Vine vacanța cu trenul din Franța

Motto1: „Aveți Pepsi? Nu avem.” (Adina Popescu)

Motto2: „Călătoria poate fi mai interesant interpretată ca un efort psihologic decât ca unul geografic – voiajul exterior ca metaforă a celui interior.” (Alain de Botton)

Teoria lui Alain de Botton este că nevoia de a călători, de a-ți ocupa timpul liber căutând locuri noi, aflate în parametrii idealității, vine de fapt din dorința de transformare a propriului sine. La finalul călătoriei, ar trebui să existe o devenire sau măcar o schimbare interioară, o diferență între cel care a plătit biletul și cel care s-a întors din vacanță. Subiectul planificării vacanțelor este și actual, și complicat, având multe implicații – bugetul familiei, bugetul de timp, destinația, psihologia călătorului, sindromul depresiv post-vacanță etc.

Despre toate aceste lucruri, dar mai ales despre așteptarea încărcată de bucurie a unui timp care nu seamănă cu cel petrecut acasă, un timp paradoxal, imprevizibil, deși preconizat, timpul promisiunilor spectaculoase și uneori exotice, este vorba în minunata carte a Adinei Popescu, Vine vacanța cu trenul din Franța.

Sunt mereu împreună, doi părinți și un copil cuminte, pregătind cel mai important proiect de familie: vacanța. Nu există prea multe opțiuni, în afara țării nu se poate pleca, așa că rămân disponibile stațiunile montane, litoralul Mării Negre, plecările la bunici și, câteodată, o invitație pe la prietenii care au gospodărie la țară. Ar mai fi și mersul în tabără, unde ți se poate întâmpla să nu ți se întâmple nimic, nici măcar să-ți cadă un dinte sau să te scuture un cal nărăvaș de pe spinarea lui.

Plecarea în vacanță nu însemna, pe vremuri, doar evadarea dintr-un oraș cenușiu cum e Bucureștiul, mirosind, ce-i drept, „a salcâmi pe strada Salcâmilor și a flori de Mâna-Maicii-Domnului în spatele blocului”. La fel ca întotdeauna, plecarea în vacanță devenea promisiunea însăși a unui timp ieșit din rutină, iluzia unei fericiri construite atent, încă de la momentul achiziționării biletelor:

„Mama și Anton par mulțumiți și plătesc biletele. Ieșim din biroul ONT, pe Calea Moșilor e frig și ninge mărunt, mama îmi potrivește mai bine căciula pe cap, e ultima ninsoare a iernii. Dar suntem veseli și nu ne mai pasă, anul acesta ne vom petrece sejurul la mare la Hotel Florica. E ca și cum vacanța noastră ar fi început deja.” (p. 95)

O trăsătură încântătoare a cărții este umorul, formă delicată și inteligentă de a vedea partea comică acolo unde lucrurile ar putea, cu o schimbare de accent, aluneca în zona dramatică. Anton se teme de ploaie și de urs, atât de tare încât e gata în orice moment să dea bir cu fugiții, lăsând în urmă fetele, mai curajoase. Doina este echilibrată, precaută, responsabilă de realizarea sandviciurilor – misiune dificilă, rezolvată doar cu tact și economie, în urma solicitărilor la Casa de Comenzi, adevărată instituție în anii comunismului. Doina face rost de bilete, negociază, pledează pentru un loc sau altul, e gata să renunțe la hotel pentru o gazdă, numai să nu piardă vacanța la mare. Anton „stă cu dinții la cer”, adică e nervos, cântă cu Adina de răsună pădurile (și valea), cârcotește, strigă adevărul în gura mare sau îl spune în șoaptă, e dispus să renunțe la confort, călătorind cu trenurile mizerabile sau în mașina de Poștă, printre sacii de corespondență, nu și la mersul pe munte. De ce nu-s românii ca nemții?

Transcriu Cuprinsul cărții, fiindcă este grăitor pentru structura echilibrată a cărții. În secțiunea de fotografii sunt surprinse momentele despre care se vorbește în povestirile propriu-zise.

LA MUNTE

Unde e laptele de Alimentara?

Max, omul de zăpadă

Cea mai cuminte elevă din tabără

Cum să te păzești de urs

Sania, prăpastia și ciocolata chinezească

E treaba dumneavoastră!

Singuri, pe vârful Omu

La munte, cu trenul personal

LA MARE

Un sejur durează douăsprezece zile

La Calul Bălan

Sunt pietre în apă…

Ce-i Constanța?

Podul de piatră s-a dărâmat

ÎN ORICE ÎMPREJURARE

La Jegălia

Jocurile din spatele blocului

Tata mare

Olimpiada de gimnastică

Mama mare

În oraș

Lebăda

Dacă doriți să revedeți

Atunci când animalele sunt mai libere și aproape de noi

FOTOGRAFII DE VACANȚĂ

Fetița Adina are în Anton un partener ideal de discuții despre libertate:

„― Anton, ce înseamnă să fii liber? l-am întrebat eu, amintindu-mi ce spusese cu o seară înainte după ce ne-am întors de la concertul formației Iris.

― Să fii liber? Adică… cum nu suntem noi, a râs Anton.

― Păi ce, noi nu suntem liberi? m-am mirat eu, în timp ce făceam cu formele de nisip niște căsuțe mai mici în preajmă castelului, și pentru servitori.

― Nu suntem, Adina, a suspinat Anton. Ți-am explicat de mai multe ori… nu avem voie să călătorim în străinătate, nu avem voie să spunem ceea ce gândim, nu avem voie să protestăm dacă saltelele de la Bucur Obor sunt cu defect, uite, nu avem voie să cumpărăm de la Shop, trebuie să ne mulțumim cu ce avem în magazinele noastră! La noi în țară e dictatură… dacă încălcăm aceste reguli, ajungem la închisoare.

― Șșst, șșșt, Anton, mai încet! face mama din spatele nostru.

― Și când vom fi și noi liberi? l-am mai întrebat pe Anton.

S-a gândit un pic și mi-a răspuns:

― Probabil că niciodată.” (p. 147)

Mijloacele de transport se încadrează perfect în tabloul general: lipsă de civilizație, legături dificile, improvizație. Când rata nu circulă decât în sezon turistic, ajungi la destinație și cu mașina de transportat corespondența, o dubă.

Într-un tren personal, care circulă mai mult gol, mirosind urât, cu banchetele pline de coji de semințe și de ou, un tată și un copil își găsesc refugiul. Merg împreună spre munte, la sfârșit de săptămână. Ignoră mizeria și, absorbiți de un rebus sau de o carte cu povești, se consideră, un timp, privilegiații unui spațiu configurat în afara realității imunde. Tot farmecul e stricat de o amendă fără justificare, dată călătorilor sub pretextul deteriorării bunurilor statului (puseseră picioarele pe o banchetă deja infectă!), doar pentru că trebuia bifat un plan de amenzi. Miliția intră în acțiune și le strică Adinei și lui Anton senzația de siguranță – pe vremuri, nu puteai fi sigur de nimic, nici când aveai dreptate.

Vacanțele din anii ‘80 sunt memorabile, în sensul unei amprente negative greu de uitat. Hotelurile sunt scumpe, cu toate că nu oferă condiții decente. Pensiunile (sau „gazda”) sunt soluții conjucturale – uneori e mai bine decât la hotel (E treaba dumneavoastră!), totuși de cele mai multe ori condițiile sunt de-a dreptul insalubre (Sania, prăpastia și ciocolata chinezească). E greu să nu protestezi, deși e periculos să faci asta. Nemulțumirea se strigă în poieni și pe văi, unde se presupune că nu te aude nimeni, se strecoară printre dinți, a înjurătură, la o coadă kilometrică, la capătul căreia se termină și marfa, se șoptește sau se amână, se oprește la timp, când e posibil:

„De când mă știu am auzit-o pe mama spunându-i lui Anton – Taci, Anton! Îi spune Taci, Anton!, atunci când trebuie să luăm troleul și nu reușim pentru că vine atât de aglomerat încât oamenii se înghesuie chiar și pe scări, iar Anton începe să înjure și mama îl trage de mânecă. Îi zice Taci, Antoane, că te leagă!, când stăm toți trei la coadă la carne, în toiul iernii și dârdâim vreo patru ore de frig până când ne îngheață mâinile chiar și în mănuși, iar carnea se termină în fața noastră, Anton face scandal că e inadmisibil, că sunt aici copii mici, pe care nu avem cu ce să-i hrănim! Îi spune Taci, Anton!, când mergem în Obor ca să alegem bradul de Crăciun este și nu găsim decât molizi chei care se scutură în tramvai, iar eu încep să plâng pentru că n-o să am unde să-mi atârn globurile, bomboanele, jucăriile, iar Anton se enervează și țipă: În țara asta nu mai există Crăciun și nici Dumnezeu! Îi zice Taci, Anton!, chiar și la munte, în pădure, când Anton strigă cât îl ține gura Jos tiranul comunist!” (p. 121)

În timpul unei vacanțe la Brașov, Doina o trezește pe Adina cea mică, să vadă copilul cum arată de Crăciun un brad american, cum umple camera până aproape de plafon, un brad inimaginabil atunci.

Pepsi nu se prea găsește, cu excepția locurilor cu destinație exclusivistă frecventate de potentații epocii – se poate spune că, printr-un noroc (cum să-i spui altfel?!), în vara lui 1986 se găsesc la discreție locuri de cazare în stațiunea Cap Aurora. După accidentul de la Cerbobîl, exista temerea că radiațiile erau mai puternice pe litoral. Nu mai dorea nimeni bilete la mare.

Toate evenimentele personale sunt parcă mai importante când se petrec în vacanță, de exemplu, căderea primului dinte:

„Toți oamenii ăștia mari se adună în fața casei ca să arunce dintele, iar eu îmi tot pipăi cu limba spațiul gol, mă întreb când o să-mi crească altul la loc. După ce treabă e rezolvată, se întorc la masa de sub nuc și-și umplu păhărelele cu vin, și hai noroc, să fie într-un ceas bun și o țin tot așa până când Anton își amintește să scoată aparatul foto Smena și să-mi facă poză.” (p. 160)

Cartea Adinei Popescu mi-a amintit de Vacanță cu copiii mei, încântătoarea proză a lui Jerome K. Jerome. Oricât de multe lucruri rele s-ar întâmpla în vacanță, dorința de a o lua din nou de la capăt rămâne întreagă. Bagajele sunt făcute din timp.

Despre autoare apar câteva date în prezentarea editurii:

Adina Popescu a absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche. Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. A mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001). În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Este coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

Ilustratoarea cărții este Bilyana Velikova:

Bilyana Velikova s-a născut și a crescut în orașul bulgăresc Ruse, pe malul Dunării. În 2017 a absolvit programul de master Comunicații vizuale la Universitatea Națională de Arte din București. Lucrează în domeniul designului grafic și al ilustrației. Printre cărțile ilustrate de ea se numără 8 povestiri de pe Calea Moșilor de Adina Popescu și Timm Thaler sau râsul vândut de James Krüss.

Las mai jos alte fragmente din Vine vacanța cu trenul din Franța:

„Biroul ONT se găsește pe Calea Moșilor, aproape de Bucur Obor, la parterul unui bloc. E ca un magazin, dar nu seamănă cu nimic cunoscut. Nici cu Alimentara unde se găsesc creveți vietnamezi și conserve de pește în sos tomat, nici cu Fortuna de unde mai cumperi uneori nectar bulgăresc, nici măcar cu Foto-Muzica unde au chitare adevărate și discuri cu povești. E un magazin luminos, cu pereți colorați în albastru, care te duce cu gândul la mare, iar vânzătorii stau în spatele unor ghișee și vând sejururi de câte douăsprezece zile. Pe pereți sunt hărți și planșe cu litoralul românesc ca cele de la școală, de la orele de științele naturii. Doar pe hartă poți vedea unde e amplasat hotelul, câte etaje are și cum arată, dacă e departe de plajă sau dacă are piscină.

Dacă nu ajungi cu banii pregătiți la biroul ONT în luna martie, dup-aia nu mai găsești bilete și nu te mai bucuri de sejurul de douăsprezece zile, rămâi acasă. Sau mergi în gazdă, la Constanța.” (pp. 93-94)

„― Urcați încet, ca să nu obosiți, ne sfătuiește Anton care știe metoda cu pasul și respirația. Abia ce am ajuns la munte, doar nu vreți să ne trezim mâine cu febră musculară și să stăm toată ziua numai în cameră…

Nici eu, nici Doina nu ne dorim așa ceva, așa că urcăm după indicațiile lui – pasul și respirația. Urcăm încet ca o familie de melci. Din urma noastră vine un grup de copii care ne depășește, apoi apar și o babă și un moș, cu toiege de montaniarzi, care ne dau bună ziua și trec mai departe șontâc-șontâc. Totuși și noi suntem aproape de capătul cocoașei care pornește de la cabana Gura Diham și se termină la buza pădurii. Dacă trecem de ea, traseul va fi mai simplu, îl știu pe de rost. (p. 39)

„Mașina Poștei a pornit și noi nu vedeam nimic din drum, pentru că nu exista niciun geam. Stăteam pe jos, înghesuiți printre bagajele noastre, iar Anton ținea cu mâna niște pachete ca să nu ne cadă în cap. Simțeam doar hârtoapele drumului, iar la fiecare cotitură eram aruncați dintr-o parte în alta a dubei.” (p. 61-62)

„Suntem de patru zile la Cap Aurora, iar mie mi se pare că totul e un vis. Hotelul Safir e grozav, firma lui luminează noaptea într-o culoare albastră, în jurul hotelului e o iarbă ca o peluză, cum vezi doar prin filmele americane și sunt niște stropitori care stropesc. Recepționerul zâmbește tot timpul fără să aștepte ciubuc, avem o camera mare cu balcon la etajul trei, de pe balcon se vede marea.

― Doino, niciodată nu am avut camera cu vedere la mare! a strigat Anton când am ajuns în cameră și s-a năpustit pe balcon, apoi au început să fumeze țigări în neștire ca să se bucure de balcon și de mare.” (pp. 117-188)

„Dar eu nu mai am răbdare. Îmi iau colacul cel nou deja umflat, de la magazinul de colaci, și mă tot duc spre mare. Anton își lasă ochelarii pe rogojină, vine în spatele meu, atingem cu picioarele primul val, el se strâmbă:

― E cam rece!

Însă mă ia de mână și înaintăm tot mai mult prin apă, călcăm pe scoici care ne înțeapă tălpile, dăm la o parte algele. Mama a rămas pe rogojină și ne face cu mâna.” (p. 100)

„În această lume așezată a vacanțelor noastre și a traseelor pe care le stabilim mereu în avans ca într-o conspirație sau, mai degrabă, ca într-o incantație, mă simt și acum în deplină siguranță.” (p. 38)

Vine vacanța cu trenul din Franța de Adina Popescu