Modelul de dezvoltare al României moderne a eșuat în mare parte inclusiv din cauza caracterului său centralist. Elita noastră politică nu a resimțit niciodată cu adevărat disponibilitatea de a ceda din atribuțiile sale, fie din dorința de a păstra cele mai importante pârghii decizionale, fie din obsesia înfăptuirii unității naționale, una care elimină aprioric orice tendință de administrație regională. Printre altele, în acest mod s-a ajuns la nefireasca situație de împărțire a României între București și provincie, ultima reunind, totuși, restul țării. Distincția nu era întâmplătoare, mai ales că în Capitală au fost și încă mai sunt în bună măsură concentrate deciziile politice și administrative, chiar dacă asta se traduce într-o inegalitate profundă între provinciile românești, cazul Moldovei fiind ilustrativ din acest punct de vedere. Bucureștiul este punctul de referință al României, este un oraș fascinant, este o capitală problematică, sursă de alienare și frustrare pentru locuitorii supuși stresului cotidian, este, în fine, un simbol al României moderne, adulat sau disprețuit.
În cadrul acestui context, merită a fi remarcată lucrarea Emanuelei Constantini, Capitala imaginată. Evoluția Bucureștiului în perioada formării și consolidării statului național român (1830-1940), apărută la Editura Polirom, în acest an. Autoarea și-a propus un proiect ambițios, acela de a a înțelege evoluția orașului în contextele social și economic ce au însoțit constituirea statului național român, precum și reacția elitelor politice în raport cu acest fenomen. Cartea nu este, potrivit autoarei, una scrisă din perspectivă urbanistică sau arhitecturală, ci din prisma încadrării dezvoltării Bucureștiului în conceptul de „comunitate imaginată” teoretizat convingător de Benedict Anderson, într-o lucrare clasică despre apariția națiunilor.
La începutul secolului al XIX-lea, potrivit mărturiilor lăsate de călătorii străini, Bucureștiul era departe de statutul de oraș, fiind considerat mai degrabă un mare sat, cu un aspect „ciudat, aproape sălbatic (…) atât de diferit de orașele Europei și semănând cu marile sate din Mauritania.” Într-adevăr, secolele de dominație otomană asupra Țării Românești inhibaseră orice tentativă de dezvoltare sau modernizare în stil apusean a orașului, care prezenta trăsături mai degrabă orientale. Din acest motiv, abolirea monopolului comercial al Imperiului Otoman va descătușa energiile zonei Dunării, comerțul fiind cel care a impulsionat dezvoltarea economică a Bucureștiului. S-a adăugat la aceasta emiterea primelor acte cu valoare constituțională, Regulamentele Organice, contestate puternic de pașoptiști, dar care, în pofida unor limite inerente, au avut importante efecte pozitive, inclusiv în ceea ce privește transformarea economică și socială a Capitalei. În această perioadă, de pildă, au fost înființate Arhivele Naționale, tribunalul comercial sau eforia spitalelor. În următoarele trei decenii, populația Bucureștiului a crescut semnificativ, în contextul unei ample transformări edilitare.
În mod evident, dată fiind lipsa totală de specialiști în spațiul românesc, așa cum erau arhitecții sau inginierii, a fost imperios necesar apelul la străini, care s-au ocupat de proiectare și sistematizare sau au coordonat diverse proiecte (pavarea străzilor, lucrări de salubrizare, aprovizionarea cu apă sau edificarea unei rețele de iluminat public). Bucureștiul a început să își schimbe treptat înfățișarea, mai ales prin amenajarea spațiilor verzi și parcurilor în zone anterior infestate sau mlăștinoase, spații dedicate petrecerii timpului liber, unde puteau fi urmărite piese de teatru sau ascultate concerte, evenimente care favorizau socializarea populației.
Arhitecții străini și-au conceput proiectele bazându-se pe stilurile la modă în Europa, ceea ce a conferit un aer occidental Bucureștiului. În această perioadă, de asemenea, au apărut hotelurile și restaurantele de lux, înfățișarea magazinilor a evoluat într-o manieră spectaculoasă sau au fost ridicate clădiri publice (Teatrul cel Mare, sediul universității), au fost constuite largi bulevarde, iar centrul orașului a devenit o zonă „funcțională, urbanistică și arhitecturală.” Bucureștiul a devenit, în același timp, centrul cultural al Țării Românești, așa cum fusese desemnat în Regulamentul Organic. Cu toate problemele care continau să existe, Bucureștiul era pregătit din multe puncte de vedere să devină capitala viitorului stat național:
„Într-o optică comparatistă, ceea ce deosebește transformarea Bucureștiului într-un oraș european este faptul că procesul a început înainte ca acesta să devină capitala unui stat național, fapt datorat situației speciale a Țării Românești, semiautonomă în cadrul Imperiului Otoman și plasată după 1830 sub protectorat rusesc. Acest agent extern a fost cel care a declanșat schimbarea, realizată ulterior în cei 30 de ani ce au urmat, de factori interni, organele administrative. A fost o transformare cu destul de multe limite (…), dar care, cu toate acestea, marchează o separare netă de Bucureștiul aproape turcesc de la începutul secolului.”
Dezvoltarea Bucureștiului a fost condiționată de istoria Principatelor Române, la fel cum desemnarea orașului drept Capitală i-a sporit atractivitatea și a dinamizat economia sa. La fel, instaurarea monarhiei străine în 1866 sau obținerea independenței în urma războiului din 1877-1878 au avut o certă semnificație. Până la primul război mondial, Bucureștiul a devenit incontestabil cel mai important oraș al României. Chiar dacă era încă slab industrializat, Bucureștiul era polul economic cel mai avansat al țării, ceea ce a determinat o creștere semnificativă a populației. Structura socială a orașului a cunoscut, la rândul ei, ample transformări prin apariția burgheziei, celor cu profesii liberale, a muncitorilor, relațiile de tip feudal fiind înlocuite cu relațiile de producție. Urbanizarea a urmat modelul occidental, ceea ce aducea Bucureștiul, din acest punct de vedere, cât mai aproape de orașele dezvoltate din vestul Europei. În orice caz, Bucureștiul își exercita fără probleme rolul de oraș conducător al României, spațiul în care se luau toate deciziile importante și unde funcționa majoritatea instituțiilor naționale. Această stare de lucruri este valabilă și pentru perioada interbelică.
Între cele două războaie mondiale, așa cum arată autoarea, evoluția Bucureștiului a fost pliată pe dorința de a răspunde provocării generate de explozia demografică. Strategiile urbanistice, în consecință, au fost diferite de cele aplicate în Vechiul Regat și au urmărit o apropiere mai mare față de cetățeni și nevoile acestora. În același timp, s-a mărit considerabil distanța între Capitală și restul țării, mai ales în ceea ce privește mediul rural, obligat în continuare la o subdezvoltare cronică. Dezvoltarea Bucureștiului a urmărit modelul occidental, dar a ratat în mare parte obiectivele naționale:
«Efortul de a realiza un oraș pe măsura locuitorilor lui, care, în termeni sociologici, să integreze „mulțimile” pentru a le transforma în „mase”, presupunea o idee de capitală ca un fel de burete care să absoarbă modelele sociale și culturale din exterior, să le purifice și să le dea înapoi, transformate în spiritul propriilor trăsături. Trebuind să aleagă între modelul orașului industrial/occidental și un model rural/agrar/local, lumea politică românească, cea a partidelor, a regelui și administrației locale, a optat pentru cel dintâi pe care l-a ridicat la rangul de paradigmă pentru toată țara și l-a pus în practică în capitală, făcând din aceasta un prototip. La fel ca în secolul al XIX-lea, orașul era și acum un model pentru lumea satului, cu deosebirea că în secolul anterior această opinie fusese împărtășită de cele două partide mari (liberalii și național-țărăniștii) și, începând din anii ’30, de suveran.»
Cartea scrisă de Emanuela Constantini este una de care istoriografia noastră avea o strigentă nevoie, mai ales că de la lucrarea dedicată istoriei Bucureștiului aparținând lui C.C. Giurescu s-a scurs foarte mult timp, fără ca subiectul să mai fie abordat într-o manieră riguroasă. Narațiunea este concisă, dar bine articulată, iar evoluția urbanistică a Bucureștiului este bine surprinsă, într-un limbaj vioi și proaspăt. Mai degrabă, motivele de insatisfacție provin din ceea ce ar fi putut sau ar fi trebuit să cuprindă această istorie a capitalei noastre.
În primul rând, deși, așa cum sugerează chiar titlul cărții, autoarea și-a propus un excurs îndrăzneț în ceea ce privește conceptul de „capitală imaginată”, cu rare excepții, subiectul nu este abordat. Ar fi fost mai mult decât interesantă o abordare similară, de pildă, celei întreprinsă de Lucian Boia, care a scris despre mitologia națională românească, adică, cu alte cuvinte, despre „inventarea” națiunii, fenomen prin excelență modern. Lipsesc reflecțiile contemporanilor despre București, modalitatea prin intermediul căreia aceștia se raportau la cel mai important oraș românesc sau cum îl percepeau în raport cu restul țării. Este, din nefericiră, absentă, o discuție mai mult decât necesară despre centralizarea excesivă din România, o anomalie perpetuată până în zilele noastre, care a înăbușit deliberat orice veleitate de decizie locală. În fine, lipsește un capitol despre evoluția Bucureștiului în timpul regimului comunist, deși acesta a reușit să schimbe într-o manieră radicală înfățișarea acestuia, cu consecințe durabile.
Dincolo de evoluția urbanistică, arhitecturală a Bucureștiului, subiect stăpânit bine de către autoare, îngrijorează numărul relativ important de erori inacceptabile într-o lucrare de ținută științifică precum aceasta. Astfel, scrie Emanuela Constantini, răscoala din 1907 a fost „susținută activ și de intelectuali și politicieni, printre care Mihail Kogălniceanu, promotorul reformei din 1864.” Or, Kogălniceanu, care a promovat, într-adevăr, reforma rurală, a murit în 1891 și nu putea să îi sprijine pe răsculații din 1907 decât cel mult cu spiritul. Cronologia, însă, îi dă mult de furcă autoarei, care încurcă cu seninătate date fundamentale, cunoscute de oricine are o minimă tangență cu istoria: Partidul Național Liberal a fost înființat în 1875, nu la începutul anilor 1880, așa cum se arată în carte, iar Regele Ferdinand a urcat pe tron în 1914, nu în 1916, așa cum crede autoarea. La fel, premierul liberal Duca a fost asasinat de legionari în 1933, nu un an mai târziu, iar Mica Înțelegere a fost formată în anii 1920 și 1921, nu în 1920. Mai există, de asemenea, câteva afirmații discutabile ale autoarei precum cea care îi atribuie lui Nicolae Paulescu descoperirea insulinei, teză demontată convingător de Peter Manu și Horia Bozdoghină. Pot fi considerate erori punctuale, involuntare, dar frecvența lor poate trăda carențe importante în cunoașterea istoriei, dincolo de subiectul ilustrat în lucrare.
Cartea Emanuelei Constantini, dincolo de aceste obiecții, este una utilă, mai ales că acoperă un capitol încă insuficient cercetat al istoriei noastre moderne, respectiv perioada formării și consolidării statului național român. În fond, în mentalul colectiv românesc, Bucureștiul rămâne un reper de neocolit, fie că trezește admirație, fie că generează anxietate din cauza dezvoltării sale relativ haotice. Un oraș capricios, ale cărui resorturi ne poate purta dintr-o extremă în alta. Și a cărui istorie, cel puțin la prima vedere, pare atât de greu de scris.
Capitala imaginată. Evoluția Bucureștiului în perioada formării și consolidării statului național român (1830-1940) de Emanuela Constantini
Editura: Polirom
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-973-46-7802-0
