După cum știți, am citit „Trei etaje” și am și scris despre cât de aparte a fost lectura acesteia. Extrem de personală, neașteptat de răscolitoare, ceea ce mi-a ridicat multe semne de întrebare. M-am bucurat că am avut șansa să i le și adresez, după cum m-am bucurat că am avut parte de o întâlnire cu adevărat memorabilă. Am ajuns la întâlnire după o zi nu plină, ci cu adevărat încărcată și am început prin a-i spune că sunt profesoară de științe sociale și că vin după șase ore de lucru cu ei. A fost ceva spontan, dar care m-a ajutat să obțin un respiro absolut necesar ca să continui. Și de aceea a și început să răspundă într-un mod mai mult decât surprinzător. Vă invit să-l descoperiți și să-i citiți cărțile, căci e cu adevărat un mare scriitor.
„Trei etaje” este o carte care zidește. Să vorbești despre singurătate astăzi este ca și cum ai predica în pustie. Din acest punct de vedere, a fost un risc asumat scrierea ei?
Sunteți cel mai titrat intervievator al meu. Voi face tot ce pot. Da, am simțit că îmi asum un risc cu această carte, dar nu din cauza singurătăţii. Personajele din carte încep prin a fi singure, dar sunt în căutare de legături, caută pe cineva căruia să-și spună povestea. Așadar, într-un fel, este o carte despre singurătate, însă este, de asemenea, o carte care ne arată cine poate-i un bun ascultător, cine poate să ne izbăvească. Am simțit că îmi asum un risc, dar acest risc are legătură cu alte aspecte. În primul rând, scriu despre lucruri tabu, cel puțin pentru societatea israeliană: părțile întunecate ale vieții de părinte. Nimeni nu vorbește despre asta. Cel puțin este greu să vorbești despre acest lucru cu inima deschisă: singurătatea unei mame, depresia de după naștere și ce se întâmplă atunci când nu ai un tată destul de bun, o mamă destul de bună, un copil nu foarte bun sau foarte problematic. În societatea israeliană, familia este sacră, copiii sunt sacri, familia este foarte conservatoare. Așadar mi-am asumat un risc, dar mi-a plăcut să mi-l asum, atingând aspecte care erau de neatins. Iar dacă deranjezi lumea cu cartea ta, atunci aceasta trebuie să aibă ceva nou pe care îl spui sau îl recunoști sau cel puțin să puncteze ceva nou, să arunce lumină asupra a ceva nou. Acesta este unul din riscuri, iar celălalt este legat de personaje, pe care nu le poți îndrăgi din prima. Nu am mai făcut asta înainte. Aceasta este prima mea carte care apare în România, dar dacă vă uitați la celelalte cărți ale mele, personajele sunt cu adevărat încântătoare, te poți îndrăgosti de ele, atât de femei, cât și de bărbați. Sunt cool. Pot fi triști uneori sau chiar melancolici, dar în esență sunt oameni buni.
Cu cartea aceasta a fost ceva diferit. Încă de la început am simțit un fel de ambivalență legată de personaje. Simțeam mereu nevoia să spun „Nu fă asta!”, „De ce?”, „Nu fă asta!” iar apoi personajul făcea exact acel lucru. Simțeam, de exemplu, că Hani mă irită, pentru că își sprijină soțul într-o manieră care provine din fundalul său social, economic, și nu pentru că l-ar privi astfel. Am simțit că vocea este foarte dificilă. Am avut multe sentimente ambivalente și asta face ca totul să fie fascinant. Acest fapt m-a adus zi de zi la masa de lucru, a fost motorul meu. La fiecare carte am încercat să mă întreb ce anume fac pe care nu l-am mai făcut înainte, ce e nou. Nu vreau să fiu acel gen de scriitor căruia, dacă îi citești o carte e ca și cum le-ai citit pe toate. Mi-am asumat riscuri, dar mi-a plăcut să fac asta.
Hani este numele unei foarte vechi prietene de a mea și… e complicat…
Ți-a amintit de ea.
O, da, și de prietenia mea cu ea. E complicat de povestit aici. Revenind, ce a fost mai greu să construiți: firul epic sau personajele?
Niciunul. Nu este o carte greu de scris. Nici intriga, nici personajele. Într-un singur loc m-am blocat un pic, acolo unde apare judecătoarea, pentru că nu cunosc nicio o judecătoare (am mai spus-o și aseară). Nu e despre cercetare, pentru că îmi place să cercetez. Este vorba despre a fi curios, despre vânătoarea de povești, cauți, vorbești cu oamenii, cercetând obții idei pentru intrigă. Nu mă pot plânge în privința scrierii acestui roman. Este mai mult decât personaje, decât intriga în sine, este ceva emoțional, căci la terminarea cărții – de fapt, când am terminat primul etaj, m-am panicat. Mi-am zis „Wow! este ceva cu greutate! Nu știu, nu știu, dar nu-l pot publica!”. L-am pus deoparte, l-am îngropat cu gândul că poate îl voi publica peste douăzeci de ani. Apoi a venit Hani și a vrut să vorbească și nu am putut-o opri. Și astfel aveam două etaje și mi l-am imaginat pe al treilea. Și mă aflam în carte, iar latura emoțională încă era cea mai mare provocare. Pentru că nu eram distanțat de carte. Nu mi s-a întâmplat nimic din ceea ce se întâmplă în carte. Însă întrebările legate de statutul de părinte, de contradicțiile ce apar uneori între viața de părinte și viața de cuplu sunt încă actuale pentru mine. Nu mă distanțasem și acest aspect a fost dificil. Nu din punct de vedere tehnic, ci din punct de vedere emoțional. Așadar, când a apărut cartea, am suferit. Era un mare succes de care nu mă puteam bucura câtuşi de puțin. Detestam toate avantajele și îmi doream să plec în Thailanda. Dar acum m-am distanțat, au trecut doi ani, a devenit deja artă. Cititorii reacționează foarte puternic. Ce fel de reacții primesc? În afara Israelului nu am primit niciodată astfel de reacții. Oamenii citesc cartea într-o noapte, plângând, râzând, mă cheamă pentru lecturi, este uimitor. A fost dificil să o public în Israel, dar acum este distractiv și primesc mult din acest gen de experiență.
Cât din ceea ce ați pus în personaje a fost preluat de la oamenii din jurul dvs.?
E ca o salată grecească, nu-i așa? Este un amestec. Iau câte ceva de la fiecare, de la mine, iau de la vecini, de la prieteni și fac un fel de salată în care nimeni nu se recunoaște.
O salată foarte condimentată.
Este foarte condimentată. De asemenea, în fiecare carte există un personaj care îmi este mai apropiat decât altele și de obicei nu este un bărbat acel personaj. Cititorul presupune că mă simt apropiat de un personaj masculin pentru că sunt bărbat. Îmi este ușor așa și îmi e mai ușor să pun detalii biografice într-un personaj feminin. Așadar, puteți ghici de cine sunt apropiat în această carte, pentru că avem un bărbat și două femei. Nu e bărbatul, nu e judecătoarea, așadar… Hani. Am pus mult din mine în acest personaj, mă simt foarte apropiat de ea.
Foto: Ioana Iancu
Etajele dvs. sunt undeva în Tel Aviv, dar am impresia că puteau să fie, la fel bine, și în Europa. V-ați simțit mai confortabil scriind despre singurătatea evreului obișnuit? Pot evreii să se simtă singuri, în condițiile în care iudaismul este o religie a comunității?
În primul rând, simt să scriu despre locuri pe care le cunosc. Am scris în ebraică, am scris…. Îmi e ușor să scriu în locuri familiare. Dacă aș scrie despre București [adorabil accentul cu care a pronunțat numele capitalei țării noastre]– ar trebui să petrec mult timp aici ca să îndrăznesc să plasez o scenă în București. Trebuie să mă simt intim cu un loc. Aș putea scrie despre America de Sud pentru că am fost acolo de multe ori. Aș putea scrie despre Statele Unite pentru că am locuit acolo. Trebuie să simt o intimitate cu locul. Acțiunea acestui roman este plasată în Israel dar ar fi putut fi oriunde în lume. Subiectul este universal. Cât despre evrei și comunitatea evreiască – în primul rând, poate vă imaginați comunitatea evreiască din exil, cum este cea de aici sau cea din Paris. În carte nu avem de-a face cu o comunitate evreiască, ci cu o țară a evreilor, așadar oamenii pot să fie singuri. Avem orașe mari și din acest punct de vedere nu este diferită. Există o țesătură de legături care are căldura ei, dar asta nu înseamnă că nu te poți simți singur. Te poți afla într-o familie, precum acești oameni, sau într-un cuplu și totuși să simți singurătate. Eu o simt. Uneori este mai greu să te simți singur când ai o familie, copii, o soție, o comunitate. Uneori comunitatea te poate face să te simți diferit. Spre exemplu, cum e în cazul elevilor de liceu cărora le predați. Ei merg în grup, întotdeauna merg împreună. Știu de la fiica mea acest lucru. Dar asta nu înseamnă că în acel grup de tineri nu există unul care să se simtă diferit, înstrăinat, altfel decât ceilalți, privind din exterior către interior în loc să se simtă în interior. Ține de condiția umană, nu de religie acest aspect.
Vi s-a întâmplat să primiți de la cititorii cărții reproșuri legate de faptul că nu au putut termina de citit cartea?
Să nu o poată termina? Dimpotrivă, au putut-o termina prea repede. O pot citi din nou? Să nu termine această carte? Nici măcar unul. Au spus unii dintre ei și continuă să-mi spună că nu este o carte ușor de citit. Nu e distracție. Cred că, dacă te oferi cărții, trebuie să amesteci totul ca și cum ai avea o lingură în mână și nu este întotdeauna plăcut. Astfel de sentimente de care devii conștient dintr-o dată. Așadar, am primit reacții din partea cititorilor care spuneau că a fost dificil. Alții spuneau că i-a făcut să se gândească la lucruri dureroase. Dar cele mai multe reacții au fost complet opuse. Oameni care mi-au spus că s-au putut ierta pe ei înșiși după ce au citit cartea. Brusc au putut să își accepte propriul sens și faptul că nu sunt perfecți. Așadar cele mai multe răspunsuri au fost în această direcție.
Recunosc că pentru mine a fost o neașteptat de personală lectură (poate printre acele trei-patru lecturi de acest fel). Mărturisesc că etajul al doilea este cel în care m-am „plimbat” ca și cum m-aș fi plimbat prin propria viață. Dacă eu ca cititor am resimțit în plex toată acțiunea romanului, dvs cât de greu v-a fost să vă obiectivați vizavi de construcția literară în sine? Vă percepeți propria carte ca pe un produs al muncii dvs de scriitor?
Pot spune că a fost o diferență între începutul procesului și mijlocul său. Etajele unu și doi au fost explozive. Nu mă gândeam că scriu o carte. Așa cum v-am spus, mă gândeam că va fi îngropată. Din când în când îmi spuneam: nu-ți fă griji, nu o vei publica, e doar scris, apoi i-am văzut structura. Mă oprisem din cercetare și am văzut structura: unu, doi, trei, ideea de super-ego. Apoi am devenit mult mai obiectiv, ca și cum încercam să obțin o arhitectură. Scriam într-un mod mult mai conștiincios, menținând în continuare acea energie, acel imbold. Apoi scriind despre Hani despre care v-am spus că îmi e foarte apropiată, au fost secțiuni în care o percepeam foarte puternic, durerea ei, unele amintiri ale ei care s-au petrecut în viața mea. Încă mi se întâmplă ca atunci când citesc din carte, dacă este vorba de un fragment din al doilea etaj, să-mi aminteasc anumite lucruri. Nu unele care se întâmplă în acel etaj, pentru că eu nu am acasă un criminal fugar, ci starea aceea de a te simți pierdut, care mi s-a întâmplat și mie.
Arnon, Hani și Devora – cât de mult v-ați documentat pentru conturarea celor trei personaje?
Doar în privința Devorei, am făcut cercetare asupra judecătorilor, întrebări menite să mă facă să înțeleg cum acționează și reacționează ei în viața de zi cu zi, când nu sunt la tribunal. Romanul acesta nu este bazat pe studiu, ci este ai degrabă o carte foarte intuitivă. Pentru alte cărți ale mele am avut nevoie de luni de cercetare, lectură, interviuri, spre exemplu, în cazul Neuland sau Homesick. Aceasta este diferită, este foarte intuitivă și am perceput-o ca pe un fel de conversație privată între mine și personaje. Cercetarea nu este relevantă în acest caz, nu am pus accent pe interviuri, pe un limbaj frumos, pe a arăta tuturor cât de bun sunt ca scriitor. A fost ca o conversație. Eram acolo, ascultând.
Cheia romanului o găsim abia la etajul al treilea, Devora fiind cea care stabilește relația dintre toate personajele romanului și le dă o altă dimensiune umană. Este și capitolul cu acțiunea cea mai alertă. Cum ați ajuns să schimbați registrul?
Robotul – asta m-a făcut să schimb ritmul. Când lași un mesaj pe robot ai un anumit număr de cuvinte la dispoziție și trebuie să fii foarte concis. Și te oprești după fiecare răspuns, după fiecare mesaj pe care îl lași trebuie să te oprești, să o iei de la capăt și tot așa. Devora este mai în vârstă și are un alt ritm interior. Nu are 40 de ani ci 65, așa că pășește ceva mai încet, așa am simțit. Personajul este cel care schimbă ritmul și mecanismul robotului. Iubesc robotul. Sunt nebun după el.
Știu că romanul a fost deja dramatizat. Sunteți mulțumit de felul cum s-a transformat în piesă de teatru? Ați fost la vreo reprezentație a piesei scrisă după cartea dvs?
Sunt piese diferite – primul și al doilea etaj, iar al treilea, o altă piesă. În cel de-al treilea etaj nu am fost implicat. Mi se pare bun, nu perfect, dar bun. Pentru piesa care cuprinde etajul unu și etajul doi am scris scenariul și sper că este bună ,pentru că nu pot fi obiectiv în acest caz.
Care a fost cea mai proastă întrebare primită de dvs. în legătură cu „Trei etaje”? Dar cea mai bună?
Cea mai proastă întrebare…. Detest momentul în care oamenii impun întrebări cu substrat politic pornind de la acest roman. Nu mi s-a întâmplat aici, în România, dar sunt locuri în lume în care faptul că ești scriitor israelian înseamnă că ești osândit, trebuie să răspunzi la întrebări irelevante legate de o carte, doar pentru că un anume jurnalist sau un anume ziar are o anumită agendă de lucru în privința Israelului. În privinţa altor cărți ale mele nu-mi pasă, pentru că am astfel de cărți cu tentă politică. Sunt o voce a opoziției în țara mea, astfel că pot vorbi despre asta, dar în privința acestei cărți, o astfel de discuție ar fi artificială. Uneori, când primesc astfel de întrebări, refuz să răspund, alteori răspund, însă nu mi se pare corect. Așadar, în privința acestui roman, nu-mi plac întrebările de factură politică. Nu în cazul acestei cărți. Oamenii pun uneori astfel de întrebări fără măcar să se deranjeze să citească cartea. Vin la tine și au o anumită imagine asupra Israelului și vor să te confrunte.
Iar cea mai bună întrebare… desigur, întrebările dumneavoastră. Cea mai bună a fost cea în care ați spus că v-ați simțit… îmi plac întrebările care nu sunt chiar întrebări.
În „Trei etaje” dați măsura talentului și tehnicii dvs de scriitor, ambele șlefuite și aduse la cote înalte, cu adevărat înalte. Știu că sunteți și mentor pentru o generație întreagă de tineri scriitori din Israel. Își doresc cursanții dvs să scrie cărți la fel de bune ca ale dvs, în stilul dvs, sau să vă depășească? Sau poate că-și doresc să-i ajutați să-și construiască propriul stil literar?
Încerc să îi ajut să-și găsească propria voce. Aceasta este slujba mea. Să nu imite pe nimeni. Și sunt mândru să pot spune că exact asta se întâmplă. Sunteți profesoară, așa că știți, un bun profesor permite dezvoltarea, nu o forțează. Acesta este răspunsul.
Activitatea dvs pedagogică ține tot de creativitate? Credeți că v-a ajutat la scrierea propriilor romane? Ați preluat ceva de la cursanții dvs.?
Apropo, activitatea mea nu este una academică, ci mai degrabă privată și non-academică Nu vrem să avem de-a face cu notele sau cu metodologia. Ne bazăm pe creativitate, o școală de creative writing. Ne place să facem excursii, să vizităm muzee, să aducem muzicieni la cursurile noastre. Când mă întorc vom avea o întâlnire cu unul dintre cei mai mari artiști rock din Israel – un bun scriitor, scrie foarte frumos, abordând genul suprarealist. Va fi prezent la cursul nostru, așadar va fi complet non-academic. Dar, într-adevăr, primesc mult de la elevii mei. Primesc ceva care este contagios ca o boală. Și anume pasiunea – ea este contagioasă. Simți acea pasiune de-a scrie și apoi vii acasă și descoperi…Îmi aduc multă energie elevii mei. Este o clasă bună. Nu toate sunt așa, după cum știți. Uneori nimerești o clasă problematică. Dar dacă ai o clasă bună, primești multă energie. Mă întorc acasă fericit, simțind că am făcut ceva important, simt nevoia să scriu. Mi-am dorit să fiu profesor, încă de când eram tânăr, de pe la 16-17 ani îmi doream acest lucru.
Ați fi putut scrie „Trei etaje” mai devreme? Să zicem acum 5 ani? Sau înainte de nașterea fiului dvs., cel căruia îi dedicați cartea?
Mai devreme? Nu. Pentru că nu aș fi putut scrie această carte înainte de a fi părinte, de-a fi tată. Și nu e vorba doar despre a fi tată, ci despre a înțelege schimbările, problemele. Mi-a luat cel puțin 10 ani să înțeleg ce se întâmplă. Așadar nu, n-aș fi putut scrie romanul mai devreme.
După „Trei etaje” cea mai bună continuare ar fi…
În România sau în general? Aș merge să dansez. Glumeam. Dar mi-ar plăcea să dansez, să merg la plajă… Să vedem ce va fi. Lucrez la ceva, dar… să vedem. Poate voi publica o altă carte de-a mea în România, nu știu sigur.
Vă mulțumesc!
A fost plăcerea mea.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
PS: mulțumiri Ioanei Iancu și Andreei Toma, fără ajutorul cărora interviul n-ar fi căpătat formă.
