România față cu comunismul. Noi perspective

Puține perioade din istoria românilor sunt mai complicate precum cea cuprinsă între instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea și finalul celui de-al doilea război mondial, care a permis preluarea puterii de către comuniști, cu toate consecințele cunoscute. În acești ani, România a trecut prin regimul autoritar menționat, prin efemerul regim național-legionar, prin dictatura mareșalului Antonescu și, în sfârșit, prin ascensiunea comuniștilor români, sprijiniți militar și ideologic de învingătoarea Uniune Sovietică. Toate acestea s-au desfășurat într-un context internațional nefast, din ce în ce mai degradat, marcat de revizionismul Germaniei naziste, de natură a provoca un nou conflict de proporții globale, precum și de pierderile teritoriale din vara anului 1940, care au pus capăt brusc României Mari, fără ca măcar țara noastră să fie capabilă de o minimă reacție defensivă. În mod evident, aceste perturbări au indus o stare de acută insecuritate în societate, ceea ce a dus la alianțe politice nefirești, la replieri din partea intelectualilor, la fidelități inedite sau la atitudini ipocrite și vinovate. În mai puțin de un deceniu, lumea și implicit România s-au transformat fundamental, lăsând în urmă un univers capabil doar de a întreține nostalgii, firești până la un punct.

Asupra ultimei secvențe temporale din această perioadă s-a aplecat Emanuel Copilaș, prin intermediul lucrării Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947). Perspective internaționale și locale, apărută laEditura Corint în acest an. Autorul este absolvent al Facultății de Științe Politice la Universitatea de Vest din Timișoara, în timp ce doctoratul l-a obținut în specializarea Relații Internaționale și Studii Europene la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În prezent, Emanuel Copilaș activează în calitate de conferențiar și coordonator de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Autorul este cunoscut pentru interesul său în domeniul teoriei relațiilor internaționale sau a istoriei comunismului, concretizat în câteva lucrări extrem de interesante. De altfel, despre una dintre acestea, Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, apărută, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, la editura Polirom, am avut ocazia să scriu pe larg în urmă cu câțiva ani.

Asupra subiectului de față, așa cum just remarcă inclusiv autorul, există o literatură de specialitate enormă, pornită încă din timpul regimului comunist, dar care, bineînțeles, prezenta evenimentele trunchiate și eluda numeroase aspecte sau minimaliza până la dispariție rolul monarhiei, de pildă. După 1989, documentele au fost consultate sau publicate în mare parte, cenzura ideologică a dispărut, astfel încât istoricii au fost liberi să întreprindă cercetări oneste și să scrie cât mai obiectiv posibil despre acest subiect vast și complex. În aceste condiții, ne putem întreba, de ce a simțit Emanuel Copilaș nevoia unui nou studiu al temei? În primul rând din cauză că „istoriografia dominantă” tinde să aibă un discurs cu nuanțe de culpabilizare, menit să depășească cadrul strict al înțelegerii istorice. În al doilea rând, autorul nu și-a propus să ne prezinte încă o contribuție banală, repetitivă, ci o abordare relativ inedită, o privire dintr-un alt unghi, „o recitire, o regândire, o reinterpretare a acestui interval istoric tumultos.” Din această perspectivă, lucrarea conține două secțiuni majore, așa cum îi indică titlul: pe de o parte sunt prezentate perspectivele internaționale, legate, mai ales, de pozițiile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice, a relațiilor dintre ele și a legăturii cu țara noastră, iar, pe de altă parte, o analiză a factorilor locali, respectiv partidele politice ale perioadei, rolul monarhiei, dar și al Mișcării Legionare. Într-adevăr, toate acestea sunt obiective ambițioase, mai ales că cele mai multe dintre analize sunt în răspăr cu interpretările tradiționale, repudiate în mare parte de autor. În plus, acesta pleacă de la o întrebare tulburătoare, dar care și-a găsit în cel mai bun caz răspunsuri parțiale: cum a fost posibil ca în România, unde exista cel mai neînsemnat partid comunist din regiune în perioada interbelică, impotent politic și firav din punct de vedere numeric, să se ajungă într-un interval atât de scurt de timp la o dominație totală sub tutelă sovietică, iar în timpul lui Nicolae Ceaușescu partidul a fost capabil să înglobeze în cadrul său generos milioane de membri?

De altfel, relațiile dintre România și Rusia au fost în permanență încordate în perioada interbelică, după ce în țara vecină a izbucnit Revoluția bolșevică care i-a propulsat pe comuniști la putere, ceea ce a dus la apariția cadrului necesar pentru Unirea Basarabiei cu România în martie 1918, dar și la pierderea ireversibilă a tezaurului românesc, în cea mai mare parte, oricum. U.R.S.S.-ul, așa cum se știe, a fost tratată inițial ca un paria în cadrul relațiilor internaționale, un stat nefrecventabil al cărui export de ideologie trebuia oprit cu orice preț. Drept consecință, de pildă, România a intervenit militar în Ungaria, în primul rând pentru a tranșa definitiv problema Transilvaniei, dar și încurajată de puterile europene, acțiune care a dus la eliminarea regimului comunist instaurat de Bela Kun. Chiar și în interiorul țării, multe măsuri au fost luate din dorința de a bara contagiunea cu ideile comuniste. În fond, reforma agrară, dincolo de necesitatea ei stringentă și de faptul că România fusese practic scoasă din război într-un mod umilitor, a fost implementată și din teama de răspândire a ideilor revoluționare pe filieră rusă. În acest condiții, relațiile româno-ruse au fost mai degrabă glaciale, singura timidă încercare de normalizare întreprinsă de Nicolae Titulescu fiind oprită din fașă. La fel, chiar dacă partidul comunist din România era, așa cum arătam mai sus, departe de a reprezenta un pericol, s-au luat măsuri dure împotriva sa, fiind trecut în ilegalitate, supus unei stricte supravegheri, iar mulți dintre membrii săi au fost arestați și încarcerați.

Cel mai mult a contat însă faptul că România s-a aliat cu Germania nazistă și a participat masiv la invadarea Uniunii Sovietice în vara anului 1941, a continuat să o facă după recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord și a recurs la spolierea teritoriilor cucerite pe care la administra, ducând o politică de genocid și împotriva evreilor, cu urmări terifiante în ceea ce privește numărul celor uciși. Autorul demonstrează că România a practicat un jaf sistematic și haotic, în colaborare cu armata germană, pe teritoriul sovietic: „În cuvintele aceluiași Alexianu, „Toată lumea din țară, indiferent dacă aparținea unui partid politic sau nu, era înclinată a se îmbogăți pe seama Transnistriei”. Efortul de război al României a fost acoperit integral numai din bunurile jefuite din această regiune”. Bineînțeles, este dificil de a ierarhiza cultura jafului în condiții de război sau de a trata cu aceeași măsură contexte diferite, dar apare întrebarea dacă răzbunarea sovieticilor nu a fost argumentată din acest punct de vedere. Sau, mai degrabă, Rusia ar fi procedat în același mod, așa cum a făcut-o anterior de multe ori, fără a fi măcar provocată. Or, rațiunea care a stat în spatele acestor acțiuni dirijate de regimul mareșalului Antonescu nu rezidă numai în necesitatea alipirii teritoriilor pierdute în 1940, ci și din necesitatea de a participa la cruciada anticomunistă, care ar fi eliminat total „flagelul bolșevic”. Pe de altă parte, mult discutata decizie a lui Antonescu de a nu opri armata română pe Nistru, probabil ținea mai mult de calculul pe care acesta îl făcuse în legătură cu recuperarea Transilvaniei de Nord, dar și de convingerea că înfrângerea totală a Uniunii Sovietice va trasa un cadru mult mai favorabil negocierilor de pace.

Până la urmă, factorul decisiv care a impus mutații semnificative în fizionomia politică a României, precum și a orientării sale internaționale a constat în faptul că Germania a pierdut războiul și nu a mai putut să oprească Armata Roșie, care a împins-o pe cea nazistă în permanență până la Berlin. În condițiile în care invazia României era iminentă, Regele Mihai împreună cu forțele politice aflate în afara puterii, printre care și comuniștii, și-a asumat schimbarea de regim prin intermediul loviturii de stat de la 23 august 1944. Așa cum se știe, asupra acestui important moment al istoriei noastre, s-a scris enorm, fiind avansate diverse ipoteze, mai mult sau mai puțin realiste. S-a afirmat de pildă, Antonescu însuși a făcut-o la proces, că mareșalul avea în vedere semnarea unui armistițiu, în condiții favorabile țării noastre, ipoteză infirmată de Emanuel Copilaș, care scrie că Antonescu spera pur și simplu într-o soluție miraculoasă, fie militară, fie politică. Oricum, este adevărat că România nu avea alternative în acel an, o repliere de ultim moment fiind preferabilă obstinației cu care conducătorul statului continua să rămână fidel aliatului nazist. Finalitatea nu putea fi schimbată, respectiv pătrunderea armatei sovietice pe teritoriul țării, astfel încât gestul de la 23 august trebuie privit ca o tentativă, disperată, fără îndoială, dar pozitivă de a asigura României un statut incomparabil mai bun. Spre deosebire de Ungaria, de pildă. Recuperarea Transilvaniei de Nord pare să fie cea mai importantă consecință a loviturii de stat.

Interesantă este analiza comparativă pe care o întreprinde autorul între Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică în contextul postbelic al relațiilor dintre acestea și al sovietizării Europei de Est. Se observă în primul rând o discrepanță majoră: Rusia a fost statul cel mai afectat de cel de-al doilea război mondial, pierzând aproape 30 de milioane de oameni și pierzând masiv din infrastructura sa vitală, în timp ce Statele Unite au ieșit fortificate din conflict, care nu s-a purtat pe teritoriul lor și au avut o creștere economică semnificativă. În 1944, PIB-ul Uniunii Sovietice reprezenta 24,31% din cel american. Pe de altă parte, așa cum arată Benn Steil într-o excelentă lucrare, după încheierea războiului, din cauza deteriorării grave a climatului comercial internațional, exporturile Statelor Unite erau în pericol, ceea ce ducea la o scădere semnificativă a PIB-ului, în condițiile cheltuielilor guvernamentale masive efectuate în 1946. Soluția s-a conturat sub forma Planului Marshall, în anul 1947, al cărui rol era de a revitaliza zona economică europeană, statele bătrânului continent devenind parteneri comerciali sustenabili, dar avea și implicații politice, în condițiile în care Planul era și un instrument de oprire a influenței sovietice, din ce în ce mai puternice. În fond, Planul Marshall a avut efecte pozitive pentru toate părțile implicate: statele europene au fost capabile să își revină economic și să își prezerve regimuri democratice, în timp ce Statele Unite au evitat intrarea într-o nouă fază de recesiune economică, care se profila la orizont. În mod cert, implementarea Planului, implementat deliberat pentru a fi refuzat de partea sovietică, a agravat tensiunile dintre cele două super puteri, mai ales că fricțiunile au apărut imediat după terminarea războiului și au continuat să crească în intensitate. Este contextul în care Uniunea Sovietică va trece în mod decisiv la controlul statelor din estul Europei, care trebuiau să formeze un cordon de protecția împotriva unor viitoare invazii. Emanuel Copilaș insistă asupra acestui aspect, anume că procesul de sovietizare/comunizare a fost unul nesistematic, sinuos și nu a reprezentat expresia unui plan bine pus la punct. Se poate, ținând cont că evoluțiile au fost volatile în această perioadă și au existat întotdeauna mai multe direcții posibile, dar principiul este cel relevant aici. Or, este greu de crezut că Stalin nu și-a propus din capul locului o formă de control a statelor care îl interesa în mod direct, așa cum i-a mărturisit lui Milovan Djilas, sub forma exportului de ideologie pentru prima dată în istorie.

În schimb, este adevărat că nu putem trata în mod uniform situația statelor est-europene la finalul celui de-al doilea război mondial. În Iugoslavia, de pildă, partidul comunist reprezenta o forță puternică, vizibilă în timpul ocupației naziste și care a reușit să preia puterea în mod autonom, motivul probabil pentru care între acest stat și Uniunea Sovietică au apărut imediat diferențe majore de viziune. Interesant este însă alt aspect, remarcat de autor. În timp ce în 1945 și 1946, în Cehoslovacia și Ungaria au avut loc alegeri libere, în România condusă din 1945 de guvernul Petru Groza acestea au fost falsificate în mod grosolan, inversând practic opțiunea populară. A contat mult și atitudinea Statelor Unite și Marii Britanii, care în lumina realismului epocii, nu puteau să intervină decât în mod limitat și fără consecințe concrete. Cu alte cuvinte, România nu putea deveni un motiv suplimentar de deteriorare a relațiilor dintre blocul occidental și cel sovietic, oricum încordate. În plus, România, deși a protestat mereu după 23 august 1944 față de această stare de lucruri, a fost tratată ca un stat inamic, aliat al Germaniei naziste, iar proximitatea față de hegemonul răsăritean nu putea decât contribui la o politică prudentă, de neintervenție în raport cu manifestările sovietice. În aceste condiții, sovietizarea României avea să devină o realitate.

În acest timp, firavul partid comunist român, ajuns într-o poziție favorabilă din perspectiva deținerii pârghiilor de putere, s-a confruntat cu numeroase dificultăți de ordin intern, în primul rând cu celelalte forțe politice ale țării, care nu își închipuiau dimensiunea totalitaristă ce va fi implementată gradual în România. Cei mai apropiați din punct de vedere ideologic de comuniști erau, bineînțeles, social-democrații, dar forța lor politică era de asemenea redusă. Mai mult, așa cum s-a întâmplat de obicei de-a lungul timpului, existau diverse curente în interiorul partidului: unii au acceptat colaborarea cu regimul mareșalului Antonescu, în timp ce alții mizau pe latura radicală, anticapitalistă a social-democraților. Precum în cazul comuniștilor, partidul a înregistrat un salt spectaculos din punct de vedere numeric în această perioadă, în 1947 înglobând mai mult de 700.000 de membri. De aici a apărut necesitatea unificării celor două partide de stânga, dar traseul a fost unul destul de dificil și grevat de numeroase asperități. Liderul social-democrat Titel Petrescu a refuzat ferm un asemenea scenariu, s-a retras și a înființat Partidul Socialist Independent, fără un impact semnificativ. Previzibil, va fi arestat în 1948 și condamnat la închisoare pe viață, dar va obține eliberarea în urma intervențiilor laburiștilor englezi pe lângă liderul sovietic Hrușciov. În același an, comuniștii și social-democrații au fuzionat, noua mișcare politică luându-și numele de Partid Muncitoresc Român, titulatură neschimbată până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În mod evident, lucrurile au stat radical diferit în cazul partidelor istorice, a căror simplă existență periclita expansiunea totală a puterii comuniste. Pe termen lung, erau condamnate fără îndoială. Însă de-a lungul acestor trei ani, au reușit să se mențină, la fel cum au încercat să aibă un cuvânt de spus în politica României. Cel mai redutabil adversar al comuniștilor era Partidul Național Țărănesc, mai ales din perspectiva votului popular, falsificat în cadrul alegerilor din 1946. Pe de altă parte, Emanuel Copilaș analizează cu luciditate coordonatele pe care s-a plasat acest partid, dincolo de imaginea exclusiv pozitivă transmisă de o parte a istoriografiei noastre. Vom descoperi astfel că țărăniștii au fost incapabili de a se adapta cu succes contextului postbelic și de a lua decizii în consecință. Relația țărăniștilor cu legionarii a fost una ambiguă. Încă din 1937, într-un gest care a uluit chiar în epocă, PNȚ-ul a semnat un pact de neagresiune cu Mișcarea Legionară, gest care a legitimat-o pe aceasta din urmă și i-a oferit o aură de onorabilitate. La fel, după război, numeroși legionari au intrat în cadrul PNȚ-ului, în timp ce Iuliu Maniu a avut o atitudine reprobabilă la adresa evreilor care fuseseră deposedați de proprietăți în timpul regimului Antonescu. De altfel, în 1937 Maniu nu își ascundea admirația față de liderii politici ai momentului:

„Avem ca exemplu pe Mussolini în Italia și pe Hitler în Germania, care prin voințele lor nestrămutate au reușit să trezească conștiințele națiunilor respective, ajungând azi la realizări invidiate de lumea întreagă.”

Am încercat să subliniez de mai multe ori de-a lungul timpului faptul că istoriografiei noastre îi lipsesc profund, cu excepțiile de rigoare, niște istorii sau studii obiective ale ideologiilor și mișcărilor politice din România, precum liberalismul, țărănismul sau chiar socialismul. În mare parte, ceea ce s-a scris despre partide sau liderii acestora s-a făcut, dacă nu în spirit hagiografic, cel puțin în mod necritic. Mai mult, lideri precum Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu sunt tratați precum niște patrioți veritabili, oameni dedicați în întregime misiunii lor, guvernați doar de patriotism și dorința de a îndrepta relele din societatea românească și așa mai departe. Or, asemenea personaje aproape că nu există, nici în țara noastră, nici aiurea. Întotdeauna, în istorie, este vorba de dorința de putere, de jocuri de culise, de cinism și imoralitate, de ipocrizie și interese proprii. Lumea basmelor, senină și ordonată trebuie să rămână apanajul copiilor, în timp ce istoria adevărată este mult mai complicată și infinit mai nuanțată. Din aceste puncte de vedere, pot fi observate inclusiv tribulațiile Partidului Național Țărănesc, veșnica sa oscilație între dreapta și stânga, incapacitatea funciară de a guverna, precum și nelipsitele sale ezitări, manifestările evidente de corupție, nu în ultimul său rând, antisemitismul său, care răbufnea atunci când era convenabil. Sau, așa cum scrie Emanuel Copilaș:

„…consider că PNȚ a experimentat, de-a lungul timpului, o serie de metamorfoze ideologice care ar putea fi descrise destul de precis în felul următor: conservatorism popular antioligarhic și parțial anticapitalist (PȚ și PNȚ în 1926 și 1928), conservatorism non-oligarhic (1928-1937), conservatorism reacționar cu tușe de extrema dreaptă de inspirație legionară tot mai pronunțate (1937-1947).”

Aceleași considerații se pot aplica Partidului Național Liberal, cel mai important politic al României moderne și interbelice până la un punct, dar aflat într-o evidentă derivă după anul 1933. Au fost cu adevărat membrii PNL-ului liberali, dacă ținem cont de practica politică, care a implicat mereu limitarea drepturilor civile și politice, introducerea cenzurii și stării de asediu, încurajarea monopolului economic, dependența profundă de stat și contractele sale, antisemitismul lor manifest? După cel de-al doilea război mondial, oportunistul Gheorghe Tătărescu, prim ministru în perioada 1933-1937, a condus o aripă liberală dizidentă, mult mai puternică decât este descrisă de regulă, care s-a asociat blocului dominat de comuniști. Este drept că Tătărescu, ministru de externe în această perioadă, s-a opus vehement unor decizii ale acestora, dar loialitatea sa, în general, nu a devenit o sursă de îngrijorare majoră. În schimb, trebuie remarcată apariția „Organizației T”, alcătuită din tineri liberali și național-țărăniști, radical anticomuniști și care au încercat să acționeze concret în acest sens, deși realizările lor au fost, într-un final, mai degrabă neglijabile. Asta în timp ce legionarii s-au adaptat situației, mulți dintre ei îngroșând rândurile partidului comunist în ascensiune.

În fine, a existat un factor intern notabil, reprezentat de monarhie, respectiv de regele Mihai I, cel căruia îi revine în mare parte meritul de a fi organizat cu succes lovitura de stat de la 23 august 1944 și îndepărtarea mareșalului Antonescu. Monarhia încă avea o susținere puternică în rândul populației, iar comuniștii, la nivel declarativ, într-o primă fază, refuzau să admită că urmăreau îndepărtarea acesteia din viața de stat a României. Analiza asupra Regelui, din dorința de imparțialitate, trebuie să țină cont, mai ales, de contextul perioadei. În fond, până în 1944, monarhia a avut o existență pur simbolică, în timp ce Mihai I nu a decis practic nimic, dimpotrivă, dacă ținem cont că a aflat de intrarea României în război de la radio. Deși a părut că preia inițiativa după 23 august 1944, Regele a fost constrâns să părăsească din nou prim-planul politic, chiar dacă a încercat să reacționeze, prin intermediul grevei regale, de pildă. Mai degrabă i se pot reproșa anumite stângăcii în aprecieri, făcute după prăbușirea comunismului, la adresa mareșalului Antonescu, pe care îl vedea în continuare drept un conducător patriot, care nu a fost nici măcar antisemit, dar care a avut câteva opțiuni nefaste, bazate în principal pe dorința de acumulare a puterii. Or, aceste afirmații vin în contradicție flagrantă cu adevărul istoric. Analiza lui Emanuel Copilaș este destul de severă la adresa ultimului nostru monarh, dar cred că discuția poate fi aprofundată în viitor, dincolo de simpatii și idiosincrazii. În orice caz, la 30 decembrie 1947, sub o puternică presiune din partea comuniștilor, Regele Mihai I a abdicat și a părăsit România, care devenea republică. Ultimul obstacol serios din calea sovietizării României fusese înlăturat cu succes.

Am arătat deja că perioada pe care o tratează Emanuel Copilaș este una dintre cele mai complicate din întreaga noastră istorie. Nu aș vrea să afirm că nu există contribuții interesante asupra acestui aspect, dimpotrivă, doar că cele mai multe nu au o viziune largă, integratoare, suferă de deficit metodologic sau pleacă de la unele premise subiective. Or, Emanuel Copilaș are o abordare potrivită din cele mai multe puncte de vedere, guvernată oricum în permanență de spiritul critic atât de necesar oricărei cercetări cu pretenții de seriozitate științifică. De fapt, aici îmi pare că rezidă marele merit al acestei lucrări. Autorul este un analist al ideilor, probabil cel mai avizat cercetător al filosofiei lui Hegel, așa cum a demonstrat deja prin intermediul altor studii, nu un cronicar al istoriei evenimențiale, ceea ce are consecințe pozitive. Asta pentru că nu avem de-a face cu o expunere a faptelor perioadei, ci cu o perpetuă încercare de analiză a acestora. Emanuel Copilaș nu narează, ci investighează, problematizează, compară, face apel la surse, diverse și numeroase și care lasă puțin loc îndoielii istorice. Din această perspectivă, lucrarea solicită toate resursele intelectuale ale cititorului, fie acesta inclusiv specialist și invită la meditație și nuanțare. Într-adevăr, unele dintre concluziile la care ajunge autorul pot fi considerate discutabile, dar nu în sensul peiorativ al termenului, ci în sensul că realmente merită dezbătute cu atenție și nuanțate.

În lucrarea Tradiția istorică a întemeierii statelor medievale românești, Gheorghe Brătianu, pe urmele lui Hegel a aplicat conceptele de teză, antiteză și sinteză în tentativa de a reabilita rolul tradiției istorice. Mutatis mutandis, Emanuel Copilaș îmi pare că realizează același lucru. După cercetările apărute în timpul regimului comunist (teza), invariabil viciate în fond și/sau formă, a existat reacția istoricilor, care au scris în condiții de libertate totală (antiteza), dar au aplicat propria grilă de interpretare a evenimentelor. Avem, în sfârșit, posibilitatea de a parcurge o sinteză mai mult decât necesară, care pune sub semnul întrebării etapele anterioare și dă un nou sens cercetării istorice. I se va reproșa, probabil, autorului poziția de stânga de pe care scrie, de parcă intelectualii de dreapta dețin monopolul adevărului. În realitate, în Europa, nu de puține ori istoricii de stânga, precum Eric Hobsbawm au produs cele mai interesante studii de istorie și continuă să o facă. În România, unde s-a ratat aproape totul, era fatal să se rateze și anticomunismul după 1989, dezirabil ca principiu, dar promovat de personaje îndoielnice din punct de vedere moral și cu un trecut nu tocmai favorabil raportat tocmai la această idee. A fi de stânga, însă, nu ar fi trebuit să devină un stigmat, o povară zdrobitoare, un motiv de excludere, în condițiile în care este o opțiune legitimă și democratică. Este drept că, de prea multe ori, critica la adresa sistemului capitalist este asimilată cu preferința nedisimulată spre comunism, ceea ce este totuși fals. Capitalismul este pretabil criticilor din multe puncte de vedere, fără ca alternativa să fie înlocuirea, ci doar îmblânzirea sau umanizarea sa. Nu este ceea ce au făcut comuniștii, bineînțeles.

Dincolo de aceste aspecte, rămânem cu realitatea indiscutabilă a unei producții istoriografice de o deosebită ținută intelectuală. Interesantă, captivantă, provocatoare, cartea lui Emanuel Copilaș este una dintre cele mai importante contribuții istoriografice ale ultimelor decenii.

În anii 80, în revista „Urzica” a fost publicată o poezie satirică, care o cunoscut o amplă circulație ulterior. Acțiunea, ca să ne exprimăm așa, are loc în Munții Apuseni, acolo casele sunt atât de răsfirate încât pot fi despărțite chiar de o vale. În aceste condiții, Gligor, de pe deal, îl abordează pe vecinul său, Toader, aflat în vale și îl întreabă ce i-a dat vacii sale atunci când aceasta a fost bolnavă. Apuseanul răspunde că fotoghin (petrol lampant), ceea ce îl mulțumește pe vecinul său. Finalul însă sună așa:

„A doua zi de dimineață / Gligor iar înspre fâneață / – Toadere, mi-ai zis la vacă / Fotoghin să-i dau și iacă / Vaca mea muri beteagă / – Păi și-a mea, Gligore dragă!”.

Îmi pare că mulți istorici români, în legătură cu tema prezentată, au încercat același remediu și au obținut aceleași rezultate îndoielnice de-a lungul ultimelor trei decenii. În timp ce Emanuel Copilaș, văzând că vaca este bolnavă, a acționat cu bun simț și s-a adresat veterinarului.

Cartea este dedicată memoriei lui Michael Shafir (1944-2022) și a lui Claude Karnoouh (1940-2021). Spre ei se îndreaptă și gândul nostru, cu regretul profund față de faptul că nu au mai avut timp să citească această lucrare, dar și multe altele.

Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947). Perspective internaționale și locale de Emanuel Copilaș