Între ochiul de veghe și focul (ne)stins al creației – „Furtuna” lui Gábor Tompa

În 2016 apărea la Editura Hecate în traducerea lui Ovidiu Țichindeleanu Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici. La acel moment văzusem deja Furtuna lui Alexander Morfov de la Teatrul Național I.L. Caragiale așa că dimensiunile noi adăugate vechii hermeneutici a textului shakespearian au venit la momentul potrivit să completeze un tablou ce pare că nu va fi terminat niciodată: universul teatral al marelui Will este o sursă inepuizabilă de cunoaștere/cunoașteri.

Nu pun aici în discuție perspectivele feministe ale studiului lui Federici, doar am nevoie de un punct de plecare, iar acesta va fi următorul citat:

«Pe parcursul secolului al XVII-lea, ceea ce e prefigurat subliminal la Prospero devine conflict oficial între Rațiune și Pasiunile Corpului, reconceptualizând teme iudeo-creștine și producând o nouă paradigmă antropologică. Rezultatul amintește de luptele medievale dintre îngeri și demoni pentru posesiunea asupra sufletului după moartea trupului. Acum, conflictul e pus iar în scenă, însă în interiorul persoanei, care devine un adevărat câmp de luptă pe care se confruntă elemente opuse ce urmăresc dominația totală. De o parte se află „forțele Rațiunii”: cumpătarea, prudența, simțul responsabilității, autocontrolul. De cealaltă parte, „instinctele joase ale Corpului”: lubricitatea, lenea, risipirea sistematică a energiilor vitale. Bătălia se poartă pe mai multe fronturi, fiindcă Rațiunea trebuie să se apere cu vigilență împotriva atacurilor eului carnal, prevenind astfel coruperea puterilor minții de către „înțelepciunea cărnii” (în cuvintele lui Luther).»

Pe tot parcursul reprezentației de la Teatrul Național Cluj-Napoca m-am gândit la lupta aceasta acerbă dintre îngeri și demoni. M-au încurajat și proiecțiile video folosite de regizor (în care apar adeseori crucificări, arderi pe rug sau trageri în țeapă), dar și unul din momentele distincte: cel în care Caliban este asemenea lui Iisus Hristos după Răstignire, ținut pe brațe de către Trinculo și Stephano, un tablou special compus de Gábor Tompa pentru a ne ține în poveste. În viziunea regizorului, insula lui Prospero este insula cunoașterii, focul inițiatic (stins acum, dar în primplanul scenei, în planul evidenței și al timpului prezent) și teancul de cărți (abandonate în lateralul scenei, dar pe aceeași linie cu cenușa focului) fiind limitele definitorii ale creației lui Prospero. Alchimistul (artizanul Cunoașterii) este Prospero, cel care face vrăjitorie după vrăjitorie și se folosește de Ariel – spiritul insulei – din cel puțin două motive: vrea să-și dovedească sieși că poate și că este un Dumnezeu (mic, decăzut, uman sau cum vreți voi să-i mai spuneți), al doilea motiv fiind dat de preaomeneasca răzbunare. Așa se face că te întrebi pe tot parcursul spectacolului dacă Prospero este bun sau ne-bun, în sensul de rău. Spun ne-bun, pentru că de multe ori acțiunile sale sunt neînțelese, motivele nefiind evidente și nici afirmate răspicat. Iar finalul, cu un Prospero în lacrimi, care se întreabă dacă sfârșitul lui e deznădejde te aduce în imperiul-cel-fără-de-sfârșit-al-teatrului: cine (se) întreabă – omul sau/și actorul? E una dintre cheile vizibile de interpretare a întregii montări, pe care regizorul ne-o dă abia la final, pentru că altfel la ce bun să mai construiești o nouă reprezentație a prea-bine-cunoscutului text? Ca să închid cercul hemeneutic al Cunoașterii voi spune doar atât: scena toată e împărțită în două mari secțiuni de o Axis Mundi, formată din ochiul furtunii (care pâlpâie, se stinge, strălucește, dar orice ar fi, e acolo) și focul sacru al cunoașterii. O secțiune pe adâncimea scenei care ne forțează să ne ridicăm ochii spre cer și să căutăm înțelesul a toate cele ce se întâmplă și acolo, semn că divinitatea încă mai poate fi invocată. Dar acest joc la dublu (iertată-mi fie referința din sport) a omului (care acum se crede Dumnezeu, acum cere îndurare) este expresia firească a acelui liber arbitru care a dat mari bătăi de cap teologilor, mai ales în epoca în care a fost scrisă Furtuna.

O montare curajoasă, în care actorii sunt în primplan tot timpul, n-au cum să se ascundă după paravanele ce delimitează clar spațiul de joc, nu se pot ascunde nici în spatele mijloacelor scenice care abundă, ba chiar inundă scenele de teatru din lumea întreagă, dar absente în cea mai mare parte a montării despre care vorbim aici. Scene întregi sunt construite doar din schimburile de replici ale actorilor și din permutările lor prin spațiu. Nimic la întâmplare, niciun pas făcut în plus, după cum nicio replică rostită după cum îl taie capul pe actor.

La prima vedere te întrebi de ce Prospero e marcat de acea ambiguitate care te scoate din minți – când e cald și protectiv, când e împăciuitor, când prea îngăduitor, când dornic de răzbunare și hotărât să-și bată joc de fratele său și suita sa, proaspăt naufragiați pe insulă. E un Prospero care l-a supus la grele cazne pe Marcel Iureș, l-a scuturat de toate reticențele și inerțiile aduse de rolurile jucate în ultimii ani și l-au făcut să se joace cu personajul, să intre în pielea unui Prospero cât se poate de paradoxal, astfel încât să-l facă credibil, să-l facă uman. E interesant de revăzut spectacolul, fie și doar pentru a vedea cum va evolua acest Prospero, pentru că știu sigur că încă mai are de adăugat nuanțe și gesturi aducătoare de profunzime și unghiuri noi de înțelegere. În schimb, Ariel (întruchipat de Anca Hanu) te năucește, pur și simplu! Cu o atitudine de călugăr budhist, cu o mișcare continuă și fină care-l face să fie când aici, când dincolo, Ariel devine purtător de schimbare și dătător de speranțe. E un Ariel de care n-ai cum să nu te îndrăgostești, esența schimbării și una dintre cheile de interpretare a viziunii regizorale la el o găsim. Un personaj lucrat în cheie de commedia dell´arte, dar muncit în stil stanislavskian. Cu alte cuvinte, una dintre cele mai bune construcții de personaj pe care am văzut-o în ultimii ani pe scenele din România. Contrabalansul dintre Prospero și Ariel regăsit în planul ideatic – opoziția dintre nevoia de libertate a lui Ariel și dorința de posesiune absolută a lui Prospero – dinamizează continuu montarea. Caliban, în schimb, e tot o poezie, o metaforă vie. De la machiajul excelent realizat și costumul care-i devine mască și până la felul cum se raportează continuu la partenerii de joc, Caliban deține cheia acțiunii. El devine motorul schimbării și transformă motivațiile intrinseci, pur personale, în motivații extrinseci, care devin colective, ale tuturor. Lecția pe care ne-o dă Caliban este că se poate, chiar și atunci când destinul îți joacă feste sau vreun despot are chef să dispună de viața ta. Cristian Grosu face un tur de forță în Furtuna și ni-l aduce în fața ochilor pe Caliban, așa cum este: sălbatic, necivilizat, pasional și intruziv. E un Caliban care ar trebui să-i aducă premii actorului care-l întruchipează, căci le merită pe deplin. Miranda, suavă, delicată și cu aere de ingenuă, dar fără să devină respingătoare, va fi Femeia, singura, dar niciodată singură. E un rol în care Sânziana Tarța se va răsfăța și va răsfăța, la rândul ei, publicul prin prezență și prin notele de umanitate care vin să-i contureze personajul. E o Mirandă care nu cere milă, nici măcar protecție. Are ea grijă să obțină ce-și dorește, de urmărit deci periplul ei scenic.

Chiar dacă Gábor Tompa a orientat tot spectacolul în jurul textului, lipsind montarea de artificii scenice și de prezența unor mijloace care ar fi aglomerat mult și inutil scena, un rol esențial în construcția spectacolului îl joacă scenografia. Carmencita Brojboiu face (iiarăși) un tandem de succes cu regizorul și dă consistență și valoare ideilor acestuia. De la costumele care nu pot fi datate, în care regăsim elemente specifice oricărei epoci istorice, inclusiv din cele care fac trimitere la viitor(ul interstelar) și până la foarte puținele elemente de decor, dar multifuncționale – cufărul, masa, chepengurile deschise cu zgomot etc. Proiecțiile video completează universul insular de o manieră similară – fragmente din tablouri celebre, pictate în epocă și care aduc aminte de sălbaticii lui Montaigne (găsiți pe insulă de Prospero și puși la treabă), cele trei spirite feminine – Iris, Ceres și Juno – supradimensionate și hipnotice, simboluri alchimice, ape învolburate, ploi nesfârșite și câte și mai câte. Paradoxal, toate aceste imagini video nu sufocă și nu acaparează atenția spectactorului, ci dau o nouă cheie de interpretare a întregii montări. Muzica va și fi ea prezentă, devenind imagine auditivă a conflictului. Lucian Ban este cel care a compus muzica special pentru acest spectacol și a înțeles că muzica devine acum, mai mult ca niciodată, purtătoare de sens.

Peste toți și toate va trona ochiul de veghe sau ochiul furtunii. Un simbol care nu mai are nevoie de explicații, felul cum stă acolo, în mijlocul tavanului, aduce aminte de intrarea în bisericile creștine, unde deasupra ușilor se află un ochi încadrat de un triunghi. Este aici o legătură pe care Gábor Tompa o stabilește la nivel vizual între alchimia lui Prospero, nevoia de libertate a lui Ariel și liberul arbitru de care se folosesc aproape toți. Un ochi al cunoașterii naturii umane, al cunoașterii profunde și cu sens și care nu se închide niciodată.

În limbajul teatral, când unui regizor i-a reușit un spectacol se spune că a avut îngerul pe umăr. Dincolo de faptul că sunt convinsă că Gábor Tompa are un înger care nu-l lasă niciodată singur, cred cu tărie că toți actorii din distribuția de la Furtuna au avut îngerii aproape atunci când și-au adus în scenă personajele. Minutele în șir de aplauze din partea unui public care a umplut Sala mare a Teatrului Național Cluj-Napoca dovedesc că da, încă se mai poate juca Shakespeare cu succes!

FURTUNA de William Shakespeare – Teatrul Național Cluj-Napoca

traducere de Nina Cassian și Radu Nichita

regia: Gábor Tompa

decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu

muzica și sound design: Lucian Ban – cu excepția piesei „Cosmos“ de Vangelis (reorchestrată de Lucian Ban) și a „Baroque Suite for String Quartet“ (anonim)

coregrafia: Jakab Melinda

video design: Radu Daniel

asistent de regie: Teofil Pașca

lighting design: Jenel Moldovan

Distribuţia:

Prospero: Marcel Iureș

Ariel: Anca Hanu

Caliban: Cristian Grosu

Miranda: Sânziana Tarța

Ferdinand, fiul lui Alonso: Matei Rotaru

Stephano: Radu Lărgeanu

Trinculo: Adrian Cucu