M-am întâlnit la Librăria Humanitas de la Cișmigiu cu Care Santos cu o seară înainte de lansarea romanului Tot binele și tot răul. Traducerea cărții îi aparține Janei Balacciu Matei, cea căreia îi mulțumesc și pentru ajutorul acordat în realizarea acestui interviu.
Care Santos nu este la prima vizită în România (și tind să cred că nici la ultima), așa se face că ea știe destul de bine Bucureștiul. Cărțile ei sunt binecunoscute cititorilor români, în rândurile cărora are deja mulți fani, de aceea nu cred că are mai are nevoie de o prezentare specială. Sper doar ca citind interviul să aflați ceva nou despre ea și să vă provoace să citiți cartea pe marginea căreia s-a închegat dialogul nostru.
Mi-a plăcut foarte mult cartea, din cel puțin două motive. Primul este dat de titlu, care m-a provocat foarte mult și care, bineînțeles, m-a trimis la Nietzsche. Al doilea motiv este dat de subiectul cărții, pentru că eu lucrez foarte mult cu copii/adolescenți, de aceea mă interesează foarte mult tema suicidului în rândul tinerilor. Se poate vorbi de un fenomen în Spania, pentru că în România sunt din ce în ce mai multe cazuri?
În Spania, la tinerii între 15 și 29 de ani este a doua cauză a morții, după accidentele de mașină. În același timp, este o temă pe care Guvernul [Spaniei] o ascunde, nu vrea să se știe despre ea și atunci o trece sub tăcere. Pe de o parte, sunt multe idei preconcepute despre suicid, iar pe de altă parte se crede că, dacă se vorbește poate deveni un exemplu pentru alți tineri să se sinucidă. Din punctul meu de vedere, lucrurile stau invers. Dimpotrivă, trebuie să se vorbească despre așa ceva, pentru a putea preveni. Dacă nu se vorbește, nu se poate preveni.
Reina încearcă să afle de ce a vrut fiul ei să se sinucidă, dar nu se gândește niciun pic la relația cu Dumnezeu, dimensiunea spirituală este total absentă. Mă interesează să aflu dacă există, sau dacă putem vorbi de prezența acestei dimensiuni spirituale în viața cotidiană spaniolă.
Nu e prezentă această dimensiune în carte, pentru că nici personajul și nici eu nu suntem credincioase.
Este reprezentativ pentru societatea spaniolă sau așa ați vrut să construiți personajul?
Există în Spania multe persoane credincioare și fiecare dintre ele abordează problema într-un fel anume. Eu am abordat problema din perspectivă proprie, în special după ce am discutat cu multe persoane care au fost interesate de acest tip de problemă.
Reina este un tip reprezentativ și pentru societatea românească contemporană. Corporatistă de succes, care are o viață socială bogată, dar își ratează viața personală.
Eu n-am văzut-o așa pe Reina. Pentru mine ea este o femeie ca toate celelalte, imperfectă, dar care își croiește viața așa cum crede ea de cuviință. Nu pot să o privesc în acești termeni absoluți. Nu m-a interesat problema suicidului decât ca pretext, ci am ales acest subiect, pentru ca această femeie puternică să-și arate vulnerabilitatea și așa era o posibilitate de a o face să-și descopere propria vulnerabilitate.
Credit foto: Mihaela Petre
Am și scris, la un moment dat, pe manșeta cărții, ceva legat de sacrificiu, pentru că ea face niște sacrificii ca să mențină balanța în echilibru între cum se vede ea în oglindă și ceea ce arată lumii ca femeie. Care au fost reacțiile cititoarelor spaniole vizavi de Reina?
Pe mine m-a amuzat foarte mult reacția vizavi de acest personaj, pentru că la început ea dă prost: este o persoană foarte puternică și sigură pe ea, genul de persoană pe care n-ai accepta-o frecvent în preajma ta în viața cotidiană. Un critic a spus că Reina este cel mai bun personaj masculin pe care eu l-am creat. Dar aceleași persoane care l-a început au privit-o cu ostilitate pe Reina, la final ajung să o adore. Pentru mine unul dintre cele mai interesante lucuri a fost să aflu în ce moment s-a produs această schimbare de atitudine. Am putut să aflu aceste lucruri mergând în cluburile de lectură care se organizează în Spania, dar mai ales la Barcelona. Așa am putut sta de vorbă cu cititorii și să fac investigații cu privire la acest moment. 80% din comentarii sunt mai ales despre Reina.
Da, pentru că e un personaj foarte bine construit și care crește odată cu narațiunea. Situația în care se află ea este una imposibilă. Ea este în aeroportul blocat de furtună, o furtună și la propriu, dar și la figurat. Ea se vede într-o situație imposibilă, este legată de mâini și de picioare și nu poate să acționeze.
De aceea am și ales această izolare din aeroport, pentru că oamenii pot înțelege mai ușor. Toți ne-am (re)găsit într-o astfel de situație: blocați într-un aeroport. Aeroportul e ca un spațiu în afara lumii și în afara timpului.
E un no man´s land acolo care te obligă la introspecție, iar ea își asumă această introspecție. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult faptul că ați accentuat dimensiunea feminină a personajului, în ciuda faptului că e un personaj de tip masculin, așa cum bine a remarcat criticul de care ați pomenit anterior. Ea își descoperă feminitatea pe măsură ce-și adâncește introspecția și așa ajunge să-l cunoască mai bine pe fiul ei. Ce vreau eu să aflu este care au fost dificultățile în construcția fenimnității, pentru că la ora actuală femeile sunt obligate să-și piardă multe din aceste trăsături.
Eu nu sunt de acord cu opinia criticului, asta vreau să fie bine reținut! 🙂 Dacă cineva afirmă așa ceva, înseamnă că nu cunoaște femeile. Reina este un personaj absolut contemporan, relativ la generația căreia îi aparține. Trebuie ținut seama de faptul că în Spania există o diferență foarte mare între generația mamei mele și generația mea, din motivele istorice cunoscute. Femeile din aceste două generații sunt tipuri de femei care n-au nimic în comun, așa că singura modalitate de a o construi pe Reina a fost să mă uit în jur, la femeile din generația căreia îi aparțin și eu.
În timp ce citeam catea mi-am adus aminte de o altă carte, apărută acum câțiva ani tot la Humanitas Fiction, Tangou pentru Lisandra de Hélène Grémillon. Acțiunea se petrece în America de Sud și este vorba despre copiii răpiți și despre mamele care trebuie să învețe să supraviețuiască.
Este o trăsătură a lumii contemporane, care până acum câțiva ani nici nu se menționa. Dar astăzi se întâlnește zi de zi. Scriitoarele solicită dreptul de a aborda astfel/aceste teme în literatură pentru că temele sociale sunt importante. Generații întregi de scriitori bărbați le-au considerat ca fiind teme de categoria a doua (mă refer la suicid și răpiri).
Tot binele și tot răul: să faci binele ține de femeie și să faci răul ține de bărbat? Sau lucrurile sunt amestecate?
Nu, complicați prea mult lucrurile! 🙂 Totul vine de la acel bolero cu același nume.
Foarte des cărțile mele au acest substrat sonor, la fel și în acest caz. Personajul Cristina cânta tot timpul acest cântec. Boleroul este unul care vorbește despre dragoste, dar care are un text care trimite la iubirea maternă. Și atunci acest fond sonor era perfect ca să pot vorbi despre problema umanității, în care totul este și rău și bine.
Reina, în virtutea meseriei, este cea care dă vești bune, pentru că ea ajută corporațiile să angajeze. Citind cartea, mi-am adus aminte de Up in the Air, filmul cu George Clooney în rolul principal, numai că el acolo trebuia să concedieze, nu să angajeze. Mi-am adus aminte de film pentru că Reina este tot timpul pe drum. Drumul inițiatic și drumul ca formă de cunoaștere. În toată această încrengătură ea își pierde relația directă cu fiul ei.
Eu nu cred că a pierdut relația cu fiul ei, ci doar că acesta este într-un moment delicat al vieții lui, pentru că este adolescent. Vârsta când toții părinții, fie ei tați sau mame, își dau seama că copilul lor se îndepărtează și atunci intervine acest moment delicat în relație. Ea nu s-a pierdut. Copiii, maturizându-se, deși noi credem că-i cunoaștem (mai mult sau mai puțin) sunt într-o continuă schimbare și atunci e vorba de un dat obiectiv, de o incapacitate a-ți percepe copilul așa cum este de fapt.
Ați ales meseria Reinei întâmplător, sau pentru că era reprezentativă pentru ceea ce sunt astăzi femeile?
Niciodată nu aleg o trăsătură de personaj din întîmplare, așa cu și profesiunea Reinei. Ci pentru că există, pur și simplu, o justificare. Am vrut ca profesiunea Reinei să fie legată de conceptul de adevăr, pentru că asta este meseria ei, să depisteze adevărul. M-am gândit ce meserie să aleg, una care să fie în relație directă cu această căutare a adevărului. Puteam să aleg să fie scriitoare, dar am renunțat la idee pentru că nu mi se părea suficient de puternică ideea.
Într-o zi, în timp ce mă gândeam la asta, mi-a căzut în mână un interviu cu o doamnă psiholog, care făcea exact ce face Reina în carte. Acest interviu a apărut la ziarul cu care eu colaborez, așa că am putut cere informații despre persoană și să ajung să discut direct cu ea despre problemele care mă interesau. E o meserie puțin obișnuită, pentru că ea nu este o psiholoagă, ci o specialistă în depistarea minciunii și tot ce gândește Reina în timp ce face interviurile cu candidații pentru un post sau altul este adevărat, despre asta am discutat cu doamna care a fost intervievată.
E interesant faptul că astfel ea-și speculează sensibilitatea, care pentru alții poate fi semn de slăbiciune. Dar la ea ajunge să-i fie punct forte în practicarea meseriei.
Toate cărțile dvs traduse la Humanitas Fiction au ca punct comun faptul că subiectele sunt foarte contemporane. Proiectele de viitor le veți cantona tot în spațiul contemporan?
Cartea scrisă cu Francesc Miralles este o carte aparte, pentru că e o carte în care am făcut schimb de identități.
Tot binele și tot răul este o ruptură foare mare față de tot ceea ce a scris înainte. Celelalte cărți traduse au și un conținut istoric, nu doar contemporan. Dar toate au un element comun: căutarea. Întotdeauna este un personaj care caută pentru a descoperi ceea ce îl interesează.
Cartea care continuă acest roman va avea drept personaj tot pe Reina, care-și continuă munca de cercetare legată de tatăl ei. Pe de o parte, va avea un conținut istoric, dar pe de altă parte, va avea conținut contemporan. Un scriitor nu trebuie să se repete, iar acum, după ce am terminat deja de scris continuarea la Tot binele și tot răul, deja îmi trece prin cap o carte care să-l facă pe cititor să surâdă.
Ceea ce este o misiune foarte dificilă!
Da, foarte dificilă! De aceea și foarte atractivă pentru mine!
Interesant este faptul că vă mențineți interesul pentru personajele feminine, care vă ies foarte bine, dar mie mi-au plăcut și cele două personaje masculine, fostul soț și actualul iubit. Ați evitat să aruncați anatema pe unul sau celălalt dintre cei doi. Cât de greu a fost să-i faceți pe amândoi la fel de buni?
E o temă care mă interesează în ultimul timp:construirea masculinității. Pentru că am acasă doi bărbați puternici, doi fii adolescenți și în felul acesta am contact cu o nasculinitate care se crează sub ochii mei. Pe de altă parte, am o prietenă care este profesoară unviersitară, specializată în construcția masculinității [masculinitatea ca construct social – n.m.]. Pentru că femeile au făcut o mare revoluție în societatea contemporană care-i obligă pe bărbați să-și facă și ei propria revoluție, să-și regândească construcția. Nu toți știu s-o facă, nu toți suficient de repede, dar este o temă actuală. Cele două personaje masculine sunt două răspunsuri la tema paternității. Pentru că astăzi și paternitatea se redefinește. În timp ce noi, femeile, părem că ne masculinizăm, ei par că se femininează. Trebuie făcută această operație [de schimbare a mentalității], pentru că vechile modele, atât cel masculin, cât și cel feminin, nu mai există și nu mai au valoare. Dacă tatăl meu ar cunoaște unul din aceste personaje masculine, nici n-ar vrea să audă de el. Nu s-ar recunoaște în niciunul dintre ei. I s-ar părea inadmisibil! Atât de mare este saltul de la o generație la alta!
Interesant, pentru că la noi nu e încă atât de mare diferența de la o generație la alta. Asta înseamnă că sunteți un pic mai avansați ca societate (mă refer la cea spaniolă).
Eu cred că la noi se creează [se construiește această prăpastie]această distanță între generații.
Fiindcă ați pomenit de tatăl dvs, care credeți că ar fi cel mai reproș din partea lui pentru cei doi? Mai ales în relația cu băiatul?
Tatăl meu s-a născut în 1928, iar cei doi tați din carte sunt născuți în anii ´70. Deci nu există posibilitatea să se recunoască în vreunul dintre ei. Tatăl meu aparține acelei generații de bărbați-cavaleri, care considerau că bărbatul are datoria de a munci și că trebuie să muncească ca să ofere soției și copiilor tot ce se poate ca să le fie bine, ceea ce a și făcut tatăl meu, iar mama a fost casnică. Bărbatul trebuia să fie protector, ideea de divorț nici nu i-a trecut prin cap vreodată. Un asemenea tip de bărbat nici nu mai există astăzi. Cam asta e diferența dintre părinții mei și bărbații și femeile de astăzi.
În afară de suicid, cu ce alte probleme se confruntă familia contemporană spaniolă?
Suicidul nu este o problemă a familiei, cât a societății. De-a lungul unei singure generații, conceptul de familie s-a schimbat foarte mult, așa se face că nici nu mai putem vorbi de o familie-model. Astăzi avem mai multe modele, de exemplu familia monoparentală. De-a lungul unei generații ceea ce înainte era un concept clar definit s-a pulverizat. Din această perspectivă, personajele mele sunt contemporane și adaugă acestor probleme contemporane propriile lor încurcături, cele de natură personale.
Ca să încheiem rotund, revenim la titlu. Care este pentru dvs cel mai mare bine care v-ar putea fi făcut și care este cel mai mare rău?
Vorbim de o dimensiune mistică sau de o dimensiune umană? Aleg să răspund din perspectiva scriitorului. Cel mai mare bine care-mi stă în putere este să-i facă pe oameni să petreacă frumos citind cărțile ei. Cel mai mare rău pe care poate să-l facăun scriitor este să plictisească.
Credit foto: Mihaela Petre
Fiindcă ați pomenit de dimensiunea mistică, tentația mea a fost să o judec pe Reina din perspectiva absenței acestei dimensiuni.
Este greu să dai personajelor ceva ce tu nu ai. Unul din lucrurile minunate ale literaturii este fiecare cititor poate avea o altă perspectivă, validă și aceasta, chiar dacă este diferită de cea a autorului, la care scriitorul nici să nu se fi gândit.
Literatura este o operă comună, a scriitorului și a cititorului, care adaugă scriiturii înțelesurile lui proprii.
Eu m-am identificat cu Reina în ceea ce privește căutarea, chiar dacă îi lipsește această dimensiune mistică.
Mă încântă faptul că ați privit-o și judecat-o pe Reina din această perspectivă, pentru că, de fapt, acesta este scopul scriitorului: să provoace cititorul să înfrunte personajul, să se identifice și să se distanțeze de el pentru ca după aceea să poată dialoga cu el. Personajele adevărate nu sunt atât cele cu care ne identificăm, cât cele cărora le punem întrebări. Punem ajunge până la a ne scandaliza: ce oroare, cum a putut să facă asta? Dar asta înseamnă că-l privim ca pe o persoană vie.
În loc de orice concluzie: eu aș recomanda cartea cuiva care chiar rămâne blocat într-un aeroport. 🙂
