„Confiteor” de Jaume Cabré

Rezumată, problema răului ne confruntă cu întrebarea „cum poate fi reconciliată existența răului și a suferinței cu cea a unui Dumnezeu omniscient, omnipotent și bun?”. De această întrebare s-au ocupat atât ateii, cât și teologii, dar nu știu dacă există sau dacă poate exista un răspuns mulțumitor. Dar, formulată în acest fel, întrebarea sună ca o încercare de deplasare a responsabilității de la om la un zeu despre care credem, dar nu știm dacă există. Înainte de a ridica această problemă la un nivel atât de înalt, aș traduce-o, în termeni spirituali și culturali (nu naturaliști), la scară umană: cum de există răul, cum de există Auschwitz, cum de există genocidul din Rwanda, cum de există Bucha, dacă ne considerăm în general buni? (Istoricul Rutger Bregman e convins chiar că survival of the fittest înseamnă, de fapt, survival of the fiendliest, așa cum susține într-un interviu recent în care vorbește despre cartea sa Humankind: A Hopeful History).

Dar nici această problemă nu e cea mai gravă, pentru că putem admite că există oameni buni și răi; cea mai gravă problemă este duplicitatea noastră, iar întrebarea care îi corespunde ar fi: cum putem mângâia cu o mână și lovi cu cealaltă? În interviul menționat între paranteze, Rutger Bregman spune că chiar și pe Putin natura l-a făcut bun, dar puterea l-a corupt. Ei bine, Jaume Cabré, în cartea sa Confiteor, pare să ne spună că ne poate corupe nu doar puterea, ci și arta. Dar ca să nu mut din nou accentele pe o abstracțiune, trebuie să spun că nu arta, nu puterea ne corup, ci noi ne lăsăm corupți de putere, seduși până la crimă de artă, vlăguiți de plăceri… Vanitatea, așadar, este sursa răului suprem și aceasta se află în noi, în timp ce noi înșine ne amăgim că slujim idei mărețe.

Iar salvarea, sugerează autorul, este tot în artă:

„adevărul experienței trăite – asta nu poate transmite niciun un studiu. […] Se poate transmite doar prin intermediul artei, al artificiului literar, este cel mai aproape de experiența trăită. […] cred că este unul din motivele persistenței voinței estetice în omenire” (p.565)

Toate aceste idei sunt transmise fără pic de digresiune filosofică, prin acțiune expusă prin intermediul unei lungi epistole, scrisă de Adrià Ardevol, spre sfârșitul vieții sale, atunci când, amenințat de Alzheimer, se grăbește să se adreseze în scris soției sale decedate, Sara, relatându-i amănunțit întreaga sa viață. O confesiune. Confiteor.

Dar poate greșesc, poate că, mai mult decât biografia lui Adrià Ardevol, romanul este biografia unei viori, a primei viori Storioni, cu numele Vial, a cărei istorie începe încă pe când era doar un copac, pe care l-a găsit și l-a tăiat Jachiam Mureda. De dragul lemnului acestui copac, Laurentius Storioni Cremonensis (adică din Cremona) și-a părăsit iubita și a meșterit, în anul 1764, prima sa vioară, o vioară care scotea un sunet remarcabil, dar la care nu a cântat nimeni în mod constant. În schimb, din cauza ei au murit mai mulți oameni, prin moarte violentă, omorâți fiind pentru ea. În orice caz, cele două biografii se întâlnesc, la un moment dat, căci Adrià Ardevol devine stăpânul viorii, după moartea tatălui său, decapitat din cauza acesteia; și se despart când Adrià întoarce vioara unui presupus stăpân legitim, un evreu supraviețuitor al Holocaustului, a cărui soție ar fi primit vioara în dar de la maică-sa, cea care a și fost împușcată de un medic nazist căruia a refuzat să-i dea vioara.

Observ că greșesc din nou, căci nu doar biografiile lui Adrià Ardevol și a lui Vial urmărim în romanul lui Cabré, ci și viețile lui Jachiam Mureda, lemnar iscusit și fugar, care a omorât pe cel ce a ars pădurea, sursa de venit a familiei sale; ale doctorilor Voigt și Budden, care au făcut experimente pe copii în lagărele naziste; a fratelui Julià de la Sant Pere del Burgal, fugar și el pentru că a refuzat să execute ordinele inchizitorului principal; ale lui Lorenzo Storioni, Drago Gradnik, Nicolau Eimeric…, în sfârșit ale prietenului lui Adrià, Bernat, maestru violonist veșnic frustrat pentru că nu poate fi și un mare scriitor, și, poate în cea mai mică măsură, a pictoriței Sara, soția lui Adrià, care va rămâne o enigmă chiar și pentru soțul ei. Toate aceste vieți, din secole diferite, când Pământul era ba rotund, ba plat, în funcție de dorințele inchiziției sau ale lui Franco, se leagă una de alta prin detalii, uneori mărunte, precum un pandantiv sau o bucată de stofă în carouri, alteori foarte scumpe, precum o vioară Storioni, căci viețile provin una din alta și, împreună și în pofida capriciilor unor dictatori sau inchizitori, formează o istorie care, mai degrabă sau mai târziu, iese la suprafață:

„O minciună sau o jumătate de adevăr sau câteva minciuni coerent legate încât devin verosimile, toate astea pot ține o vreme. Chiar multă vreme. Dar nu pot dura o viață, fiindcă există o lege nescrisă care spune că există un ceas al adevărului peste tot”. (p.650)

Tocmai din acest motiv toate aceste vieți sunt organizate, în structura romanului, nu în succesiune cronologică, ci în ordinea descoperirii adevărului, căci oare nu suntem noi doar niște necunoscuți pierduți în negura vremii, până în momentul în care istoria consideră că am făcut ceva demn de memoria ei?

Mai mult ca atât, timpul aproape că nu contează, omul pare să treacă neschimbat prin veacuri și, amestecând epocile și viețile protagoniștilor romanului printr-o ingenioasă metodă artistică, autorul ne transmite un mesaj cutremurător, acela că nu există progres moral:

„Nicolau Eimeric s-a născut la Baden-Baden la 25 noiembrie 1900; a fost promovat rapid ca SS Obersturmbannführer și, după o glorioasă primă perioadă ca Oberlagerführer la Ausschwitz, în 1944, a luat din nou frâiele pentru a rezolva problema maghiară. Într-un document oficial, declara vinovată de perversiune eretică lucrarea Philosophia amoris a obstinatului Ramon Llull, catalan originar din Regatul Mallorca…” (p.319)

„Oberlagerführer Rudolf Höss, născut la Girona în toamna ploioasă a anului 1320, în epoca atât de îndepărtată când pământul era plat și călătorilor temerari le crăpau ochii când se încăpățânau, împinși de curiozitate și fantezie, să scurteze sfârșitul lumii, era deosebit de mândru de vinul gustat tête-à-tête cu prestigiosul și bine situatul doctor Voigt…” (p.325)

(Despre progresul moral am vorbit și cu ocazia altui roman, aici).

Atât Nicolau Eimeric, cât și Rudolf Höss, ba chiar, să băgăm în seamă și timpurile noastre, pentru că romanul cuprinde în el toate timpurile, ba chiar, zic eu, și Putin, sunt convinși că luptă pentru o cauză dreaptă, pentru un ideal în numele căruia nu e păcat, ba chiar e necesar, să moară câteva sute, mii, milioane de necredincioși, de evrei spurcați, de naziști ucraineni.

„- Merit disprețul asasinilor. Am păcătuit față de om și față de Dumnezeu. În numele unei idei.

-Credeați în ea?

-Confiteor.” (p.584)

Eimeric, Höss, Putin se cred mâna lui Dumnezeu pe pământ și nu se tem de judecata oamenilor… atâta timp cât sunt la putere. Ba chiar, prin puterea lor, pot schimba forma Pământului, a adevărului și a viitorului:

„Mai ales acum, că pământul era din nou plat și ei, cu ajutorul privirii senine a Führerului, indicau omenirii unde se află forța, puterea, adevărul și viitorul și arătau că atingerea ireversibilă a idealului este incompatibilă cu orice formă de compasiune”. (p.325-326)

Așadar, puterea îi corupe pe cei ce au acces la ea, cum bine a spus Bregman, nu de capul lui, ci menținând părerea cercetătorilor (recomand, în acest sens, și cartea Homo Aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența, despre care am scris aici), dar vanitatea ne este proprie tuturor, nu doar celor puternici. Însetați de glorie sau doar îndrăgostiți orbește de obiectul artistic, oamenii de artă sunt la fel de lipsiți de compasiune: Felix Ardevol, tatăl lui Adrià, profită de situația complicată a evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial, apoi de cea a naziștilor fugari, pentru a obține manuscrise celebre și obiecte de artă valoroase, la prețuri derizorii; Adrià însăși nu se poate despărți de vioara îndrăgită, deși nu o folosește decât ocazional, ca amator, și în pofida faptului că femeia iubită îl părăsește din cauza ei; Storioni e și el dispus să-și piardă iubita în schimbul lemnului pentru vioară; bătrânul actor din azil îl minte pe Adrià că este stăpânul viorii nu de dragul banilor care i-au fost promiși, ci pentru a juca rolul vieții sale; Bernat Plensa își neglijează familia din cauza ambițiilor sale artistice, apoi își trădează prietenul bolnav în cel mai josnic mod și, în cele din urmă, se pare că omoară din sete de faimă…

Două presupun că au fost întrebările pe care și le-a pus autorul și pe care a încercat să ni le transmită prin aceste istorii de viață. Una este o întrebare de viață; da, acea întrebare retorică, pretențioasă, necesară și, totodată, stupidă și deranjantă: ce este cel mai important?

„Ai grijă, nu-ți bate joc de darul ăsta. Vezi-ți de gândurile tale și din când scrie câte o carte. Dar nu te atinge de oameni. Evită-i, înțelegi?” (p.601)

sau ce este cel mai important?:

„Bernat s-a așezat la masă, și-a acoperit fața cu mâinile și a izbucnit în plâns, zguduit de suspine. Și eu nu știam ce să fac, să mă duc la el să-l îmbrățișez, să-l bat pe spate sau să-i spun o glumă. N-am făcut nimic. Sau da. Am dat la o parte cartea lui C. S. Lewis, să nu mi-o ude.” (p.605)

Așa facem: dăm la o parte cartea lui Lewis, mutăm privirea, întoarcem spatele, până când devenim indiferenți la orice atrocități, convingându-ne că o facem în numele unui ideal. Confiteor!

Sara pare să aibă un răspuns: „Arta este salvarea mea, dar nu poate fi salvarea umanității” (p.561), dar depinde cum îl interpretăm.

A doua întrebare e teoretică și se referă la autonomia esteticului.

„După ce ai gustat frumosul artistic, viața ți se schimbă. După ce ai ascultat corul Monteverdi, viața ți se schimbă. După ce ai văzut de aproape Vermeer, viața ți se schimbă; după ce ai citit Proust, nu mai ești același. Ce nu știu eu e de ce”. (p.539)

De ce? Poate pentru că „realitatea ascunsă a lucrurilor și a vieții poate fi descifrată, aproximativ, doar cu ajutorul operei de artă, chiar dacă e de neînțeles. […] Poemul ermetic este ecoul conflictului nerezolvat” (p.558)?

Sau poate pentru că „estetica, oricât se încăpățânează, nu e niciodată singură. […] Are o mare capacitate să tragă după ea alte forme ale gândirii”(p.661)?

Sau poate că sursa artei e viața însăși: „anumite lucruri e mai bine să le faci și apoi, dacă trebuie, vorbești despre ele. M-am apucat să scriu fiindcă am crezut întotdeauna că acei care ucid în numele a ceva nu au dreptul să murdărească istoria”. (p.687)

Nu știu dacă Confiteor e (doar) despre autonomia esteticului, sau despre progresul moral, sau despre problemă răului, dar cu siguranță e despre iubire, compasiune, regrete, e despre ceea ce ne face… nu, nu oameni, ci umani. Nu cred că volumul impunător și conținutul sensibil pot fi piedici în fața unei experiențe atât de impresionante precum e cartea lui Jaume Cabré.

Confiteor de Jaume Cabré