Tot timpul spectacolului m-am desfătat urmărindu-l. Cu fiecare gest, cu fiecare rid nou apărut pe chip, cu fiecare pas sau fiecare mișcare de braț, paracliserul se apropia și mai mult de sfințenie. Deși, culmea, el nu se vede alături de sfinți, cei zugrăviți pe ziduri și de ale căror chipuri are grijă într-un mod cât se poate de firesc: afumând fiecare crăpătură a zidului. Fumul, cel care iese tot timpul din lumânarea-toiag, se ridică, se tot ridică, se înalță chiar, asemenea unei coloane, un fel de Axis Mundis. Privirea paracliserului urmărește atent coloana de fum, se gândește că efemeritatea dictează, de aici și disperarea cu care aleargă de pe scenă în spatele sălii și de acolo spre unul din pereții laterali.
Marin Sorescu a scris Paracliserul cu toată ființa lui, de fiecare dată când ascult cele scrise de el mă gândesc câtă disperare să fi adunat în el, câtă neputință ca să poată da teatrului povestea catedralei care pare în pericol să se prăbușească. Și, totuși, dincolo de toate acestea este speranța! Ea e cea care ține lumânarea aprinsă, catedrala în picioare și zidurile calde, să le fie bine sfinților. Nu există nimic în plus în text, nimic în minus, n-ai cum să judeci rațional piesa. Cazi pradă emoției și te gândești că sfinții și-au făcut treaba: te-au adus mai aproape de Dumnezeu. Au unit pământul și cerul într-un rotund perfect, loc unde omului îi este dat să-și găsească menirea. Marin Sorescu a scris textul în 1970, ce a urmat după primii patru ani ai decadei respective confirmă premoniția lui: asaltul continuu al regimului politic a erodat conștiințe, a săpat gropi adânci la temeliile tuturor lucrurilor bune, a dărâmat ziduri și a înnegrit orizonturi. Despre toate acestea ne face vorbire și Claudiu Bleonț-paracliserul.
„Cine mă ajută să trag la galere prin oceanul ăsta de fum?”
PARACLISERUL- credit foto Anastasia Atanasoska
Didascaliile lui Marin Sorescu sunt respectate și nu prea. De fapt, Marcel Țop, regizorul spectacolului, a ales să citească printre rânduri, pentru că a înțeles că dincolo de cuvinte este libertatea. Marin Sorescu a iubit prea mult teatrul și scena ca să îngrădească nepermis creativitatea artiștilor. Pe de altă parte, el a fost conștient că textul în sine poate să aibă sau nu conotație religioasă/spirituală. În fapt, fiecare cu catedrala lui, a se citi fiecare cu nevoința lui, mai mult sau mai puțin spirituală. Paracliserul vine din spatele sălii, catedrala este abandonată, rece și întunecoasă. Lumânarea-toiag, de care nu se va despărți aproape deloc, zace la baza catedralei. O va aprinde de la o mică lumânare albă, care seamănă izbitor cu un opaiț, datorită suportului. Paracliserul va sta mult timp în fața catedralei, îi va mângâia zidurile, va pune la îndoială propria lui existență și câte și mai câte. Claudiu Bleonț-paracliserul joacă în public, dar nu se joacă cu publicul și-i reușește acest lucru de minune. Toată pasiunea lui și toată știința de joc se combină în cele mai firești scene. Trăiește, respiră, disperă, speră, toate acestea cu o viteză uluitoare, înspăimântătoare pe alocuri. Înțelegi încă din prima parte a spectacolului că scena – catedrala abandonată – este Teatrul! Efemeritatea artei teatrale este ascunsă acolo, în centrul scenei, unde pâlpâie nesigur câteva lumânări. Un spațiu bântuit de umbre, de temeri; este nevoie de paracliser să țină luminile aprinse, cu alte cuvinte este nevoie de actor ca arta să supraviețuiască.
„Pietrele nu au fost încă sudate cu fum de rugăciune. Crăpăturile sunt vii.”
PARACLISERUL- credit foto Anastasia Atanasoska
Vocea paracliserului se dedublează într-o suită de voci – glasurile fricii, fericirii și speranței. Toate se reunesc într-o cântare de o frumusețe unică, cântarea bisericească care se aude pe final. Între timp, catedrala a fost, pe rând, peșteră (bântuită de „lilieci înfloriți”, aluzie la tabloul lui Goya, Somnul rațiunii naște monștri), pădure, cer înstelat. Cu toate „arătările” s-a luptat paracliserul, tuturor le-a înțeles rostul existenței și pe toate le-a așezat în locurile lor firești. Astfel, crăpăturile dintre ziduri nu mai par atât de amenințătoare. Din tot jocul lui Claudiu Bleonț răzbate până la spectatori căutarea, căutarea febrilă a sensului vieții; uneori toată această căutare seamănă izbitor cu nebunia, dar în final înțelegi că nimic n-a fost în plus, după cum n-a lipsit nimic din toată această construcție spectaculară. Toaca care se aude în cel puțin două momente (deloc întâmplător, evident), muzica bizantină, câteva acorduri de muzică rock, Veșnica Pomenire și muzica oltenească – un univers sonor fără de care căutarea n-ar fi fost completă, catedrala nu s-ar fi zidit și rezidit, nu s-ar fi ridicat spre Cer, spre Dumnezeu. Slava adusă Celui de Sus n-are nimic țipător în ea, nicio pierdere de sens, chiar dacă paracliserul pare că pierde drumul pe alocuri, în fapt, el face niște mici ocoale, doar pentru a-i arăta vizitatorului/spectatorului pericolul falsei credințe.
„Sfinţilor, primiţi-mă în rîndul vostru măcar ca figurant. Voi sînteţi bătrîni, poate-au început să vă doară anii, zugrăviţi pe fiinţa voastră în atîtea etape. Îngăduiţi-mi să îndeplinesc măcar treburile mai neînsemnate din firide şi ocniţe. Aş putea, de pildă, să mănînc lumină la Cina-cea-de-taină şi să suflu în aureolele voastre, după ce se termină slujba. Iar din cînd în cînd, la distanţă de-o jumătate de perete, să-mi fac mîinile pîlnie la gură şi să urlu, o dată pentru credincioşi şi o dată pentru necredincioşi: Aleluia! Aleluia!”
PARACLISERUL- credit foto Anastasia Atanasoska
Este greu să pui în scenă Paracliserul mizând pe firesc! Exact așa este Claudiu Bleonț în acest one-man-show – de un firesc aproape înspăimântător! Nimic în plus, nimic nelalocul lui! Brățările-mătănii de la mâini se împacă excelent cu costumul sport, cu urme de ceară pe el. Fiecare strop de transpirație scoate la iveală o nouă temere, o nouă frică, o nouă căutare. Și din toate acestea se alcătuiește căutarea lui Dumnezeu! Despre asta este vorba, în fond, în Paracliserul: despre sensul vieții și căutarea lui Dumnezeu. Calea este luminată aproape tot timpul, e drept că de o lumină care pe alocuri se stinge, alteori pâlpâie. Lumânarea-toiag, atent mânuită, descrie un cerc al vieții. Un cerc care aduce aminte de un ritual strămoșesc – focurile aprinse pe dealuri de Sânziene. La final, paracliserul nu va ține în mână toiagul, ci opaițul și va face acel gest cu degetul, desprins direct din tavanul Capelei Sixtine. Viața merge mai departe, zidurile nu vor cădea, pentru că de ele au grijă acum sfinții.
PARACLISERUL- credit foto Anastasia Atanasoska
PS: Am văzut spectacolul în Joia Mare. Nu cred că există un timp mai bun pentru a fi acolo, în sala Iosif Naghiu a Teatrului Dramaturgilor Români. Dar sunt convinsă că la o viitoare reprezentație semnificațiile se vor aduna și se vor suprapune, căci Paracliserul este unul din textele care se poate citi într-o mie de feluri. Nota bene: Claudiu Bleonț joacă cu vocea lui și ce voce are!
PARACLISERUL – Teatrul Dramaturgilor Români
de MARIN SORESCU
Cu: CLAUDIU BLEONȚ
regia MARCEL ȚOP
scenografia ANCA CERNEA
