Avanpremieră – Fragment din ARMELE LUMINII de Kenn Follet (Editura Rao)

„În Anglia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, […] nu doar că tinerii nu sunt în general respectați, dar aceasta este încă o epocă în care un copil poate fi spânzurat pentru că a furat o panglică în valoare de 6 șilingi pe care mama să o revândă pentru pâine; când criticarea guvernului este o infracțiune pedepsită cu închisoare; și atunci când angajaților li se interzice prin Legea din 1799 să-și critice angajatorul. Dar schimbări monumentale sunt în curs de desfășurare odată cu începuturile Revoluției Industriale, și nu totul este benefic. Noile războaie de tors necesită mai puțini lu- crători pentru a le opera, lăsând mulți oameni fără loc de muncă.

[…] Cei ce încalcă legea pot evita uneori închisoarea intrând în armată, ceea ce conduce la scena dramatică a acestui lung ro- man. Când Wellington se confruntă cu Bonaparte la Waterloo, măcelul este înfiorător, cu proiectile de tun sfâșiind trupuri în bucăți. Sal și fiul ei sunt esențiali în poveste. Sunt caractere remar- cabile, fără imperfecțiuni evidente, în timp ce restul protagonişti- lor cuprinde figuri diverse: judecători nemiloși, oameni de afaceri avizi, hoți, adulteri, criminali și chiar un consilier al unui episcop care nutreşte ambiții nepotrivite.” Kirkus Reviews

ARMELE LUMINII

capitolele 5‐7 în avanpremieră

Această carte este dedicată tuturor istoricilor. Există mii de istorici în toată lumea. Unii stau în biblioteci, aplecați deasupra manuscriselor străvechi, încercând să înțeleagă limbi moarte, scrise în hieroglife. Alții stau îngenuncheați, îndepărtând pământul din locurile unor clădiri vechi, în căutarea unor fragmente ale civilizațiilor pierdute. Chiar și mai mulți citesc interminabile și plictisitoare hârtii guvernamentale, care tratează crize politice de mult timp uitate. Cu toții se află în căutarea neobosită a adevărului.

Fără ei noi nu am înțelege de unde ne tragem. Și asta ar face și mai dificil să ne imaginăm încotro ne îndreptăm.

Distrugeți lucrarea întunericului și haideți să îmbrăcăm o armură de lumină.

Romani 13:12

PARTEA ÎNTÂI

MAŞINA DE TORS

între 1792 şi 1793

CAPITOLUL 5

Amos Barrowfield lucra într‐un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după‐amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineaţă, pregătind încărcăturile pentru caii de povară, care erau hrăniţi în grajdul alăturat.

Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.

Grupă sacii în legături care puteau fi uşor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii îngheţaţi, apoi înţelese că nu avea destul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piaţa de lână din Kingsbridge, de pe High Street.

Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul şi traversă curtea, simţind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche şi mare, prost întreţinută: din acoperiş lipseau ţigle şi pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scurgere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale şi o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; şi mai erau, de asemenea, câţiva servitori care dormeau în incintă.

Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb şi negru şi intră în biroul din faţă, care avea şi propria uşă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabardină ţesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoştinţe impresionante despre tipurile tradiţionale de lână şi despre stilurile de ţesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de ţesături de lux, angora şi meri‐ nos, precum şi cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre‐ fera să rămână la ceea ce ştia.

Obadiah era aşezat la birou, citind dintr‐un registru gros, cu un opaiţ alături de el. Amos ştia cât de diferiţi erau ei doi: tatăl lui era scund şi chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos şi des. Obadiah avea o faţă rotundă şi un nas cârn; Amos avea faţa lungă, cu o bărbie pronunţată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri‐ jit şi cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui

Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boţiţi.

– Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să ştii…

Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arţăgos în ultimul an.

– N‐am ce să fac, spuse Obadiah. N‐am putut să cumpăr nimic la un preţ rezonabil. La ultima licitaţie, un ţesător din Yorkshire l‐a cumpărat pe tot, la un preţ ridicol de mare.

– Ce vrei să le spun ţesătorilor?

Obadiah oftă, simţind din plin presiunea, apoi spuse:

– Spune‐le să‐şi ia o săptămână de odihnă.

– Şi copiii lor să moară de foame?

– Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.

Asta era cea mai mare diferenţă dintre tată şi fiu. Amos considera că avea o responsabilitate faţă de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, aşa că schimbă abordarea.

– Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.

– Aşa să fie.

Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arţag. Era aproape ca şi cum tatălui său nu‐i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?

– S‐ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.

Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:

– Şi ce ai vrea să fac eu?

– Nu ştiu. Tu eşti şeful, după cum nu încetezi niciodată să‐mi spui.

– Ocupă‐te de dificultăţi, ce zici?

– Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă‐ tit deloc.

– Eşti un ucenic! Aşa vei fi până la douăzeci şi unu de ani. Asta este practica obişnuită.

– Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulţi ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.

Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.

– Tu nu trebuie să plăteşti pentru mâncare, haine şi cazare – pentru ce ai nevoie de bani?

Şi‐ar fi dorit bani ca să poată să‐i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu‐i spuse asta tatălui său.

– Ca să nu mă simt ca un copil.

– Ăsta este singurul motiv la care te poţi gândi?

– Am nouăsprezece ani şi fac cea mai mare parte a muncii. Am dreptul la un salariu.

– Încă nu eşti bărbat, aşa că eu sunt cel care va lua această decizie.

– Da, tu iei deciziile. Şi din cauza asta nu mai avem fir. Amos ieşi furios din cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de raţiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil şi mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pentru comportamentul său?

Neavând bani, Amos se simţea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându‐i să‐i cumpere o ulcică de bere într‐o tavernă. Poate că el ar fi vrut să‐i cumpere o portocală de la o tarabă din piaţă. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieşi cu ea, mai ales în cazul fetelor respectabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Ştia despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulţi băieţi de vârsta lui susţineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost tentat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simţea atras de ea.

Şi ce s‐ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legătură cu o fată şi ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?

Se întoarse în hambar şi termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?

Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinţii lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era aşezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecţionată dintr‐o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre ţesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecţiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfăţaseră în cea mai mare parte a vieţii lui.

Tăie câteva felii de şuncă şi începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături şi o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:

– Înainte să te măriţi ai ieşit cu tata?

Ea zâmbi timid, ca o fată, şi, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru şi lucios şi că ridurile dispar, dezvăluind o femeie tânără şi frumoasă.

– Desigur, spuse ea.

– Unde mergeaţi? Ce făceaţi?

– Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică şi ne plimbam prin oraş, ne uitam la magazine, vorbeam cu prieteni de vârsta noastră… Pare destul de plictisitor, nu‐i aşa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.

– Îţi cumpăra lucruri?

– Nu prea des. Într‐o zi, mi‐a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piaţa din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.

– Înseamnă că avea bani.

– Cu siguranţă. Avea douăzeci şi opt de ani şi se descurca bine.

– Tu ai fost prima fată cu care a ieşit?

– Amos! spuse Ellen. Cum poţi să‐i pui mamei tale o astfel de întrebare?

– Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă‐mă, mamă!

– Nicio problemă.

– Trebuie să mă grăbesc.

– Te duci la întrunirea metodistă?

– Da.

Ea îi dădu un penny din poşeta ei. Metodiştii îţi îngăduiau să participi fără să plăteşti, dacă le spuneai că nu îţi permiţi, şi, pentru o vreme, Amos aşa făcuse, dar când aflase mama lui,

insistase să‐i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiştii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfidase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Ruşine!“ Şi tata dăduse înapoi.

Amos îi mulţumi pentru penny şi ieşi în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street şi High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.

Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într‐o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfinţită, după cum subliniaseră metodiştii când colectaseră fondurile pentru construcţie, cerând donaţii de la micii ţesători şi de la meşteşugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregaţiei lor. Mulţi metodişti considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alţii doreau să rămână şi să reformeze biserica din interior.

Lui Amos nu‐i păsa prea mult de toate acestea. El considera că religia însemna modul în care‐ţi trăieşti viaţa. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr idealist şi prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că şi Iisus era.“

Se bucura de animatele discuţii despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că îşi putea spune părerea şi era ascultat cu politeţe şi respect, în loc să fie invitat să tacă şi să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbaţii mai în vârstă – şi chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulţi oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, aşa că sala metodistă era, neintenţionat, un fel de club pentru tineretul respecta‐ bil. Participau şi multe fete drăguţe.

În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată – numele ei era Jane Midwinter şi, după părerea lui, era cea mai drăguţă dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la ţară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Şi ea părea să‐l placă, dar nu era sigur.

Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală – probabil, în mod intenţionat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele şi băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre şi se reflecta pe pereţii văruiţi în culori deschise. La catedrală, liniştea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, aşa cum făceau de obicei metodiştii. Exista o anumită exuberanţă în adoraţia lor, care practic lipsea la slujbele Bisericii Anglicane.

Amos cercetă încăperea şi observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă şi sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din caşmir, în aceeaşi nuanţă delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părţi ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.

Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiştilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chipeş şi carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care‐l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite‐ tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deşi cu reticenţă. Amos se gândea că reticenţa era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mişcare care spunea că biserica trebuia reformată.

Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos şi îl întrebă:

– Ce mai face tatăl tău?

– Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Îşi pierde răsuflarea şi trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.

– Probabil că ar trebui să se retragă şi să‐ţi predea ţie

treaba.
– Aş vrea eu.

– Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunţe.

Amos era concentrat asupra propriei nemulţumiri şi nu luase în considerare faptul că situaţia ar fi putut să constituie o încercare şi pentru tatăl său. Se simţi uşor ruşinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te priveşti în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.

Amos se duse mai aproape de Jane şi se aşeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci şi cinci de ani. Rupe confecţiona panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.

– O să ningă, spuse Rupe.

– Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.

– Încalţă două perechi de şosete.

Amos nu putea să‐şi ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece şi, dacă era necesar, chiar să rişte să îngheţe.

Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuţia, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.

– Binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăţia cerurilor.

Lui Amos această declaraţie a lui Iisus i se părea mistică şi nu reuşise niciodată să o înţeleagă. Ascultă cu atenţie şi se bucură de dispută, cântărind argumentele pro şi contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuţie. „Mâine, pe drum, asta o să‐mi dea prilejul să mă gândesc şi la altceva decât la Jane“, îşi spuse el.

După aceea se servi ceai, cu lapte şi zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiştilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.

Amos se uită după Jane şi observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond şi lung şi, din când în când, scutura din cap ca să‐şi îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.

Observă pantofii lui Jane, din piele neagră şi sobră, cu o panglică legată într‐o fundă în loc de şireturi şi cu toc înalt, care o făcea să pară cu câţiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce‐i spusese Rupe şi îl mângâia pe piept, mustrându‐l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.

În timp ce aştepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani şi era un ţesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la preţuri mari. Spade angaja şi alţi oameni, printre care se numărau şi câţiva ţesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr‐o ţesătură gri‐albăstruie cu inserţii de roşu şi galben.

Lui Amos îi plăcea să‐i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deştept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.

– Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.

Spade citea ziare şi reviste şi, prin urmare, era bine informat.

Amos era derutat.

– Cum s‐a putut întâmpla aşa ceva?

– Îţi spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce‐şi aduna gândurile. Există o invenţie numită suveica zburătoare. Tragi de un mâner şi suveica sare dintr‐un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite ţesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.

Amos auzise despre asta.

– Credeam că nu a prins.

– Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulţi ţesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuşi mişcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.

– Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitaţie.

– Acum ştii de ce. O cantitate dublă de pânză cere o cantitate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, aşa cum se face de nu ştiu când, probabil dinainte ca Noe să‐şi construiască arca.

– Deci avem nevoie de mai mulţi torcători. Şi tu eşti în criză de fire?

– Am prevăzut că va apărea această problemă şi mi‐am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut acelaşi lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.

– Nu mai este, spuse Amos.

Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe şi era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câţiva paşi, ţinând în mână cana şi farfuria, şi spuse:

– Bună seara, Jane!

– Bună seara, Amos. Nu‐i aşa că a fost o discuţie interesantă?

El nu dorea să discute despre Beatitudini.

– Îmi place rochia ta.

– Mulţumesc.

– Are aceeaşi culoare precum ochii tăi.

Ea îşi înclină capul într‐o parte şi zâmbi, într‐o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorinţă.

– Frumos din partea ta că mi‐ai observat ochii, spuse ea.

– Este neobişnuit?

– Mulţi bărbaţi habar n‐au ce culoare au ochii soţiilor lor. Amos râse.

– E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?

– Da, deşi s‐ar putea să nu‐ţi răspund.

– Ai vrea să ieşi cu mine?

Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el ştiu imediat că visurile lui erau condamnate.

– Te plac, spuse ea. Eşti dulce.

El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieţi care erau dulci.

– Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n‐are nimic de oferit în afară de speranţe, continuă ea.

El nu ştiu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând altceva decât speranţe şi era şocat că ea îl privea în felul acesta.

– Suntem metodişti, aşa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.

Se priviră preţ de un moment lung, apoi ea îşi puse uşor mâna pe braţul lui, într‐un gest de simpatie, și se întoarse. Amos se duse acasă.

CAPITOLUL 6

Kit fu trezit la ora cinci de către Fanny, menajera de treisprezece ani. Era slabă, cu tenul pătat şi cu părul subţire, ascuns timid sub o bonetă albă şi murdară, dar ea se purta frumos cu Kit şi îi arăta cum trebuia să facă lucrurile, iar el o adora. O striga Fan.

În dimineaţa aceea Fan avea veşti proaste.

– Domnul Will s‐a întors.

– O, nu!

– A ajuns azi‐noapte, târziu.

Kit era descurajat. Will Riddick îl ura şi se purta urât cu el de câte ori avea ocazia. Când Will plecase la Kingsbridge, Kit îi mulţumise Domnului. Will fusese plecat timp de şase săptămâni binecuvântate, ocupându‐se de ceva ce avea legătură cu miliţia. Acum, răgazul se terminase.

Will nu se trezea devreme, aşa că, probabil, Kit era în siguranţă pentru alte câteva ore.

Kit şi Fan se îmbrăcară rapid şi se deplasară în tăcere prin casa rece şi întunecată, luminându‐şi calea cu o mică torţă pe care o ducea Fan. Kit ar fi fost speriat de umbrele din acele camere înalte, dar se simţea în siguranţă cu ea.

Prima ei sarcină era să cureţe vetrele de la parter, iar a lui, să cureţe ghetele; dar lor le plăcea să lucreze împreună, aşa că împărţeau ambele sarcini. Scoteau cenuşa rece din vetre, frecau feroneria cu o cârpă cu grafit, ca să strălucească, apoi clădeau focurile cu câlţi şi lemn, pregătindu‐le să fie aprinse imediat ce se trezea familia.

În timp ce lucrau, vorbeau cu voce joasă. Familia lui Fan făcuse febră, în urmă cu şase ani, şi ea era singurul supra‐ vieţuitor. Îi spusese lui Kit că era foarte norocoasă să aibă slujba aceea. Avea mâncare şi haine şi un loc în care să doarmă. Nu ştia ce s‐ar fi întâmplat cu ea altfel.

După ce‐i auzise povestea, Kit nu‐şi mai plângea de milă atât de mult. Până la urmă, el încă avea o mamă.

După ce terminară cu vetrele, porniră pe coridorul cu dormitoarele, adunând cizmele, pe care le duseră înapoi în jos, pe scări, până în camera pentru încălţări. Trebuiau să cureţe noroiul, să aplice grăsime amestecată cu negru de fum şi să lustruiască pielea până când strălucea. Braţele lui Kit deveniră rapid incapabile să suporte efortul, dar Fan îi arătase o modalitate uşoară să obţină luciul: scuipând pe cizme. Oricum, braţele lui erau mult mai slabe decât ale ei şi, de obicei, ea termina şi treaba lui.

Când familia cobora pentru micul‐dejun, se puteau duce în dormitoare. Fiecare avea câte o vatră şi o oală de noapte cu capac. Mai întâi, curăţau grătarul şi pregăteau focul, la fel cum făcuseră în camerele de la parter, apoi Kit ducea jos oalele de noapte, le vărsa la spălător, le spăla şi le aducea înapoi în dormitoare, în timp ce Fan făcea paturile şi le aranja. Apoi se mutau la următorul dormitor.

În ziua aceea nu reuşiră să‐şi termine treaba.

Necazul apăru în camera lui Will. El era ultimul care se trezea, aşa că lăsaseră camera lui la sfârşit. Lucrau rapid de când Kit începuse să se obişnuiască cu treaba şi de obicei terminau înainte ca Will să urce înapoi la etaj.

Dar nu şi în ziua aceea.

Fan freca fierăria şi Kit tocmai luase oala din cameră când intră Will. Era îmbrăcat de călărie, cu cravaşa în mână, şi, evident, îşi uitase pălăria, pe care şi‐o luă din dulap.

Apoi îi observă şi scoase un sunet de surprindere, aproape de parcă ar fi fost speriat.

După un moment, îşi reveni şi strigă: – Ce căutaţi voi doi aici?

Ştia foarte bine ce făceau, dar era furios pentru că fusese surprins.

Ei erau atât de speriaţi, încât Fan răsturnă sticla cu grafit, pătând covorul, iar Kit scăpă oala de noapte, vărsându‐i conţinutul. Se holbă îngrozit la mizeria pe care o făcuse, o baltă albă cu trei rahaţi maro în mijloc.

– Idioţilor! mugi Will.

Când era furios, ochii îi ieşeau atât de mult din orbite, încât arătau de parcă ar fi fost pe punctul să explodeze. Îl apucă pe Kit de braţ şi îl lovi peste fund cu cravaşa. Kit urlă de durere şi se zbătu, încercând să scape, dar Will era mult prea puternic.

Apoi îl lovi din nou şi Kit scânci de disperare.

– Lasă‐l în pace! scrâşni Fan şi se aruncă spre Will. Acesta îl trânti pe Kit la podea şi o apucă pe Fan.

– O, vrei şi tu câteva? spuse el, iar Kit auzi şfichiuitul biciului şi pocnitura, când o lovi.
Se ridică în picioare şi îl văzu pe Will smulgându‐i rochia lui Fan şi începând să‐i biciuiască fundul gol.

Kit îşi dorea să o apere pe Fan cu tot atâta vitejie pe cât îl apărase ea, dar era prea speriat şi nu putea face altceva  ndecât să plângă.

O voce nouă rosti:

– Ce naiba se întâmplă aici? Will, ce naiba crezi că faci?

Era fratele lui Will, Roger. Will încetă să o mai bată pe Fan şi se întoarse spre el.

– Nu te băga în treaba asta.

– Lasă copiii în pace, bou mare şi tâmpit! rosti Roger.

– Dacă nu ai grijă, te biciuiesc şi pe tine.

Roger nu părea înspăimântat, deşi era mic şi slab, în timp ce Will era mare şi puternic.
– Ai putea încerca, spuse el zâmbind. Cel puţin, ar fi mai drept decât ce faci acum. Îţi place să biciuieşti fundul fetiţelor?

– Eşti un prost nenorocit!

Deşi se certau, Kit îl vedea pe Will calmându‐se. Se simţi extrem de recunoscător faţă de Roger pentru că‐i salvase pe el şi pe Fan. Will ar fi putut să‐i omoare pe amândoi.

Roger i se adresă lui Will:

– Nu înţeleg de ce îi baţi pe amărâţii ăştia doi, cu toată puterea ta. Sunt doar copii…

– Copiii trebuie să fie pedepsiţi, toată lumea spune asta. Asta îi face să fie ascultători. Fetele au nevoie cel mai mult – le transformă în soţii respectabile, care‐şi venerează bărbaţii.

– Nu ştii nimic despre neveste, idiotule. Hai să luăm micul‐dejun – s‐ar putea să‐ţi îmbunătăţească starea de spirit.

Will privi spre Kit şi Fan, iar Kit se cutremură de frică; dar Will nu spuse decât atât:

– Curăţaţi mizeria asta sau vă bat din nou! Cu voci îngrozite, amândoi rostiră:

– Da, domnule Riddick.

Will ieşi şi Roger îl urmă.

Kit alergă la Fan şi îşi îngropă faţa în rochia ei, tremurând. Ea îşi puse braţele în jurul lui şi îl îmbrăţişă.

– Nu contează, nu contează, spuse ea. Durerea o să treacă într‐un minut.

El încercă să fie curajos.

– Cred că deja este mai bine.

Ea îi dădu drumul din îmbrăţişare.

– Haide, atunci, spuse ea. Hai să curăţăm!

** *

Duminică după‐amiază se întâlni cu mama lui.

După ce se încheia cina familiei Riddick şi totul era strâns, servitorii erau liberi până la ora de culcare. Ma îl aştepta, ca de obicei, la uşa din spate a conacului. El se aruncă în braţele ei şi o strânse cu înflăcărare, îngropându‐şi capul în pieptul ei moale. Apoi îi luă mâna şi porniră să se plimbe prin sat.

Când ajunseră acasă, se aşezară la roata de tors, ca în vremurile trecute, doar ei doi. El îi dădea turtele de lână dărăcită şi ea le introducea în mecanism, în timp ce învârtea roata. Pe podea se aflau fusuri cu fir tors şi Kit spuse:

– Ai făcut o mulţime, Amos va fi încântat.

– Povesteşte‐mi ce‐ai mai făcut, îi spuse ea.

În timp ce lucrau, el îi povesti despre tot ce se întâmplase în cursul săptămânii: treburile pe care le făcuse, mâncarea pe care o mâncase, momentele în care fusese fericit şi cele în care fusese speriat. Ea se supără atât de tare din cauza lui Will Riddick, încât Kit începu rapid să‐i povestească despre Fan şi despre cât de amabilă era. El o iubea, îi spuse el, iar când aveau să fie mari, voia să se însoare cu ea.

Ma zâmbi.

– Vom vedea, îi spuse ea. Obişnuiai să spui că te vei însura cu mine.

– Asta este o prostie. Nu te poţi căsători cu mama ta. Toată lumea ştie asta.

– Tu nu ştiai pe vremea când aveai trei ani.

Faptul că vorbea cu ea duminicile îl făcea să se simtă mai bine în restul săptămânii. Îl ura pe Will, dar cei mai mulţi oameni din casă nu erau nici amabili, nici cruzi, iar Roger şi Fan erau de partea sa. Pe Roger îl venera.

În timp ce‐i povesti lui Ma cum curăţa şi lustruia, se simţi ca un adult, mai ales atunci când ea îi spuse:

– Vai, dar eşti un adevărat bărbat!

După‐amiaza zbură foarte repede. Ma avea de obicei o mică trataţie pentru el: o felie de şuncă, o cană de lapte proaspăt, o portocală. În ziua aceea îi dădu o bucată de pâine prăjită cu miere.

Gustul acesteia îi rămase în gură în timp ce se întorceau la conac, seara. În timp ce se apropiau, înţelese că n‐avea s‐o mai vadă pe mama lui pentru încă o săptămână şi începu să plângă.

– Haide, acum, îi spuse ea. Ai aproape şapte ani. Trebuie să te porţi ca un bărbat, pentru că asta eşti.

El făcu un efort uriaş, dar lacrimile continuau să îi curgă.

La uşa din spate se agăţă de ea. Ma îl îmbrăţişă preţ de un moment lung, apoi se desprinse din braţele lui, îl împinse prin uşă şi o închise în urma lui.

** *

În dimineţile de luni, treaba lui Kit era să cureţe şi să lus‐ truiască şeile şi celelalte echipamente de călărie. Unele din‐ tre acestea se murdăreau în timp ce erau folosite şi toate trebuiau frecate cu untură, pentru ca pielea să se menţină suplă şi impermeabilă. Kit făcea această treabă în spălătorie, în timp ce Fan mătura covoarele la etaj. Şeile erau grele, iar Kit trebuia să le care una câte una prin curtea grajdului.

Nu‐i plăceau caii. Aceştia îl speriau. Pe părinţii săi nu‐i văzuse niciodată călărind un cal.

Moşierul şi fiii săi aveau în grajd zece animale. Moşierul Riddick se deplasa într‐o cabrioletă, o căruţă cu două roţi, cu acoperiş de pânză, trasă de un ponei solid. Atât parohul George, cât şi domnul Roger aveau caii lor, o iapă mare pentru paroh şi un armăsar cu picior uşor pentru Roger. Will prefera caii de vânătoare masivi şi rapizi şi avea doi, unul dintre ei achiziţionat recent, un armăsar întunecat, numit Steel1. Mai existau şi patru cai de tras la căruţă.

Kit avea în mâini o legătură de hamuri din piele când păşi în curte şi‐l văzu pe Steel stând lângă scara de încălecat. Un valet bătrân, numit Nobby, ţinea frâul ca să menţină animalul nemişcat. Era o sarcină dificilă: calul se împotrivea, scuturând din cap de parcă ar fi vrut să arunce frâul. Avea ochii mari, dinţii dezveliţi şi urechile date pe spate. Coada lui biciuia aerul rapid, iar picioarele din faţă îi erau încordate, de parcă ar fi vrut să sară înainte.

1 Oţel

Kit traversă curtea, ocolind larg animalul.

Will se afla pe scara de încălecat cu un picior în scări şi cu frâul în mâini, gata să încalece, iar Roger îl privea.

– Eu l‐aş conduce pe pajişte, la pas mic, pentru câteva minute, ca să‐l calmez, spuse Roger. Este într‐o dispoziţie proastă.

– Prostii, spuse Will, e doar foarte vioi. Vrea să fie călă‐ rit în forţă preţ de o jumătate de oră. Asta o să‐l calmeze. Îşi aruncă piciorul peste spinarea calului şi adăugă: Deschide poarta, Nobby!

De îndată ce Nobby dădu drumul frâului, Steel începu să păşească nervos în lateral. Will trase de frâu, strigând:

– Stai locului, diavole!

Calul îi ignoră ordinele şi păşi în spate.

Dintr‐odată, calul ajunse lângă Kit.

– Ai grijă, Kit! strigă Roger.

Îngrozit, Kit îngheţă.

Trăgând de frâie, Will aruncă o privire peste umăr, în spate, şi strigă:

– Dă‐te dracului din drum, băiat stupid!

Kit se întoarse, făcu doi paşi şi alunecă pe o grămadă de bălegar, scăpând hamurile şi căzând la pământ. Îl văzu pe Roger alergând spre el, dar picioarele din spate ale lui Steel erau mai aproape. Will ţipa incoerent şi lovea cu cravaşa, iar Nobby încerca să apuce frâul, dar calul continua să se apropie.

Cu Steel aproape deasupra lui, Kit se ridică în coate şi în genunchi. Apoi văzu piciorul lui Steel zburând spre el. Potcoava de fier îl lovi pe Kit în cap.

Urmă o durere îngrozitoare, apoi leşină.

** *

Următorul lucru de care deveni conştient fu o durere de cap agonizantă. Nimic, în scurta lui viaţă, nu‐l duruse atât de tare. În acelaşi timp, auzi o voce bărbătească rostind:

– Băiatul e norocos că e în viaţă.

Când începu să scâncească din cauza durerii, aceeaşi voce spuse:

– Îşi vine în fire.

Kit deschise ochii şi îl văzu pe Alec Pollock, chirurgul, în haina lui uzată şi neagră, cu coadă.

– Mă doare capul, suspină Kit.

– Ridică‐te în fund şi bea asta, spuse Alec. Este Godfrey’s Cordial. Conţine laudanum, care‐ţi va ameliora durerea.

Un alt bărbat se apropie de pat şi Kit recunoscu părul blond şi faţa roz a lui Roger, care‐i puse braţul pe după umeri şi, cu blândeţe, îl ridică în şezut. Mişcarea îi accentuă şi mai mult durerea de cap.

Alec îi duse o cană la gură, spunând:

– Ai grijă să nu verşi din ea – laudanumul este scump. Kit bău. El nu ştia ce este laudanumul, dar băutura părea să fie lapte cald. Poate că Alec pusese ceva în ea, ca zahărul în ceai.

– Întinde‐te pe spate acum şi stai cât poţi de nemişcat.

Kit făcu ce i se spusese. Capul încă îl durea, dar se sim‐ ţea mai calm şi se opri din plâns.

– Ştii ce s‐a întâmplat cu tine? îl întrebă Alec.

– Am scăpat toate hamurile! N‐am vrut, îmi pare rău!

– Şi apoi, ce s‐a întâmplat?

– Cred că m‐a lovit Steel.

– E bine că‐ţi aminteşti. Cum îţi mai simţi capul acum? Kit fu surprins să constate că durerea de cap se redusese. – Nu la fel de rău pe cât era.

– Este efectul băuturii pe care ţi‐am dat‐o.

– Voi avea necazuri pentru că am scăpat hamurile? Roger spuse:

– Nu, Kit. Nu vei avea necazuri. N‐a fost vina ta.

– O, bine.

– Acum, ascultă‐mă, spuse Alec. Aş vrea să îţi explic  ceva.

– Da, domnule.

– Osul din capul tău se numeşte craniu. Cred că lovitura lui Steel a provocat în el o mică crăpătură. Se va vindeca dacă vei putea să stai nemişcat în următoarele şase săptămâni.

Şase săptămâni însemnau un timp atât de lung, încât Kit abia dacă se putea imagina făcând asta.

– Fan îţi va aduce de mâncare, iar când ai nevoie să te uşurezi, îţi va aduce o oală specială, pe care poţi să o foloseşti fără să te dai jos din pat.

Kit privi în jurul său pentru prima dată. Acela nu era dormitorul mohorât, din pod, pe care îl împărţea de obicei cu Platts şi Cecil. Acolo, cearşafurile erau cenuşii, iar pereţii erau vopsiţi în verde. Camera aceea avea tapet cu model flo‐ ral, iar cearşafurile erau albe. – Unde mă aflu? spuse el.

– Acesta este dormitorul pentru oaspeţi, spuse Roger.

– La conac?

– Da.

– Pentru ce sunt aici?

– Pentru că ai fost rănit. Trebuie să stai nemişcat până când vei fi bine din nou.
Kit se simţea inconfortabil. Era tratat ca un oaspete. Se întreba ce credea despre asta moşierul. Spuse temător:

– Dar trebuie să curăţ cizmele!

Roger râse.

– Fanny o să facă asta.

– Fan nu poate să o facă. Are deja prea mult de lucru.

– Nu‐ţi face griji, Kit, spuse Roger. Vom rezolva lucrurile şi Fanny va fi în regulă.
Roger părea să creadă că era ceva amuzant în anxietatea lui Kit, aşa că băiatul nu mai spuse nimic.

Se gândi apoi la altceva.

– Pot merge să‐mi văd mama?

– Cu siguranţă, nu, răspunse Alec. Nicio mişcare inutilă.

– Dar mama ta poate veni să te vadă, adăugă Roger. Mă voi asigura de asta.
– Da, vă rog, spuse Kit. Chiar vreau să o văd, vă rog.

Amos visa că se afla într‐o discuţie intensă, intimă, cu Jane Midwinter. Capetele lor erau excitant de apropiate, vorbeau cu voce joasă, iar subiectul conversaţiei lor era ceva deosebit de personal. Avea un sentiment cald, de fericire. Apoi Rupe Underwood veni în spatele lui şi încercă să‐i atragă atenţia. Amos nu dorea să pună capăt acestui moment special cu Jane şi, la început, îl ignoră pe Rupe, dar acesta îl scutură de umăr. Atunci ştiu că visa, dar îşi dorea atât de tare ca visul să continue, încât încercă să ignore scuturatul. Nu funcţionă şi părăsi visul cu tristeţea unui înger alungat care cade spre pământ.

– Amos, trezeşte‐te! auzi apoi vocea mamei lui.

Era încă întuneric. În mod normal, mama lui nu‐l trezea dimineaţa. Întotdeauna se trezea la timp pentru orice ar fi avut de făcut şi de obicei părăsea casa în timp ce ea încă era în pat. Şi, oricum, îşi aminti el, în ziua aceea era duminică.

Deschise ochii şi se ridică în şezut. Ea stătea în picioare lângă pat, cu o lumânare, complet îmbrăcată.

– Cât e ceasul? întrebă el.

Ea începu să plângă.

– Amos, dragul meu fiu, începu ea, tatăl tău a murit. Prima lui reacţie fu să se îndoiască.

– Dar era bine aseară, la cină…

– Ştiu.

Ea îşi şterse nasul cu mâneca, ceva ce n‐ar fi făcut niciodată în circumstanţe normale.

Asta îl convinse.

– Ce s‐a întâmplat?

– M‐am trezit, nu ştiu de ce. Poate că a făcut vreun zgomot… sau poate că, pur şi simplu, am ştiut.

Am vorbit cu el, dar nu mi‐a răspuns. Am aprins lumânarea de la capul patului ca să‐l pot vedea. Era întins pe spate, cu ochii deschişi, holbându‐se spre tavan. Nu mai respira.

Pe Amos îl izbi înţelegerea faptului că a te trezi alături de un cadavru putea fi o experienţă îngrozitoare.

– Sărmana mamă! zise el luându‐i mâna.

Ea dorea să‐i spună întreaga poveste.

– Am chemat‐o pe Ellen şi i‐am spălat trupul.

Amos se gândi că trebuia să fi făcut asta în mare linişte; dar, oricum, el dormea adânc.

– L‐am înfăşurat într‐un giulgiu şi i‐am pus bănuţi pe pleoape ca să‐i închidă ochii. Apoi m‐am spălat şi m‐am îmbrăcat. Şi am venit să‐ţi spun şi ţie.

Amos îşi aruncă păturile de pe el şi se ridică în picioare, în cămaşă de noapte.

– Vreau să‐l văd.

Ea aprobă din cap, de parcă ar fi fost de aşteptat. Traversară împreună casa până la dormitorul părinţilor. Tatăl lui era întins pe patul cu patru coloane, cu capul pe o pernă albă, imaculată, cu părul pieptănat, cu trupul acoperit de o pătură care‐l învelea strâns, mai îngrijit în moarte decât fusese în viaţă. Amos auzise oamenii spunând despre câte un cadavru că arăta atât de bine, încât părea să fie încă în viaţă, dar nu era cazul acum. Tatăl lui era dus şi Amos privea o formă goală, iar acest lucru era cumva îngrozitor de evident. Amos n‐ar fi putut să spună ce anume era cu faţa lui, de îi lăsa această impresie, dar nu exista loc de îndo‐ ieli. Moartea era inconfundabilă.

Fu cuprins de un sentiment de tristeţe atât de puternic, încât izbucni în plâns. Suspinând puternic, vărsă un potop de lacrimi. În acelaşi timp, o parte a minţii lui se întreba de ce se simţea aşa. Tatăl lui fusese aspru şi lipsit de generozitate cu el, tratându‐l ca pe un cal de tras la căruţă, ca pe un ani‐ mal de povară, valoros doar pentru utilitatea lui. Şi totuşi era îndurerat, plângând incontrolabil. Îşi şterse faţa în mod repetat, dar lacrimile continuau să‐i curgă.

Când furtuna se potoli, în sfârşit, mama lui spuse:

– Acum, îmbracă‐te şi vino la bucătărie pentru o ceaşcă de ceai. Sunt multe de făcut, iar lucrul acesta ne va ajuta să suportăm pierderea.

El încuviinţă din cap şi se lăsă condus afară din cameră. Întors în propriul său dormitor, începu să se îmbrace. Fără să se gândească prea mult, începu să‐şi pună hainele de fiecare zi, apoi trebui să şi le scoată şi să înceapă din nou. Alese o haină gri‐închis, cu vestă şi guler negru. Rutina de a lega şire‐ turi şi de a încheia nasturii îl calmă, astfel că, în momentul în care îşi făcu apariţia în bucătărie, controlul îi revenise.

Se aşeză la masă. Mama lui îi dădu o ceaşcă de ceai şi îi spuse:

– Trebuie să ne gândim la înmormântare. Mi‐ar plăcea ca slujba să aibă loc la catedrală. Tatăl tău a fost o persoană importantă în Kingsbridge, merită asta.

– Să‐l întreb pe episcop? – Dacă vrei…

– Desigur.

Ellen aşeză în faţa lui Amos o farfurie cu pâine prăjită unsă cu unt. El nu se gândise că ar putea să mănânce ceva, dar mirosul îl făcu să‐i lase gura apă. Luă o felie şi o mâncă repede, apoi spuse:

– Ce facem cu priveghiul?

– Ellen se poate ocupa de asta.

– Poate cu puţin ajutor suplimentar, adăugă Ellen.

– Dar voi avea nevoie de nişte bani din seif, spuse mama lui.

– Mă voi ocupa de asta, zise Amos. Ştiu unde este cheia. Mai mâncă o felie de pâine prăjită.

Zâmbind vag, ea spuse:

– Acum sunt banii tăi, presupun. La fel şi afacerea.

– Întrucât am doar nouăsprezece ani, îmi închipui că sunt ale tale, cel puţin până împlinesc douăzeci şi unu de ani. Ea ridică din umeri.

– Tu eşti bărbatul în casă.

Chiar era – mai curând decât se aşteptase. Fusese multă vreme nerăbdător să preia conducerea, dar acum nu simţea nicio emoţie şi nicio satisfacţie. Mai degrabă era intimidat de perspectiva de a conduce întreprinderea fără să beneficieze de cunoştinţele şi experienţa tatălui său.

Se întinse după o altă felie de pâine prăjită, dar se terminase.

Afară apăreau zorii. Mama sa spuse:

– Ellen, dă ocol casei şi asigură‐te că toate perdelele sunt trase. Va fi un semn pentru trecători că în casă a avut loc un deces. Eu voi acoperi oglinzile, spuse ea.

Şi acesta era un obicei, deşi Amos nu înţelegea de ce.

– Trebuie să începem să le spunem oamenilor, zise el. Se gândea la primar şi la editorul de la Kingsbridge Gazette. Probabil că ar trebui să merg acum să vorbesc cu episcopul, dacă nu e prea devreme.

– El va considera un gest de politeţe faptul că a fost informat primul, spuse mama lui. Este sensibil la genul acesta de lucruri.

Amos îşi puse o pelerină şi ieşi afară în dimineaţa rece de duminică. Casa tatălui său – acum, casa lui – se afla pe High Street. Merse până la intersecţia dintre High Street şi Main Street, centrul comercial al oraşului, cu cele patru colţuri ale sale, ocupate de piaţa de lână, Sala Breslelor, sala de întruniri şi teatrul din Kingsbridge. Acolo coti pe Main Street şi merse în jos, pe lângă catedrală. Cimitirul acesteia se afla pe latura de nord. În curând, trupul tatălui său avea să zacă acolo, dar sufletul lui se afla deja în Rai.

Palatul episcopului, aflat peste drum de Bell Inn, era o clădire măreaţă, cu ferestre înalte şi un portal elaborat, toate construite din piatră de la cariera care îi aprovizionase pe constructorii catedralei. Amos o recunoscu pe menajera de vârstă mijlocie, Linda Mason, care îl conduse în sala mare.

– Bună dimineaţa, Linda, trebuie să‐l văd pe episcop.

– Se odihneşte după slujba de dimineaţă, spuse ea. Pot să‐i transmit despre ce e vorba?

– Tatăl meu a murit în cursul nopţii.

– O! Amos, îmi pare rău.

– Mulţumesc.

– Îi voi comunica episcopului că eşti aici. Ia loc lângă foc. El îşi trase un scaun în apropierea focului şi aruncă o privire în jurul său, în sală. Era decorată cu gust, în culori deschise, cu nenumărate picturi care înfăţişau peisaje. Nu existau imagini religioase, probabil pentru că acestea aduceau puţin a catolicism.

Un minut mai târziu, apăru fiica episcopului, Elsie. Amos zâmbi, încântat să o vadă. Era o fată deşteaptă şi voluntară şi plănuiau împreună şcoala de duminică. Îi plăcea de ea, deşi nu avea alura irezistibilă a lui Jane Midwinter. Elsie era des‐ tul de comună, având gura şi nasul prea mari, dar – după cum remarcă acum – zâmbetul ei era încântător.

– Bună dimineaţa, domnule Barrowfield, ce cauţi aici? îl întrebă ea.

– Am venit să‐l întâlnesc pe episcop. Tatăl meu a murit. În semn de simpatie, ea îi strânse braţul.

– Ce trist pentru tine… Şi pentru mama ta.

El încuviinţă din cap.

– Au fost căsătoriţi timp de douăzeci de ani.

– Cu cât petreci mai mult timp împreună, cu atât mai rău trebuie să fie.

– Presupun că da. Nu te‐am văzut de câteva zile. Ce noutăţi ai despre şcoala de duminică?

– Oamenii par să creadă că voi fi doar eu, într‐o cameră mică, învăţând doisprezece copii să citească. Vreau să fac mai mult de atât – să am mai mulţi copii, poate o sută, şi să‐i învăţ şi să scrie, şi să socotească. Şi trebuie să le oferim o trataţie ca să‐i atragem – poate nişte prăjituri la final.

– Sunt de acord. Când putem începe?

– Nu ştiu cu precizie, dar în curând. Iată că vine tatăl meu.

Episcopul cobora pe scara mare, în ţinută completă de duminică. Elsie spuse:

– Tată, Amos Barrowfield este aici. Tatăl lui, Obadiah, a murit.

– Mi‐a spus Mason. Episcopul îi strânse mâna lui Amos. O zi tristă pentru tine, domnule Barrowfield, spuse el cu o voce răsunătoare, de parcă predica. Dar putem să ne consolăm unul pe altul conştientizând faptul că tatăl tău este acum cu Hristos, ceea ce este mult mai bine, după cum ne spune apostolul Pavel.

– Mulţumesc, Eminenţa Voastră, răspunse Amos. Mama mea dorea ca să fiţi prima persoană care află.

– Ce atent din partea ei!

– Şi m‐a rugat să vă întreb dacă serviciul funerar poate să fie ţinut la catedrală.

– Aşa cred. Un consilier municipal – şi om care venea regulat la biserică – are dreptul la aşa ceva. Trebuie să veri‐ fic cu confraţii mei clerici, dar nu întrevăd nicio problemă.

– Mama mea se va simţi mult consolată.

– Bine. Şi acum, trebuie să conduc rugăciunile casei. Vino, Elsie.

Episcopul şi fiica lui intrară în sufragerie, iar Amos se descurcă să iasă singur pe uşa din faţă.

** *

Două zile mai târziu, împreună cu cinci ţesători, toţi purtând pălării negre, Amos însoţi sicriul de acasă, de‐a lungul High Street şi apoi în jos pe Main Street, până la catedrală, unde îl aşezară cu toţii pe nişte capre înălţate în faţa altarului.

Amos fu surprins de mulţimea din navă. Veniseră mai mult de o sută de oameni, poate chiar două sute. Jane se afla printre ei, ceea ce‐i făcea plăcere.

Amos avea sentimente amestecate în legătură cu catedrala. Metodiştilor le displăcea pompa bisericii tradiţionale, robele şi ornamentele incrustate cu pietre preţioase; ei preferau să ţină slujbele într‐o cameră simplă, cu decoraţiuni elementare. Atenţia era îndreptată către ceea ce se întâmplă în mintea credinciosului. În ciuda acestui lucru, Amos se simţea întotdeauna impresionat de stâlpii măreţi ai catedralei şi de bolţile sale plutitoare. Singurul lucru care‐i displăcea cu adevărat la Biserica Angliei era atitudinea sa dogmatică. Clerul considera că el ar fi trebuit să creadă ceea ce i se spunea să creadă, în timp ce metodiştii îi respectau dreptul de a avea propria părere.

Biserica avea aceeaşi atitudine ca şi tatăl lui, care zăcea acum în coşciug.

În sfârşit, se eliberase de tirania tatălui său, se gândea el în timp ce începea slujba, dar această libertate îi aducea şi anxietate. Trebuia să se afle la Kingsbridge ca să discute cu clienţii şi să cumpere lână, prin urmare avea nevoie de cineva care să‐i preia turele. Plănuia să facă stocuri de materiale, astfel încât să nu fie dezechilibrat de eventuale crize, dar ăsta nu era un lucru simplu, pentru că trebuia să cumpere când preţurile aveau să fie scăzute. Ar fi vrut să‐şi extindă afacerea, dar nu ştia unde ar fi putut să găsească mai mulţi meşteşugari, mai ales torcători. „Am nevoie de ajutor, se gândi el, mai ales acum, când bătrânul nu mai este. Nu mă aşteptam la asta.“

Era atât de absorbit de îngrijorările sale, încât sfârşitul slujbei îl surprinse şi avu nevoie de un moment ca să înţeleagă că trebuia să ridice sicriul.

Îl purtară pe Obadiah în lungul navei, îl scoaseră prin marea uşă de vest şi ocoliră spre latura nordică a bisericii, unde se afla cimitirul. Continuară pe lângă mormântul monumental al abatelui Philip, călugărul al cărui nume era legat de construcţia catedralei, în urmă cu mai bine de şase sute de ani. Apoi se opriră la un mormânt proaspăt săpat.

Vederea gropii adânci şi a mormanului de pământ afânat care se înălţa alături îl şocă profund pe Amos. Nu era nimic neobişnuit sau neaşteptat în această privelişte; ceea ce‐l şoca era gândul că trupul tatălui său avea să zacă în groapa aceea rece şi noroioasă, până în ziua Judecăţii de Apoi.

Fără nicio altă rugăciune, coborâră coşciugul în mormânt.

Amos luă o mână de pământ din morman. Preţ de un moment, rămase în picioare la marginea gropii, privind în jos, şocat de sumbra finalitate a ceea ce era pe cale să facă. Apoi împrăştie peste coşciug pământul pe care‐l ţinea în mână. Când se termină totul, se întoarse.

Mama lui, suspinând zgomotos, făcu acelaşi lucru, apucând o mână de pământ şi aruncând‐o peste coşciug. Apoi se îndepărtă nesigură. În timp ce alţi participanţi la înmor‐ mântare stăteau la coadă aşteptând să le vină rândul, mama îl apucă pe Amos de braţ şi îi spuse:

– Du‐mă acasă.

Ellen pregătise casa pentru o mare adunare. Pe hol se afla un butoi de bere, împreună cu zeci de căni de lut, iar masa din sufragerie era acoperită de platouri cu prăjituri, tarte, plăcinte cu brânză şi pâine îndulcită cu melasă. La etaj, salonul fusese pregătit pentru cei mai importanţi oaspeţi, iar acolo existau sherry, vin de Madeira şi un vin roşu, alături de cele mai rafinate gustări: pateuri de vânat, peşte sărat, plăcintă de iepure şi creveţi.

Văzând toate acestea, mama lui încercă să se adune. Îşi scoase paltonul şi se apucă să aşeze totul astfel încât să arate perfect. Amos se pregăti să întâmpine oaspeţii, iar după vreo două minute, începură să sosească primii. Strângea mâini, le mulţumea oamenilor pentru condoleanţe, îi îndemna pe oaspeţii obişnuiţi să se servească singuri cu bere şi îi dirija pe musafirii speciali la etaj, inclusiv pe canonicul Midwinter şi pe Jane. Începea să se simtă ca un ţesător, repetând aceleaşi acţiuni iar şi iar, până când deveniră toate simple automatisme.

Toată lumea vorbea despre Franţa. Revoluţionarii îl decapitaseră pe regele Ludovic al XVI‐lea şi apoi declaraseră război Angliei. Spade le spuse că cea mai mare parte a armatei regulate britanice se afla fie în India, fie în Caraibe. Miliţia din Shiring făcea, de acum, exerciţii în teren în fiecare zi, în împrejurimile oraşului Kingsbridge.

Amos era dornic să discute cu Jane şi, când oaspeţii începură să plece, o căută. Se gândea că ea ar fi putut să îl ia ceva mai în serios acum, când era proprietarul unei afa‐ ceri. Era o fire practică, ceea ce reprezenta un lucru bun la o nevastă, îşi spunea el, chiar dacă nu era foarte romantic.

Se duse la etaj şi o găsi pe palier. Rochia ei era confecţionată dintr‐un flanel negru, lucios, care era surprinzător de strălucitor alături de părul ei negru.

– Te‐am visat, îi spuse el încet, pentru ca ceilalţi să nu‐l poată auzi.

Ea îl privi cu ochii aceia gri şi, ca întotdeauna, el se simţi neajutorat.

– Un vis frumos, întrebă ea. Sau un coşmar?

– A fost foarte frumos. Doream să nu se mai termine. Ea deschise ochii larg, având pe faţă o expresie uluită.

– Sper că te‐ai comportat respectabil în visul acela.

– O, da. Doar stăteam de vorbă, aşa cum facem acum, dar era… nu ştiu. Perfect.

– Despre ce discutam?

– Nu sunt sigur, dar părea să fie despre ceva la care ţineam amândoi.

– Îmi închipui… Ea ridică din umeri. Cum s‐a terminat? – M‐am trezit.

– Asta‐i problema cu visele.

La fel ca întotdeauna când era cu ea, îşi dorea să nu fi vorbit, ca să se poată concentra să o privească. Ea nu trebuia să facă nimic: îl vrăjise fără să încerce.

– Lumea mea s‐a întors cu fundul în sus de când am vor‐ bit ultima dată cu tine, îi spuse el.

– Îmi pare foarte rău pentru tatăl tău.

– Deşi ne‐am certat destul de mult în ultimul an, sunt surprins de cât de trist mă simt pentru că l‐am pierdut.

– Aşa se întâmplă cu cei din familie. Chiar dacă‐i urăşti, tot îi iubeşti.

El se gândi că era o remarcă înţeleaptă, în genul celor pe care le‐ar fi spus tatăl ei.

Nu ştia cum să pună întrebarea pe care ar fi vrut să i‐o adreseze. Se decise să treacă direct la subiect.

– Ai vrea să ieşi cu mine?

– Deja m‐ai întrebat asta, spuse ea. Iar eu ţi‐am răspuns. Era descurajant, dar, pe de altă parte, nu era chiar o respingere directă.

– Mă gândeam că este posibil să te fi răzgândit, îi spuse el.

– De ce să mă fi răzgândit?

– Pentru că nu mai sunt un băiat care nu are nimic de oferit în afară de speranţe. Ea se agită.

– Dar eşti.

– Nu, zise el scuturând din cap. Deţin o afacere profita‐ bilă. Şi am o casă. Aş putea să mă însor şi mâine.

– Dar afacerea ta a acumulat datorii mari.

El nu se aştepta la asta. Făcu un pas în spate, de parcă fusese ameninţat.

– Datorii? Nu, nu‐i adevărat.

– Tatăl meu spune că este.

Amos era uluit. Canonicul Midwinter nu răspândea bârfe aiurea.

– Cum aşa? zise el. Cât de multe? Către cine?

– Nu ştiai?

– Încă nu ştiu.

– Nu pot să‐ţi spun de ce şi nici nu ştiu câţi bani au fost împrumutaţi, dar ştiu cui îi eşti dator: consilierului Hornbeam. Amos era nedumerit. Îl cunoştea pe Hornbeam, desigur; toată lumea îl cunoştea. Acesta venise la priveghi şi Amos îl văzuse discutând cu prietenul lui, Humphrey Frogmore, cu un minut în urmă. Hornbeam venise la Kingsbridge în urmă cu cincisprezece ani. Cumpărase afacerea cu haine care‐i aparţinuse socrului canonicului Midwinter, consilierul Drinkwater, şi o transformase în cea mai mare întreprindere din oraş. Obadiah îl respectase ca pe un om de afaceri priceput, dar fără să‐l placă prea mult.

– De ce ar fi împrumutat tatăl meu bani de la el? De la oricine?

– Nu ştiu. Amos privi în jur, căutând cu privirea un bărbat înalt, agitat, îmbrăcat în haine sobre, dar scumpe, cu o perucă de un şaten‐deschis, cârlionţată, singura concesie pe care o făcea vanităţii sale.

– A fost aici, dar sunt sigură că a plecat deja, spuse Jane.

– Mă duc după el.

– Amos, aşteaptă!

– De ce?

– Pentru că nu este un om amabil. Când vei discuta cu el despre asta, ar trebui să fii înarmat cu toate informaţiile.

Amos se forţă să rămână nemişcat şi să gândească.

– Ai perfectă dreptate, spuse el după un moment. Mulțumesc.

– Aşteaptă până după plecarea tuturor oaspeţilor. Ajut‐o pe mama ta să pună casa în ordine. Află adevărul despre finanţele tale. Şi, pe urmă, du‐te să discuţi cu Hornbeam.

– Este exact ceea ce am să fac, spuse Amos.

Jane plecă împreună cu tatăl ei, dar unii dintre oaspeţi mai zăboviră, împiedicându‐l pe Amos să facă ceea ce avea nevoie urgentă să facă. Un grup de la parter părea hotărât să rămână până când butoiul se golea. Mama lui Amos şi Ellen începură să cureţe locul în jurul lor, îndepărtând vesela folosită şi mâncarea rămasă. Apoi, în sfârşit, Amos le ceru politicos ultimilor străini să meargă acasă.

După aceea se duse în birou.

În cele două zile care trecuseră de la moartea tatălui său, fusese prea ocupat cu pregătirile pentru înmormântare ca să se uite în registre. Acum îşi dorea să‐şi fi făcut timp pentru asta.

Biroul îi era la fel de familiar ca orice altă parte a casei, dar acum îşi dădea seama că nu ştia unde să găsească lucrurile importante. Existau facturi şi chitanţe în sertare, dar şi în cutii aşezate pe jos. Un jurnal conţinea nume şi adrese din Kingsbridge şi din alte părţi, fără să indice dacă persoanele respective erau clienţi, furnizori sau orice altceva. Într‐un dulap se aflau câteva registre grele, unele aşezate în picioare şi altele culcate, toate fără titluri. De câte ori îi adresase tatălui său întrebări despre bani, i se răspunsese că nu trebuia să‐şi bată capul cu asta până când nu împlinea douăzeci şi unu de ani.

Începu cu registrele, alegând unul la întâmplare. Nu era dificil de înţeles. Prezenta banii primiţi şi banii plătiţi zi de zi, precum şi totalurile de la sfârşitul fiecărei luni. În cele mai multe luni, chitanţele de încasări depăşeau cheltuielile, aşa că se realiza un profit. Ocazional, existau şi pierderi. Întorcând prima pagină, observă că era datată în urmă cu şase ani.

Găsi apoi registrul cel mai recent. Verificând totalurile lunare, observă că chitanţele de încasări totalizau, de obicei, mai puţin decât costurile. Se încruntă. Cum era posibil un asemenea lucru? Căută în urmă, în ultimii doi ani, şi descoperi că pierderile crescuseră treptat. Dar existau câteva chi‐ tanţe cu o valoare mare, care fuseseră etichetate misterios: „Din contul H“. Acestea prezentau sume rotunde – zece lire, cincisprezece lire, douăzeci de lire –, dar fiecare dintre ele echilibra, aproximativ, deficitul din cele câteva luni anterioare. Şi mai erau mici sume regulate marcate ca: „Int. 5%“.

Se creiona treptat o imagine şi aceasta era, într‐adevăr, îngrijorătoare.

Având o presimţire sumbră, întoarse pagina din spate şi descoperi o coloană scurtă, cu titlul: „Contul H“. Începea în urmă cu optsprezece luni. Fiecare intrare corespundea unei intrări din înregistrările lunare. Cele mai multe dintre numerele de pe pagina din spate erau negative.

Amos era îngrozit.

Tatăl lui pierduse bani timp de doi ani. Se împrumutase ca să‐şi acopere pierderile. Două intrări pozitive pe pagina din spate demonstrau că plătise o parte din banii datoraţi, dar fusese obligat, curând, să se împrumute din nou.

„Int.“ însemna dobândă şi „H.“ trebuia să fie Hornbeam. Jane avusese dreptate.

Totalul scris la baza paginii din spate era de o sută patru lire, treisprezece şilingi şi opt pence.

Amos era devastat. Crezuse că moştenise o afacere viabilă, dar se trezise cu o datorie masivă. O sută de lire era preţul de achiziţie al unei case bune în Kingsbridge.

Trebuia să plătească tot ce datora. Pentru Amos, era rău şi ruşinos să datoreze bani şi să nu‐i plătească înapoi. Cu greu ar fi putut trăi cu el însuşi dacă devenea genul acela de persoană.

Dacă putea să transforme pierderile într‐un profit modest de o liră pe lună, tot i‐ar fi trebuit aproape nouă ani ca să‐şi plătească datoria – şi asta s‐ar fi putut întâmpla fără să cumpere mâncare pentru el şi mama lui.

Asta explica răutatea şi discreţia exagerată a tatălui său din ultimii ani. Obadiah îşi ţinea ascunse pierderile – poate în speranţa că putea răsturna cursul afacerii, deşi părea să fi făcut prea puţin în acest sens. Sau poate că boala, care se arătase sub forma unei respiraţii tot mai îngreunate, îi afec‐ tase cumva şi mintea.

Amos avea să afle mai multe de la Hornbeam. Dar nu putea să‐i adreseze, pur şi simplu, întrebări. Avea nevoie să‐l asigure că datoria urma să fie plătită cât se putea de repede. Pe Hornbeam trebuia să‐l impresioneze hotărârea lui.

Şi nu trebuia să‐şi facă griji doar pentru Hornbeam. Probabil că şi alţi oameni de afaceri din Kingsbridge aveau să stea cu ochii pe el. Cunoscându‐l pe tatăl lui şi văzând că Amos se dovedise un asistent competent, aveau să îl privească toţi cu amabilitate, cel puţin la început. Dar dacă el începea prin a da faliment, prietenia lor s‐ar fi diluat. Era important ca toată lumea să afle cât de intens muncea Amos ca să plătească datoriile tatălui său.

Avea să fie Hornbeam înţelegător, în ciuda atitudinii sale severe? Încercase să‐l ajute pe Obadiah să facă faţă dificultăţilor afacerii, ceea ce era un semn bun – deşi îi pretinsese dobândă, desigur. Şi el îl cunoştea pe Amos încă din copilă‐ rie, ceea ce trebuia să conteze cumva.

Înarmat cu aceste gânduri optimiste, Amos părăsi biroul pe uşa dinspre stradă şi se îndreptă spre reşedinţa lui Hornbeam.

Aceasta se afla la nord pe High Street, în apropierea bisericii St Mark, într‐un fost cartier sărac, unde vechile terase ieftine fuseseră demolate pentru a face loc unor case noi mai mari, cu grajduri. Casa lui Hornbeam avea ferestre simetrice şi un portal cu coloane de marmură. Amos îşi amintea că tatăl său spunea că Hornbeam angajase un arhitect ieftin din Bristol, căruia îi dăduse o carte cu proiectele lui Robert Adam, cerându‐i o versiune ieftină a unui palat clasic. Pe o latură şi uşor în spatele clădirii principale, se afla curtea grajdurilor, unde un grăjdar înfrigurat spăla o trăsură.

Un valet îi deschise uşa. Avea un aer lugubru şi, când Amos întrebă de consilierul Hornbeam, bărbatul spuse cu o voce de înmormântare:

– Să văd dacă este acasă, domnule.

Păşind înăuntru, Amos simţi imediat atmosfera casei: întunecată, formală, strictă. În sală, un ceas înalt ticăia sonor şi câteva scaune cu spătarul drept, confecţionate din stejar lustruit, ofereau un confort redus. Nu exista niciun covor. Deasupra unei vetre reci, într‐o ramă aurită, se afla un por‐ tret al lui Hornbeam, în care avea un aer sever.

În timp ce aştepta, apăru fiul lui Hornbeam, Howard, care urca pe o scară ce venea de la subsol, ca un secret al familiei care ieşea la lumină. Era un tip masiv, suficient de amabil însă atunci când se afla departe de tatăl lui. Amos şi Howard fuseseră colegi la liceul din Kingsbridge; Howard era cu vreo doi ani mai tânăr şi oarecum nătâng. Creierul tatălui său şi personalitatea puternică a acestuia fuseseră moştenite de copilul său mai tânăr, Deborah, căreia nu i se permisese să meargă la liceu, desigur.

Howard îl salută pe Amos şi îşi strânseră mâinile. Valetul melancolic reapăru şi îi spuse că domnul Hornbeam îl putea primi pe Amos. Howard spuse:

– Îl conduc eu acolo, Simpson.

Apoi îl însoţi pe Amos la o uşă din spatele sălii şi, după ce îl introduse în biroul lui Hornbeam, se retrase.

Camera era precum o celulă: fără covoare, fără picturi, fără draperii şi cu un foc anemic într‐o vatră mică. Hornbeam era aşezat în spatele biroului, încă îmbrăcat în hainele de la înmormântare. Se apropia de patruzeci de ani, avea faţa cărnoasă şi sprâncene groase. Îşi luă în grabă o pereche de ochelari, de parcă ar fi fost ruşinat că avea nevoie de ei. Nu‐i spuse lui Amos să ia loc.

Amos nu era complet străin de ostilitate şi nu se simţea intimidat de răceala lui Hornbeam. Mai întâlnise ţesători şi torcători nemulţumiţi, precum şi clienţi nefericiţi, şi ştia că aceştia puteau să fie îmbunaţi.

– Vă mulţumesc pentru că aţi venit la înmormântarea tatălui meu, domnule, spuse el.

Hornbeam era ciudat din punct de vedere social, iar acum ridică din umeri, o reacţie nepotrivită.

– Amândoi am fost consilieri, spuse el. După un moment, adăugă: Şi prieteni.

Nu‐i oferi ceai sau vin.

Rămas în picioare în faţa biroului, ca un elev neascultător, Amos spuse:

– Am venit să vă văd pentru că tocmai am aflat că tatăl meu împrumuta bani de la dumneavoastră.

El nu mi‐a spus niciodată.

Hornbeam spuse doar:

– O sută patru lire.

Amos zâmbi.

– Treisprezece şilingi şi opt pence. Hornbeam nu‐i zâmbi, la rândul său.

– Da.

– Vă mulţumesc pentru că l‐aţi ajutat atunci când a avut nevoie.

Hornbeam nu dorea să fie perceput ca unul care împărţea favoruri cu generozitate.

– Nu sunt un filantrop. I‐am cerut dobândă.

– Cinci la sută. Pentru un împrumut personal riscant, nu e deloc exorbitant.

Era clar că Hornbeam nu ştia ce să răspundă la asta, aşa că se limită la a înclina din cap în semn de recunoaştere.

Amos înţelese că şarmul său nu avea niciun efect asupra indiferenţei de piatră a lui Hornbeam.

– În orice caz, spuse el, acum este datoria mea să retur‐ nez împrumutul.

– Într‐adevăr, aşa este.

– Nu eu am creat problema, dar trebuie să o rezolv.

– Continuă.

Amos îşi adună gândurile. Avea un plan – şi era unul bun, se gândi el. Poate că era suficient de bun ca să depăşească irascibilitatea lui Hornbeam.

– Mai întâi, trebuie să fac afacerea profitabilă, astfel încât să nu mai fie nevoie de alte împrumuturi. Tatăl meu a adu‐ nat stocuri vechi care nu erau prea populare printre clienţi: voi scădea preţul ca să scap de ele. Şi aş dori să mă concentrez pe haine de calitate mai bună, care pot fi vândute la preţuri mai mari. În acest fel, cred că pot să revin la profit într‐un an. Sper să pot începe să plătesc împrumutul din ziua de Anul Nou, în 1794.

– Aşa să faci.

Acesta nu era un răspuns încurajator. Cu siguranţă Hornbeam ar fi trebuit să fie mai fericit aflând că avea să îşi recupereze banii. Dar el fusese întotdeauna un taciturn.

Amos încercă să meargă mai departe.

– Apoi sper să pot face afacerea şi mai profitabilă, astfel încât să pot creşte viteza plăţilor.

– Şi cum intenţionezi să faci asta?

– Prin extindere, în special. Voi căuta mai mulţi torcă‐ tori, astfel încât să am o aprovizionare solidă cu fir, şi apoi mai mulţi ţesători.

Hornbeam clătină din cap, aproape ca şi cum ar fi apro‐ bat, şi Amos se simţi ceva mai bine.

În speranţa de a obţine o susţinere mai clară, spuse:

– Sper să consideraţi că planul meu este practic. Hornbeam nu răspunse la asta, în schimb întrebă:

– Când te aştepţi să lichidezi datoria?

– Cred că pot face asta în patru ani.

Urmă o pauză lungă, apoi Hornbeam spuse:

– Ai la dispoziţie patru zile.

Amos nu înţelegea.

– Ce vreţi să spuneţi?

– Ceea ce am spus. Îţi dau patru zile ca să‐mi plăteşti datoria.

– Dar… tocmai v‐am explicat…

– Iar acum îţi explic eu.

Amos avea un sentiment foarte bizar, dar îşi muşcă limba şi spuse doar atât:

– Vă rog…

– Eu nu ţi‐am împrumutat banii ţie, i‐am împrumutat tatălui tău. Îl cunoşteam şi aveam încredere în el. Dar acum, el este mort. Pe tine nu te cunosc, nu am încredere în tine şi nici nu‐mi pasă de tine. Nu îţi voi împrumuta bani şi nu îţi voi permite să preiei împrumutul tatălui tău.

– Ce înseamnă asta?

– Asta înseamnă că trebuie să‐mi returnezi împrumutul în patru zile.

– Dar nu pot.

– Ştiu. Aşa că la finalul celor patru zile eu voi prelua afacerea ta.

Amos îngheţă.

– Nu puteţi face asta!

– Ba pot. Este ceea ce am convenit cu tatăl tău, iar el a semnat un contract în acest sens. Vei găsi o copie a respecdocument undeva printre hârtiile tatălui tău, iar eu am una chiar aici.

– Deci nu mi‐a lăsat nimic!

– Tot stocul îmi aparţine şi, săptămâna viitoare, agenţii mei de teren vor începe să‐i abordeze pe meşteşugarii care au lucrat pentru tine. Afacerea va continua. Dar va fi a mea.

Amos privi intens spre faţa lui Hornbeam. Era tentat să spună: Pentru ce mă urăşti? Dar nu exista ură, ci doar o uşoară satisfacţie care se vedea în zâmbetul vag, ceva mai mult decât o contracţie a colţului gurii.

Hornbeam nu era maliţios. Era doar lacom şi nemilos.

Amos se simţea neajutorat, dar era prea mândru ca să accepte asta. Se îndreptă spre uşă.

– Ne vedem peste patru zile, domnule Hornbeam, spuse el. Apoi ieşi.