut galerie și am strigat singur de bucurie în sufragerie, pentru că am doar de fete; ele se uitau la mine și ziceau „E foarte ciudat ce face tata!”. 🙂 Dar era o bucurie absolută, nu trebuie să fac nimic, nimeni nu așteaptă nimic de la mine. Pur și simplu stau și mă uit la meci. Așa ar trebui să fie tot timpul. Dar, da, fanaticii strică toată această stare, toată bucuria.
Ce-ați face în numele prieteniei, care ar fi sacrificiul suprem și ce n-ați face?
Mi-aș da un rinichi pentru unul dintre prietenii mei, celui care ar avea nevoie. Dar există o scenă în filmul The Big Chill este un film clasic deja, din anii ´80, în care unul dintre prieteni zice așa: Nu putem aveam copii, te-ai putea culca tu cu soția mea, astfel încât să avem copii? La care tipul spune „Nu!”, după care zice „Da, de dragul prieteniei, da!”. Deci, la o astfel de cerere aș spune categoric „Nu!”, pentru că a fi părinte este o responsabilitate mult prea mare. N-aș putea să-mi imaginez că cineva, undeva în lume, care să fie parte din mine, umblă, trăiește fără ca eu să nu fiu implicat în viața lui.
La astfel de probleme eu zic simplu: „Nu te joci de-a Dumnezeu!” sau „Nu te joci cu Dumnezeu!”. Închei cu o concluzie: Trei etaje rămâne în topul meu de preferințe, dar Simetria recunosc că m-a răscolit foarte mult, asta pentru că pentru mine prietenia contează foarte mult. Așa cum ați spus și dvs, este ceva ce trebuie păstrat toată viața. Eu am citit foarte greu Simetria dorințelor, dar doar pentru că nu-mi venea să dau pagina.
De ce?
De ce? Pentru că eram acolo, în poveste. I-am simțit pe toți cei patru, dar cel mai aproape mi-a fost Amichai.
Când mi-a fost publicată cartea în Israel, am făcut un fel de studiu și am întrebat cititoarele cu cine s-ar întâlni dintre cei patru, pe care dintre cei patru i-ar prefera. Am primit răspunsuri foarte diferite de la femei, cel puțin trei dintre ei au primit voturi, Ofir mai puțin. Ofir era cel mai puțin popular, dar ceilalți trei au primit părți egale de voturi.
Îmi place mult și Yuval, nu e o problemă. Dar cu Yuval n-aș putea fi prietenă, pentru că, pe undeva, este alter ego-ul meu. Îmi venea să dau cu el de pământ câteodată!
Mmm… înțeleg! E prea mult! 🙂
