Toate-s vechi și nouă toate… Progresul între două epidemii. – „Jurnal din anul ciumei” de Daniel Defoe

În anii 1665 – 1666, Londra a fost crunt lovită de epidemia de ciumă bubonică, care a luat viețile a circa o sută de mii de oameni, ceea ce constituia, pe atunci, cam un sfert din populația orașului. În momentul în care a izbucnit molima, Daniel Defoe avea doar cinci ani, ceea ce nu-l împiedică să o descrie, mult mai târziu, într-o manieră care amintește de reportajul jurnalistic, în cartea sa Jurnal din anul ciumei. De fapt, printre numeroasele sale ocupații (în sfera comercială și politică), se înscrie și cea de gazetar, fapt care a influențat stilul lui Defoe atunci când, în preajma vârstei de șaizeci de ani, îmbrățișează cariera de scriitor și pune bazele romanului realist englez. Pretenția de relatare a faptelor reale și adevărate este susținută de însăși forma literară pe care o îmbracă romanele sale, astfel încât istorisirea amănuntelor ciumei, la fel ca și în cazul aventurilor lui Robinson Crusoe sau a vieții vestitei Moll Flanders, se înfăptuiește în baza însemnărilor unui martor ocular al evenimentelor, în cazul de față, în baza jurnalului pe care îl ține H.F. pe timpul ciumei.

Dată fiind situația pandemică actuală, nu mă uimește resuscitarea interesului pentru literatura care evocă experiențe asemănătoare; uimitoare este însă, dincolo de experiența însăși, asemănarea dintre comportamentele oamenilor pe timp de epidemie, aceleași indiferent de veacul pe care îl trăiesc și de așa-zisul „progres” la care am lua, zice-se, parte. Mărturia oferită de Jurnal din anul ciumei merită să fie luată în seamă tocmai datorită realismului de care vorbeam mai sus, Daniel Defoe folosind, în romanul său, date exacte din buletinele mortuare, precum și informații din alte relatări ale evenimentelor din acea vreme, în special din Jurnalul lui Samuel Pepys, sau făcând trimiteri la ipotezele științifice ale vremii și la dări de seamă ale unor martori specialiști, între care Loimologia doctorului Nathaniel Hodges pare să fie de referință. Ținând seama de faptul că romanul încorporează date verificabile, par veridice și relatările referitoare la felul în care au reacționat, emoțional și spiritual, oamenii la năpasta ce s-a abătut asupra-le, chiar dacă acceptăm unele exagerări sau inexactități cerute de formula artistică închipuită de autor. Spuneam, așadar, că sunt uimită de izbitoarea asemănare dintre atitudinile pe care le observ eu însămi vizavi de pandemia prin care trecem și cele descrise în carte, deși mai mult de trei secole despart cele două evenimente, și „sunt uimită” e doar un fel de a spune, sunt, mai degrabă, îngrijorată de confirmarea faptului că oamenii nu progresează moral și raționalîn același ritm cu progresul tehnologic. De ce ar fi aceasta o problemă este o discuție aparte, cu mai multe ramificații și destul de nuanțată, unele piste ale căreia ar putea porni de la întrebarea dacăne asumăm invențiile noastre și ca pe un act moral, dar discuția dată depășește interesul expunerii de față, mai cu seamă pentru că, înainte de ea, ar trebui să ne punem de acord cu faptul că într-adevăr se poate vorbi de o stagnare a omenirii, prilej pe care ni-l oferă comparația cu vremurile Jurnalului lui Defoe.

Dar, înainte de a trece la comparația propriu-zisă, trebuie să explic la ce mă gândesc când vorbesc despre progres. Am două teze în cap, încă din timpul lecturii, cu referire la această temă: una filozofică, care înaintează ideea, și alta evoluționistă, care încearcă să dea o explicație „stagnării” despre care vorbeam mai sus (dar pe care o voi expune mai spre sfârșit).

Ideea filozofică de progres este relativ nouă, consolidându-se abia pe la sfârșitul secolului al optsprezecelea (adică, pe timpul ciumei, era în fașă, iar la momentul apariției Jurnalului era deja statornicită). În linii generale, progresul însemna, așa cum îl înțelegeau iluminiștii (mă voi referi, mai cu seamă, la Kant), mai întâi de toate, avansul rațiunii, o îmbunătățire a înzestrării morale a omului, urmată de îmbunătățirea condițiilor de existență și de sporirea controlului asupra naturii. Trebuie să menționez neapărat, mai ales pentru că vorbesc pe marginea Jurnalului lui Defoe, că eradicarea ciumei era și ea unul din țelurile progresului. Așadar, progresul tehnologic era precedatsaucel puțin însoțit de progresul moral și rațional. Progresul era, fără îndoială, și o idee tehnologică, și politică, și medicală, dar pun accentul pe faptul că însemna, mai întâi de toate, o revoluție a minții, și nu doar în sensul inventivității sale, de care iluminiștii se îndoiau cel mai puțin, dar și a capacității de gândire, de analiză morală,de manifestare a toleranței și de temperare a fanatismului religios, de ieșire de sub influența superstițiilor. Așadar, pe de o parte avem un om cu o viață mai bună, mai confortabilă, iar pe de altă parte avem un om mai bun, mai moral, mai responsabil, mai conștiincios, mai liber, mai rațional, mai creativ.

Ei bine, pentru prima parte cred că ne-am achitat, mai mult sau mai puțin. În cartea sa Enlightmentnow, care pare o continuare a cărții sale mai vechi The betterangels of our nature (în care susține că lumea e din ce în ce mai puțin violentă), Steven Pinker calculează rezultatele actuale ale progresului, în sens (consideră el) iluminist. Chiar dacă unele teze ale sale pot fi puse la îndoială, nu critica acestora mă interesează, ci faptul că ele se referă la una din cele două părți constituenteale progresului, la îmbunătățirea condițiilor de trai și de existență. Fără îndoială, trăim mai mult, suntem mai sănătoși, am eradicat ciuma, suntem mai bogați, Pinker crede că suntem și mai puțin violenți, și că ne simțim și chiar suntem mai în siguranță, mai încearcă să demonstreze că inegalitățile dintre oameni s-au mai șters.

Cred că Jurnalul din anul ciumei poate proba, la fel de bine, atât această convingere, a progresului înregistrat al condițiilor de viață, cât și cea a stagnării, de cealaltă parte, a progresului minții. Datorită realismului său și distanței temporale care ne desparte de momentul acțiunii, romanul devine azi un bun prilej pentru un studiu de caz comparativ: ne aflăm în condiții de pericol epidemiologic similar, dar ne despart tocmai trei sute de ani de epidemia londoneză (de fapt, engleză, pentru că ciuma se răspândise și în afara Londrei și, la drept vorbind, făcea parte dintr-o pandemie care făcuse ravagii în diferite teritorii din Europa, deși venise din Asia).

Câteva date istorice poate că ar fi potrivite pentru a înțelege că epidemia descrisă în Jurnal nu i-a găsit pe londonezi în cele mai liniștite timpuri: Londra anului 1665 se frământă în zbuciumul schimbărilor și incertitudinilor. Monarhia a fost de curând restaurată (1660), iar londonezii, foștii susținători ai Revoluției, priveau încă cu circumspecție spre tron, în pofida Actului de indulgență și uitare, prin care Carol al II-lea garantează amnistierea participanților la revoltă. Jurnalul surprinde neîncrederea față de Coroană, deși H.F. recunoaște că regele, care părăsise capitala afectată de molimă, a trimis ajutoare săracilor:

„Dar Curtea se sinchisea atât de puțin de nenorocirile noastre, iar acest puțin pe care-l făcea era atât de lipsit de însemnătate, încât nu văd de ce mi-aș mai bate gura de pomană. Singurele fapte vrednice a fi pomenite sunt fixarea unei zile de post în fiecare lună și trimiterea ajutoarelor pentru sprijinul celor nevoiași”.

În același an, Anglia intră în cel de-al doilea război naval cu Principatele Unite Olandeze, iar ciuma izbucnită în capitală provoacă probleme de aprovizionare a flotei engleze atât cu produsele necesare, cât și cu oameni. În același timp, Jurnalul consemnează că participanții la războiul de pe mare au fost izolați și, astfel, salvați de ciumă, iar vestea acesteia îi băga în sperieți pe neerlandezi. E de la sine înțeles, însă, că fonduri importante care au fost direcționate spre susținerea conflictului militar, ar fi putut fi folosite pentru ajutorarea sărmanilor londonezi aruncați în războiul cu epidemia.

Deși Spinoza, Hobbes, Descartes deja lansaseră ideile lor despre necesitatea luminării maselor care ar ameliora viața acestora, iar în chiar anul ciumei a fost publicată prima revistă de revizuiri științifice (Philosophical Transactions of the Royal Society), ne aflăm încă la aproape un secol distanță de începutul revoluției industriale care ar fi provocat o îmbunătățire înregistrabilă a condițiilor de viață, iar londonezii sunt antrenați în afaceri mici, încă manufacturiere, se ocupă cu negoțul și călătoresc cu ajutorul cailor.

Anume viața acestor meșteșugari, neguțători și lucrători manuali este surprinsă, mai cu seamă, în cartea lui Defoe, care pretinde că Jurnalul ar aparține unui anume H.F. (considerat a fi moșul autorului), el însuși șelar și comerciant, astfel încâte firesc ca treburile negustorești să-l fi interesat cu deosebire. Acesta colindă străzile Londrei, înspăimântat, dar și curios, și urmărește viața oamenilor simpli care, după izbucnirea epidemiei, se scăldau nu doar în durere, dar și într-o mai aprigă mizerie. Manufacturierii și-au închis atelierele, deoarece nimeni nu mai avea nevoie de lucrurile pe care făceau, zidarii și zugravii nu mai primeau comenzi pentru că nimănui nu-i ardea de construcții în acele timpuri, slujnicele din familiile bogate, care își micșoraseră personalul, erau alungate în stradă, și toți acești nenorociți abia de rezistau de pe o zi pe alta, mulți dintre ei punându-și capăt zilelor înainte ca ciuma să-i ajungă. Și doar săracii, mânați de foame și aflați și până la molimă într-o cruntă luptă pentru existență, acceptă muncile cele mai periculoase (de gropari, îngrijitori ai ciumaților, adună cadavrele de pe străzi), iar mulți dintre ei devin „soli ai morții, purtând boala pretutindeni cu ei și răspândind-o până în cele mai îndepărtate coclauri”.

Din punct de vedere medical, se știau puține despre ciumă, medicina avansând cu greu în acele timpuri. De-abia se inventase microscopul, la începutul secolului (1609), iar până la descoperirea antibioticului (1930) aveau să treacă mai bine de două sute de ani. Deși metodele de prevenire a răspândirii infecției erau asemănătoare cu cele de azi (izolare, distanță socială, aerisire și „dezinfectare” cu fum, rășină, praf de pușcă sau felurite ierburi), tratamentul era mult mai violent și, uneori, inadecvat. Astfel, se încerca spargerea umflăturilor întărite (ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi o greșeală, pentru că provoca răspândirea bacteriei în sânge), uneori prin metode atât de barbare, cum ar fi tratarea acestora cu substanțe caustice, încât sărmanii pacienți mureau de durere, înainte de a fi răpuși de ciumă.

Bineînțeles, ciumații din secolul XVII erau mult mai vulnerabili în fața bolii decât noi, martorii pandemiei de coronavirus; azi studiile se fac cu metode științifice și experiența se distribuie rapid în toată lumea, astfel încât putem spera la un vaccin eficient în scurt timp. Mulți dintre noi ne putem continua activitatea și studiile de acasă, putem aștepta sfârșitul pandemiei savurând bucată livrate acasă și seriale pe Netflix. Dar, cu siguranță, și acum, ca și atunci, epidemia se bazează pe aliați puternici, împotriva căruia știința este neputincioasă: iraționalitatea și nepăsarea oamenilor.

Și spectacolul! Iubim spectacolul mai mult decât orice, iar explicațiile lungi, logice și complicate ne plictisesc, nu ne mulțumescpentru că, de obicei, sunt nuanțate, nesigure și ridică alte întrebări, spre deosebire de senzațiile care se potrivesc mănușă cu evenimentele și „explică” totul tranșant. Chiar dacă las deoparte credința, veșnic vie, într-o pedeapsa dumnezeiască, care pare să aibă, cel puțin, un efect terapeutic pentru cei evlavioși, tot voi găsi o mulțime de tentative de a atribui năpastelor o natură ocultă, acum, ca și atunci:

„În primul rând, cu câteva luni înainte de izbucnirea ciumei a apărut o stea de foc sau o cometă, după cum s-a mai ivit o altă și un an mai târziu, puțin înainte de marele foc care a mistuit Londra. Bătrânele și reprezentantele ipohondrice ale sexului slab, pe care le-aș numi tot babe, ziceau că au observat (observații cărora le-au dat glas numai după ce ambele năpaste au luat sfârșit) cum cele două comete au trecut de-a dreptul peste City, ba chiar foarte aproape de case, ceea ce de bună seamă înseamnă că se va întâmpla ceva cu totul neobișnuit, dar numai în City; mai ziceau că steaua cu coadă ivită înainte de molimă avusese o culoare lividă, mohorâtă, bolnăvicioasă și că se mișcase greoi, grav și încet. În timp ce cometa ivită înainte de foc fusese luminoasă și scăpărătoare sau, după cum afirmau alții, ca o vâlvâtaie, și se mișcase iute și cu furie”.

Imaginația oamenilor nu poate fi stăvilită, astfel, au apărut, pe timpul ciumei, tot felul de „profeții și izvodiri astrologice”, apoi veneau visele babelor sau tălmăcirea viselor, precum și descrierile nălucirilor, și toate aceste spectacole înfierbântau atât de mult sângele maselor încât „nu era chip să-i contrazici fără să-ți atragi vrăjmășia lor, sau fără să-i auzi că te învinuiesc de grosolănie și proastă creștere, pe de o parte, și de nepricepere și lipsă de simțire, pe de alta”, „mai curând m-ar fi călcat cu toții în picioare decât să-mi îngăduie să le deschid ochii”.

Nu pot să nu remarc, aici, că cu la fel de multă ardoare sunt atacați azi cei ce vorbesc despre cauzele naturale ale apariției și răspândirii virusului de către propăvăduitorii teoriilor conspiraționiste, iar virusul e tot atât de provocat de 5G, de Big Pharma și de Bill Gates, cum era și ciuma provocată de comete și de mânia lui Dumnezeu. Dar teoriile astea, le-aș numi artistice, nu doar inspiră, ci și incită, sunt atrăgătoare și ațâțătoare, răspund atât nevoii de spectacol, cât și acelei nevoi primitive de a găsi un țap ispășitor pe care să ne vărsăm amarul. Oamenii nu sunt doritori de a îmbrățișa ideea că sunt la cheremul întâmplării naturale și nu acceptă o lume fără protecție supranaturală și vinovați atotputernici.

Nu mai puțin importantă, mai ales în contextul argumentației mele, este observația că oameni raționali, dornici de a-și pune întrebări, de a analiza și a studia, erau și acum trei secole. Diaristul H.F. este convins de cauzele naturale ale izbucnirii ciumei, autoritățile locale ale orașului iau măsuri de prevenire în conformitate cu recomandările medicilor,iarmedicii înșiși nu așteaptă mană cerească, ci observă, constată, înaintează ipoteze, colaborează în scopul ameliorării situației. Nu știu în ce măsură se pot face măsurători ale raționalității oamenilor, dar tabloul acesta, ce înfățișează indivizi raționali (în limita cunoștințelor vremii lor) alături de o masă de superstițioși, pare să rămână neschimbat de-a lungul a cel puțin trei secole. Fresca realizată de Defoe pare o oglindă a timpurilor noastre, astfel încât cu greu se poate vorbi despre un avans al rațiunii.

Și am vorbit abia despre raționalitate. Nu mai mult am avansat și la nivel de moravuri. Altfel, ce să crezi despre oamenii care fug, azi, din spitale și sunt găsiți chefuind cu amicii? Sau despre tinerele care se înghesuie, în plină pandemie, la vânzările organizate de fashionistele instagramiste? Sau despre nunțile organizate de demnitarii care le-au interzis? Se găsesc și dintre cei care fac un ban pe socoteala prostiei oamenilor, și nu e vorba numai de cei care vând, ici-colea, câte o sticluță-două cu ulei esențial care te păzește de orice boală, ci, mai nou, am zărit și o clinică privată care oferă tratamente anticovid. Toate se întâmplă la Chișinău, dar am auzit întâmplări din astea „minunate” și pe la alte case. Și acum trei sute de ani, șarlatania înflorise în timpul molimei, dar vina șarlatanilor e, în toate vremurile, numai pe jumătate:

„Anume, lumea se încredea în niște înșelători și mai primejdioși decât cei de care am vorbit. Pentru că pungașii mărunți nu urmăreau decât să golească buzunarele; așa încât întreaga păcătoșenie era de partea lor, a înșelătorilor, și nu de cea a înșelaților. Dar în nebunia de care vă voi vorbi acum, păcatul era de partea înșelaților, sau de partea amândurora, în egală măsură. Aceasta consta în legarea la gât a talismanelor, săculețelor cu ierburi, exorcismelor, amuletelor, și mai știu eu a căror trăsnăi menite, chipurile, să întărească organismul împotriva ciumei. Ca și cum ciuma ar fi însemnat înstăpânirea unui duh asupra trupului. Toate acestea erau însoțite de semne magice, fâșii de hârtie înnodate într-un anume număr de noduri, și anumite cifre speciale scrise pe ele”.

Și, ca să spulberăm și ultima iluzie legată de partea bună a lucrurilor rele, așa cum am auzit și însămi am sperat că epidemia e prilej să ne întoarcem spre noi înșine și să devenim mai buni, experiența arată că nu e tocmai cazul, dată fiind trăsătura omenească generală „de a uita de necazuri de îndată ce primejdia a trecut”:

„Dar dacă sentimente de acest fel se făceau simțite în unele familii sau la unii indivizi răzleți, trebuie spus că, în general, felul de a fi al oamenilor era aidoma ca înainte, și deosebirile nu se prea făceau observate.

Ba unii ziceau chiar că lucrurile se înrăutățiseră și că moravurile poporului decăzuseră și mai rău. Anume că oamenii, înăspriți de primejdia prin care trecuseră, asemenea marinarilor scăpați dintr-o furtună, deveniseră mai răi și mai nătângi, mai îndrăzneți și mai căliți în vicii și în imoralitate decât fuseseră înainte”.

Faptul că experiența nu ne învață nimic e regretabil, dar m-am încumetat, nu fără strângere de inimă, să susțin, aici, mai mult decât atât, anume că felul de a fi al oamenilor e aidoma că înainte, acum o sută, două sau trei sute de ani. Că nu am progresat e, pentru mine, o presupunere nu îndrăzneață, ci dureroasă. Nu am înaintat-o de dragul provocării, ci din senzația acută că trăiesc vremurile lui Defoe. Luați-i omului tehnologia ca să vedeți cât de primitiv e. De bună seamă, suntem mai longevivi și avem apă caldă la robinet, ne simțim (poate) mai în siguranță (încerc să nu mă gândesc la faptul că, recent, patru oameni au fost furați din casele lor de către „autoritățile” transnistrene), dar să fie oare suficient?

Nu încape îndoială, toate aceste comparații se puteau face și în lipsa unor năpaste, dar epidemia scoate în evidență „valorile” societății. Ea acționează întocmai ca un amplificator care exacerbează ceea ce deja era caracteristic fiecăruia, pe cei raționali sau morali îi face și mai prevenitori sau binevoitori, iar

„cei neștiutori și nătângi în gândirea lor, după cum înainte fuseseră nechibzuiți și animalici, acum, sub imboldul fricii, cădeau în extremele nebuniei”.

Nu mă consolează nici faptul că aceste lucruri sunt explicabile, dacă e să-i credem, bunăoară, pe evoluționiști. Ei spun că schimbarea condițiilor de viață este prea rapidă (și, printre altele, pune presiune pe psihicul oamenilor care, deși ar trebui să se simtă mai fericiți, sunt, dimpotrivă, nu doar la fel de i-/raționali, dar și din ce în ce mai frustrați), iar pentru o schimbare corespunzătoare, adică adaptativă, a comportamentului nostru e nevoie de perioade mult mai îndelungate. Deși trei sute de ani ne par o veșnicie, din punct de vedere evolutiv e un termen neînsemnat, o clipă în care e puțin probabil ca Homo Sapiens Sapiens să devină de trei ori Sapiens. Nu încape îndoială că uneltele create de oameni l-au creat, la rândul lor, pe acesta, adică l-au transformat în ceea ce este azi, dar transformarea a durat, a fost gătită la foc încet, s-a întins pe sute și mii de ani. Creierul și, respectiv, comportamentul uman, au avut timp să se adapteze noilor provocări, trecerea de la un băț simplu la unul ascuțit l-a umplut de fascinație și de calorii pe omul primitiv, dar timpul care s-a scurs pânăla progresul acestuia spre o piatră ascuțită legată de un băț a fost suficient ca să se acomodeze noii sale condiții.

Acum acest răgaz nu i se mai oferă. Practic, tehnologia îl depășește. Trecerea de la o versiune a sistemului de operare la alta îi emoționează până și pe specialiști, dar ce spun eu?, doar schimbarea versiunii facebook-ului a ars cam tot atâtea calorii ale utilizatorilor nemulțumiți câte a obținut omul cu bățul său ascuțit. Suntem atât de depășiți de situație, încât am început să suspectăm uneltele de uneltiri…

Nu știu dacă proiectul iluminist luase în calcul natură biologică a omului atunci când ne-a menit progresul, dar datorită lui știm acum cu ce avem de luptat – nu cu tehnologia, ci cu noi înșine; ca să nu fim depășiți de ea, trebuie să ne depășim natura, dar pentru asta avem nevoie de o epidemie de cultură.

Jurnal din anul ciumei de Daniel Defoe