O muscă în Sfântul Munte. Înainte nu mergi, dar mergi în sus…

Motto1: „Cu ce seamănă sufletul omului? Cu pământul căruia îi e sete și care privește cerul întrebându-se când o să plouă?” (Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu)

Motto2: „Cântecul păsărilor era minunat, căci pe acestă insulă este interzis să omori animale sălbatice și toate umblă libere pe munte. Am văzut un șoim care zbura prin ceața luminată de soare de deasupra și chiar și un vultur mare, dând târcoale cu aripile întinse în jurul piscului muntelui Athos. Câteva bărci pescărești cu pânze albe tăiau iuți valurile scânteietoare, acum aflate așa de jos.” (Patrick Leigh Fermor, De la Porţile de Fier până la Muntele Athos)

Dumnezeu are și umor – e bine de știut, de la începutul cărții acesteia.

Iorgos ajunge, cu vaporul, la Muntele Athos. Este angajat de starețul unei mănăstiri pentru a face diverse reparații. Starețul îl primește, deși vede că este insolent, pentru că îl cunoscuse pe tată lui Iorgos, un om harnic și talentat. Deși îi moștenise talentul de a lucra lemnul, fiul nu-i moștenește și credința, e un bărbat mânios, înverșunat împotriva lumii, fără stare, un neînțeles. E o muscă, după vorba starețului, o muscă ajunsă printre albine. Norocul lui Iorgos, care oricum nu avea de lucru după falimentul afacerii proprii, este că starețul are răbdare și umor. De fapt, umor au amândoi, și calitatea asta se dovedește a fi calea lor de comunicare:

„— Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el

și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

— Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și

cu voce frântă șopti:

Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Limpezimea este o calitate pe care nu o întâlnești foarte des în literatură. Iar dacă subiectul cărții este, să zicem, călătoria la Muntele Athos, atunci este cu atât mai interesant să poți urmări așezarea elementelor într-un rost. Cartea are propriul drum, trecând frumos prin apele uneori tulburi ale credinței, așa cum trec și ambarcațiunile pline de curioși cuvioși spre Athos. Cu umor, alteori cu duios-smerită certare, niciodată cu mânie. Aș mai spune că avem acces la o privire dinăuntru a celui care, nefiind pe deplin acceptat, este totuși îngăduit în spațiul monahal. La Patrick Leigh Fermor, de exemplu, cel care scrie De la Porţile de Fier până la Muntele Athos, însemnări de călătorie, experiența spirituală nu-și propune apropierea de ortodoxie, nici înțelegerea fenomenului religios, ci doar observarea lui ca atare, cu ochii unui străin care străbate lumea la pas.

Venit pentru o singură zi, Iorgos petrece pe Munte șase luni, timp în care înregistrează, ca un profan poveștile despre minunile credinței. Pe timp de război, un soldat care făcea armata în Cipru, s-a trezit împreună cu detașamentul său în fața tunurilor unei nave de război turcești. Fuseseră trădați, fiindcă primiseră dispozii ciudate. Misiunea lor era să curețe de mine o porțiune de plajă și se treziseră ținte. Frica de moarte a soldaților s-a diminuat de îndată ce au început, unul câte unul, ridicându-se în picioare, în plin bombardament, să cânte Imnul Acatist. Nu se știa cine înălțase primul glas limpede, ca de înger, dar glasul acesta a fost urmat de alte glasuri și atunci maiorul s-a ridicat din tranșee și și-a îndemnat soldații să fie plini de curaj:

„— Ce vă ascundeți, măi? Cântăm Imnul Acatist! Ridicați-vă în picioare! Maica Domnului e de față, nu vedeți?”

În limba greacă, acatist provine dintr-un termen care înseamnă ridicare, sugestie a faptului că în timpul acestei cântări, în semn de cinstire, credincioșii nu rămân așezați. Nu aveau cum fugi, nu aveau cum scăpa cu viață. Și totuși au scăpat toți teferi:

„Unul câte unul s-au ridicat în picioare, continuând să cânte. În acel moment a început să cadă o ploaie de obuze. Nimeni nu și-a dat seama cât a durat bombardamentul și câte bombe au căzut. Nici n-a îndrăznit nimeni să se ascundă în tranșee sau să nu mai cânte, cât timp cel de lângă el era în picioare și îl privea. De la prăpădul creat nu se vedea nici cazemata de alături. Iar când situația s-a liniștit puțin, fumul și praful s-au așezat, cu toții se așteptau să îi vadă bucăți pe cei din jur, dar au rămas înmărmuriți: toți erau vii și nevătămați. Plini de praf și de pulbere din cap până-n picioare, dar fără nici măcar o zgârietură. S-au îmbrățișat și s-au sărutat, și pe buzele tuturor era numele Maicii Domnului, care îi ocrotise. Comandantul i-a pus să jure că se vor aduna într-o zi, cu toții, să îi mulțumească ei, în Sfântul Munte. De atunci, de prima oară de când au venit, omul acesta între două vârste se întoarce în fiecare an. Iar maiorul, de când a venit, nu a mai plecat. A devenit monah, primind numele Mihail, și a adormit în Domnul, i s-a descoperit cine a început să cânte atunci în tranșee, pe acea plajă din Cipru. Și, potrivit mărturiei călugărului care i-a slujit, ultimele sale cuvinte au fost: Maior de infanterie Pavlís Evánghelos, Arhistrateg și Arhanghel al meu, Mihail, mă prezint cu smerenie înaintea ta și raportez…” (p. 61)

În altă secvență, care amintește ca tonalitate de Ecleziast, Iorgos este întrebat cine primește laurii, după o cursă victorioasă – calul ostenit sau călărețul? Fără îndoială, călărețul, așa a intrat în tradiție.

Sunt multe povestiri cu tâlc în cartea asta. Ar mai fi una despre motivul veseliei unui tânăr călugăr bolnav, care, neștiind cât îi mai e îngăduit să trăiască, se bucură de fiecare clipă.

Și încă una despre priorități – punctualitate sau omenie, invidie sau admirație, autoritatea sau absența ei. Colegii tânărului ce întârzia constant la serviciu s-au plâns șefului, care a promis că acest lucru nu se va mai întâmpla, altfel, tânărul, deși om bun și muncitor, va fi concediat. A doua zi, tânărul pleacă de acasă un minut mai târziu și pierde autobuzul aflat deja în stație. Aleargă în urma lui, să-l prindă măcar la a doua stație, ceea ce nu se întâmplă. Traficul aglomerat îi dă tânărului ocazia să rămână aproape de acest autobuz, după care aleargă cu sufletul la gură și în care, în fine, izbutește să urce la a șasea stație. Încearcă să se liniștească, e transpirat și mulțumit, dar își dă seama că urcase exact în stația în care ar fi trebuit să coboare. Șeful își ține promisiunea și îl concediază. Să urci în stația în care ar fi trebuit să cobori – poate că e absurd, poate că e numai un semn că nu merită orice autobuz să te ții după el. Uneori, efortul nu e prețuit. Prețuit e doar rezultatul. Și vine completarea lui Iorgos: la Athos, călugării nu se grăbesc niciodată, nu măresc ritmul pașilor, care e și ritmul rugăciunii; în afară de cazul că trebuie să ajute pe cineva.

Dialogul dintre Iorgos și Teofil ocupă poate un sfert din materia cărții. Iorgos îi cere starețului un ajutor și îl primește (sau cel puțin așa crede, fără să mai cerceteze) pe Teofil. Afectat de dispariția lui Ilarion, singurul călugăr a cărui prietenie o acceptase până la capăt, Iorgos nu se mai descurcă singur. A devenit irascibil și ușor mizantrop, se enervează din nimicuri, se află mereu în mijlocul unor situații conflictuale, pe care le și provoacă. Și-a pierdut seninătatea. E un om mânios. Are nevoie de ajutor ca să-și încheie munca pentru care a fost angajat, cea de tâmplar, dar are nevoie și de cineva căruia să-i încredințeze, de exemplu, toate prejudecățile care-l îndepărtează de iubire. Și de încredere. Cum îi spune Teofil, nu există iubire fără încredere – dovadă că niciun bărbat nu s-ar însura cu o femeie pe care o iubește, dar în care nu are încredere. Lucrurile sunt destul de simple.

Multe dintre micronarațiunile anecdotice sunt spuse de Teofil și par desprinse din literatura sapiențială. Un potcovar contemporan cu apariția primelor mașini iese tot timpul la drum și aruncă pietre în urma lor. E mândru de ce face, având impresia că participă astfel la o bătălie personală. Potcovarul nu se teme că va rămâne fără o sursă de venit, munca lui devenind, într-o altă civilizație, aproape inutilă. Temerea lui cea mare este că nu va putea să spună, când va fi întrebat, la capătul unei vieți întregi, ce meserie a avut – „Tot ce a făcut până atunci a fost timp pierdut?” (p. 230) Asta este o discuție despre „îngenuncherea eului rănit”, adică despre vanitatea care împiedică pe cineva să recunoască o evidență, dar și despre „urechile închise”:

„Un om care și-a dedicat un timp unui anumit scop cu greu poate recunoaște inutilitatea acelui scop, chiar și atunci când constată că a greșit. Fiindcă, vezi, dacă ar face asta, atunci, pe lângă faptul că ar trebui să își îngenuncheze eul rănit, ar trebui să admită și că tot acel timp prețios, dedicat țelului respectiv, a fost doar o pierdere de vreme. Și asta nu-i place nimănui!” (p. 230)

Cei care au citit Sărăcuțul lui Dumnezeu, minunata carte a lui Nikos Kazantzakis, atât de plină de poezie, vor prețui și paginile acestea în care Muntele Athos este, cu smerenie și umor, pretext pentru a dialoga despre opțiuni și conștiință. Dacă tot ai cerut o minune pentru a putea crede, atunci ai grijă să o recunoști când o întâlnești. Și muștele fac miere când se roagă cineva pentru ele. Aș mai spune că este, până la ultimele rânduri, o carte surprinzătoare.

Las mai jos alte fragmente:

„— Spui exact ceea ce afirm și eu, doar că folosești alte cuvinte! Cu crucea în mână nu poți să mergi înainte!

— Înainte nu mergi, asta e în parte adevărat, dar mergi în sus, și asta contează mai mult.” (p. 183)

„Cum stătea singur, nu avea nimic mai bun de făcut decât să observe și să judece, dat fiind că aceste două acțiuni sunt legate una de cealaltă.” (p. 15)

„Imediat după ce autobuzul pleacă în ultima cursă spre Dafni, satul devine pustiu. Zgomotul mulțimii și gazele de eșapament de la motoarele mașinilor, care umpleau până atunci atmosfera, sunt înlocuite de sunetele naturii și de bătăile clopotelor bisericii. Pe platoul până atunci aglomerat circulă acum doar pisici leneșe, care conviețuiesc în pace cu câini permanent flămânzi, și din când în când mai trec pe acolo și câțiva călugări grăbiți. Magazinele se închid toate, nu mai au niciun rost acum. Zici că o putere nevăzută pustiește drumurile și, într-un chip fermecat, satul se scufundă în timp. Ai impresia că locul acesta intră pe neașteptate în hibernare, că toate îngheață. Dar ce minunăție este liniștea care domnește în această peninsulă! Sunt clipele în care vizitatorul atent aude respirația acestui loc, puternică și ritmică.” (p. 74)

„La școală, Iorgos nu a deschis nicio carte. Era unul dintre turiștii din ultimele bănci. Cu chiu, cu vai trecea dintr-o clasă în alta. Dar câte cărți n-a citit în ultimii ani! Nu că ar fi citit lucrări de valoare, doar n-a devenit alt om, ci a citit tot ce e în acord cu părerile lui și îi întărește argumentele.” (p. 8)

„Mânia i s-a risipit la fel de repede cum îl cuprinsese, fiindcă, la oamenii la care răutatea nu a prins rădăcini adânci, mânia ține puțin.” (p. 86)

„Icoanele sfinților de pe pereți freamătă în lumina lumânărilor, prind viață și se fac una cu cei vii. Nimic nu era în plus, dar nici nu lipsea nimic. Toate erau desăvârșite, parcă ar fi fost pregătite de cel mai bun maestru de ceremonii. Până și timpul s-a pierdut, s-a făcut ghem și soarele nu și-a mai amintit să iasă, și nici nu l-a căutat nimeni. Toți erau absorbiți de prezent și își doreau ca acesta să nu se mai sfârșească niciodată.” (p. 87)

„Oamenii de acest gen nu consideră că există adversari vrednici să poarte o conversație cu ei. Se cred mai presus de toți. Zic ceea ce vor să zică și aud ceea ce vor să audă! E ca și cum vorbești la pereți! Nu întâmplător până și Iisus îi sfătuia pe ucenicii Săi ca, atunci când au de-a face cu urechile închise, să plece, să-și scuture praful de pe picioare, pentru ca nimic din locul acela să nu rămână asupra lor. Adu-ți aminte de Iuda, pe care nici Hristos nu a putut să îl convingă. (p. 231)

„Primul sfat profesional pe care Iorgos l-a primit de la tatăl său a fost să-și țină întotdeauna în ordine atelierul și… mintea. Pentru cel dintâi este nevoie să fii gospodar ca să fie mereu curat spațiul în care muncești și uneltele să fie la locul lor. Pentru el nu exista lasă, sunt obosit astăzi, o să le adun mâine. În ce privește ordinea minții, i-a recomandat să aibă o agendă în care să-și noteze țelurile pe care și le propune și ceea ce a realizat.

Dacă nu ai privirea ațintită înspre locul în care vrei să ajungi, îi zicea, o să ajungi acolo unde îți îndrepți privirea.” (p. 62)

„Un om poate sta în picioare mult timp, cu răbdare, la o coadă, să cumpere un bilet pentru un concert, sau să aștepte persoana iubită, sau pur și simplu să facă ceva ce și-a dorit dintotdeauna. Când însă stă puțin în picioare în biserică, își simte picioarele grele, ca de plumb. Ți s-a întâmplat asta vreodată?” (p. 225)

„Știa că perioada cea mai bună pentru tăierea lemnului este vara, când copacul își strânge seva în trunchi, și că niciodată nu trebuie să alegi lemn din inima copacului, fiindcă se va strâmba: că, dacă lemnul nu este uscat pe cale artificială, trebuie uscat pe cale naturală, lăsându-l în aer liber aproximativ un an. Știa toul despre fibrele lemnului, de aceea îi sfătuia întotdeauna pe amatori să evite scândurile rășinoase, cum sunt cele de pin sau de brad, care au miezul moale și nervuri tari. Prefera lemnul mai rar, precum teiul, arțarul și lemnul de abachi, care sunt lemne moi, chiar dacă știa că sunt vulnerabile la cari, îngrijindu-se să le trateze el însuși cu insecticide înainte să fie lăcuite. Lucra și cu lemne dure, cum sunt stejarul și nucul, dar îl durea inima când vedea că uneltele lui suferă. Dălțile, dălțile curbe, dălțile adânc curbate, dălțile în V, toate de import, erau pentru tatăl lui Iorgos ca niște copii ai lui: le pusese până și nume; fiecăreia dintre cele douăsprezece dălți îi pusese numele unui Apostol.” (p. 125)

„Un sfânt sârb a zis că cineva ne pare bun fiindcă trecem cu vederea părțile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Așadar, ceea ce ne întunecă discernământul este prejudecata sau necunoașterea noastră.” (p. 249)

O muscă în Sfântul Munte de Vasilis G. Frangopulos