Dodii – Florin Dumitrescu

„Principiul i-un prinţ captiv în năzgodii”

Cunoscut şi ca textier al formaţiei „„Sarmalele Reci”, poetul Florin Dumitrescu vine cu un stil distinct, format în timp, deşi nu a publicat multe volume de poezie. Face parte din categoria ludicilor, care, prin scrisul lor cu tente jucăuşe, încearcă să lumineze-mascheze mari temeri, drame, apropierea de moarte. Nostalgic şi (auto-)ironic, melanocolic şi critic. Tihnit-savuros.

Absolvent de Politehnică (1992) şi al Facultăţii de Limbi Străine (1996), la Universitatea București (1992-1996), absolvă un stagiu Erasmus la Universitatea din Padova și un masterat în studii romanice la Universitatea București, unde predă (1996-1999) italiană, retorică și teoria argumentării. Debutează în 1996 în volumul colectiv „Marfă”, iar un an mai târziu publică „Ana are mere” (Ed. Cartea Românească) pentru care primeşte premiul ASB pentru debut. Peste 10 ani scoate volumul „ÎNcântece” (Ed. Vinea), participă în 2011 la antologia „Marfă reîncărcată” (Ed. Brumar), e prezent în antologia pentru copii „Ce poţi face cu două cuvinte” (Ed. Art, 2012) şi în 2015 participă la experimentul „Epopeea paricipativă Bucureşti 2021”. În intervalul 2005-2010 e prezent cu schiţe şi eseuri în „B-24-FUN” şi publică nuvele şi povestiri în diferite antologii de proză.

Scrie şi publică două cărţi pe teme de antropologie contemporană „Bâlciul Universităţii” (Humanitas, 2013) şi „Tradiţii la superofertă” (Cartier, 2015). În 2014, devine doctor în antropologie.

Deloc lipsit de importanţă pentru scriitura lui Florin Dumitrescu este, fără îndoială, îndelungata şi de success experienţă a sa în domeniul publicităţii. A scris în calitate de copywriter pentru multe branduri cunoscute, româneşti şi internaţionale. Brief-urile din agenţie reprezintă o sursă bogată de informaţii pentru un cercetător al antropologiei în desfăşurare.

În poezia din volumul „Dodii”, metafizicul pare să răsară, copleşitor, în orice loc mărunt, în orice întâmplare aparent anodină. Dar, pentru că omul postmodern se teme, prin definiţie, de acceptarea profunzimilor (personale şi exterioare), de oglinzile în care se poate reflecta în toată fragilitatea sa, Florin Dumitrescu îl ia pe ocolite şi îi spune cititorului său că vorbeşte în dodii. Deci nimic periculos, dacă nu vrei să te recunoşti, totul e o joacă. Dacă te prinzi, dacă te accepţi, bine, dacă nu, pluteşti la suprafaţa… rimelor. Sună a Tudor Argezi? Da, o doza puternică de arghezianism impregnează volumul de la un capăt la celălalt. Cu toate acestea, cheia e pusă vizibil, chiar sub preşul de la intrare. Ars poetica apare încă de la început, în a treia poezie, numită simplu „Dodii”:

„Principiul i-un prinţ
captiv în năzgodii:
vădeşte-se-n dodii?
Eu sper crez şi simţ”

Cum „năzgodie” (aflu acum!) înseamnă „bazaconie”, „ciudăţenie”, „lucru nepractic”, convingerea poetului este că principiul, legea, esenţa lucrurilor stau (sau se ascunde?) în vorbitul în dodii, în exprimarea aparent aiurea, fără rost. Şi, cu acest cifru în braţe, putem parcurge liniştiţi volumul. Mă rog, nu e mereu doar linişte…

Există o gamă foarte bogată de spaţii comune prezentată: „Mi-am lăsat rând şi-am fugit/să văd transmisia directă de la Maglavit./ Tocmai atunci, în acea zi sacră,/ se băga la gostat carne macră” sau „E spart sub noi asfaltul/ bordura se dislocă/ dintr-un trotuar în altul/ verdeaţa roade-n rocă”, fetele frumoase care trec fâcându-şi cruce pe lângă cimitir, copiii trag cu praştia de pe balcon în trecători, mersul prin parc, la pescuit, peştele de sticlă din vitrinele comuniste… Toate sunt impregnate de un spirit al melancoliei (uneori devastator!), de o privire din apropierea morţii sau de o tristeţe confuz-copleşitoare pe care o vrei definită, dar care îţi rămâne totuşi inabordabilă între versurile enervant de armonioase. Căutarea formei trebuie să dea de gândit. Clinchetul lor perfect e precum pelerina care îl face invizibil pe Harry Potter.

Sunt cazuri în care locul comun nu se anunţă de la început drept purtător de sens – un sens major, evident -, ci îşi relevă funcţia abia la sfârşit, ca în superbul poem „Zeuţii”, din care extrag un fragment:

„Aşa zeuţi ca noi nu s-ar lăsa surprinşi
de ocheada orişicăror inşi
Nu orice nene sau madam
care râneşte timp prin macadam
poate s-agite pumnul spre înalt
Aşa că noi după fiecare asalt
ţuşti ne ghemuiam sub pervarz
sufocându-ne de emoţie şi haz
Ca nişte veritabili zeuţi
le rămâneam nevăzuţi
muritorilor
după ce proiecteam asupra lor
o lume a muţunachilor de gablonţ
care plecau glonţ
fiecare la timpului
spre poalele Olimului
meniţi fiecare
să producă stupoare”

Poemul are opt pagini. Vă las să descoperiţi finalul singuri.

După ce ieşiţi bulversaţi din prima jumătate a cărţii, pătrundeţi în ciclul „Coada sirenelor”, unde atenţia se concentrează asupra… statului la coadă la ghişeu pentru obţinerea de acte. Şi nu, nu revolta în faţa birocraţiei este subiectul, ci plăcerea explorării. Sau, poate tocmai prin această descriere minuţioasă, martorul îşi exprima repulsia faţă de mediu. Sau poate expunerea „sirenelor” în public, prin poezie, se constituie într-o formă supremă de răzbunare pentru aşteptarea consumată acolo. Indiferent de interpretarea gestului, „oceanul” de dincolo de ghişeu este un spectacol, o „Atlantida”, locuită de „sirene”:

„Ele dansează ca delfinii
noi după glasvand ne zgâim
în mreaja lor pân’ ne vine
rândul în intrândul intim

Prelungile siluete
învârt hore-n sfârlează;
hiperbole prin plete
curenţii trsează”
(SIRENELE)

Şi încă un strop de viziune argheziană:

„Şi uite aşa mă mai opresc o clipă
să scrutez glasvandul şi să-l pipăi
îl implor să-mi arate
dacă-i iluzie sau realitate

(…)

Dacă mai arunc o ultimă ocheadă
după orice făptură cu solzi şi cu coadă
după orice posibil semn
cât de mărunt derizoriu îndemn
un bol cu peştişor pe vreun birou
sau vreo conservă de macrou
pentru la pauza de masă
vreun ciorap-plasă
pe piciorul vreuneia dintre hoaşte…”
(COADA)

Combinaţie de Arghezi, Ion Barbu şi Şerban Foarţă, Florin Dumitrescu construieşte în volumul ”dodii” un univers cu totul aparte, bine consolidat de ludic, nostalgie, tragic, elemente contemporan-urbane, sensibilitate molipsitoare. Am pus pe primul loc Ludicul, dar tocmai această abordare făţişă de la prima la ultima pagină trebuie dată la o parte pentru a descoperi ce vede prin jur şi ce ne zice prin carte Dumitrescu în dodiile lui. Şi zice frumos, şi te minunezi de simplitatea aceea inaccesibilă ţie până atunci, ca apoi simplitatea să te înfioare sau să te facă să zâmbeşti singur sau alături de poet. Singur, pentru că te regăseşi cu propriile tale poveşti, plecând din melancolia lui, alături de el, pentru că, în fond, singurătatea înseamnă, mai ales, conştiinţa sufocantă a Întregului.

„Fir de pleavă strângi întregul
univers în vers obvers
fir de viaţă care-nşiri
strălucirile cu jegul
ce-a pălit cu cele verzi.”

Editura: Nemira, colecţia VORPAL
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 75
ISBN: 978-606-758-807-1
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe siteul editurii.